4,654 matches
-
a recunoscut suveranitatea asupra teritoriului dintre fluviile Amazon și Oyapock, în Brazilia. În 1715, portughezii au recuperat și Colonia del Sacramento din Uruguay, care fusese ocupată de Spania. În plus, Spania ceda Gibraltarul și Minorca Marii Britanii și accepta să dea britanicilor Asiento, un valoros monopol privind comerțul cu sclavi. În America de Nord, Franța a cedat Marii Britanii teritoriile revendicate de Compania Golfului Hudson din Țara lui Rupert, Newfoundland și Acadia. Insula Saint Kitts, anterior împărțită între Franța și Marea Britanie a fost cedată în
Tratatul de la Utrecht () [Corola-website/Science/321149_a_322478]
-
a cedat Marii Britanii teritoriile revendicate de Compania Golfului Hudson din Țara lui Rupert, Newfoundland și Acadia. Insula Saint Kitts, anterior împărțită între Franța și Marea Britanie a fost cedată în întregime celei din urmă. Franța a fost obligată să recunoască suzeranitatea britanicilor asupra indienilor Iroquois și să deschidă comerțul cu triburile îndepărtate de indieni negustorilor de toate neamurile. Franța și-a păstrat celelate posesiuni nordamericane antebelice, inclusiv Île-Saint-Jean (astăzi Insula Prințul Edward) precum și Île Royale (astăzi Insula Cape Breton), pe care a
Tratatul de la Utrecht () [Corola-website/Science/321149_a_322478]
-
nemijlocit, și Transiordania, un teritoriu cu un anumit grad de autonomie, plasat sub conducerea familiei Hashemite, (în conformitate cu angajamentele pe care și le luase McMahon în numele guvernului de la Londra încă din 1915. Prin această împărțire, teritoriul Transiordaniei a fost exclus de britanici din zona în care urma să fie creat „Căminul național evreiesc”. În preambulul mandatului se afirma că principalele puteri aliate au căzut de acord asupra faptului că puterea mandatară era responsabilă pentru punerea în practică a Declarației Balfour din 2
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
național evreiesc”. În preambulul mandatului se afirma că principalele puteri aliate au căzut de acord asupra faptului că puterea mandatară era responsabilă pentru punerea în practică a Declarației Balfour din 2 noiembrie 1917, adoptată de guvernele Aliaților. Prin sus-numita declarație, britanicii se angajaseră să susțină fondarea în Palestina a unui cămin național pentru evrei. Puterile aliate se angajaseră să se îngrijească de apărarea drepturilor civile și religioase atât a comunităților evreiești cât și a celor neevreiești din Palestina. Obiectivul oficial al
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
în război. Comitetul a luat în considerație mai multe scenarii și o propus liniile directoare pentru negocierile cu Franța, Italia și Rusia în eventualitatea partiționării Imperiului Otoman. Comitetul a recomandat creara unui stat turc decentralizat și federal. În același timp, britanicii și francezii au deschis fronturile îndepărtate de la Gallipoli (1915) și Mesopotamia. La Gallipoli, turcii au reușit să respingă forțele aliate franco-engleze (în rândul celor din urmă luptau și corpul australian și neozeelandez, precum și un detașament de evrei palestinieni). În 1916
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
și francezii au deschis fronturile îndepărtate de la Gallipoli (1915) și Mesopotamia. La Gallipoli, turcii au reușit să respingă forțele aliate franco-engleze (în rândul celor din urmă luptau și corpul australian și neozeelandez, precum și un detașament de evrei palestinieni). În 1916, britanicii și francezii au semnat Acordul Sykes-Picot, prin care au fost desenate frontierele noilor sfere de influență din Orientul Mijlociu. Britanicii și-au asumat două angajamente pe care pe care era evident că nu vor fi capabili să le respecte. Astfel,prin intermediul
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
aliate franco-engleze (în rândul celor din urmă luptau și corpul australian și neozeelandez, precum și un detașament de evrei palestinieni). În 1916, britanicii și francezii au semnat Acordul Sykes-Picot, prin care au fost desenate frontierele noilor sfere de influență din Orientul Mijlociu. Britanicii și-au asumat două angajamente pe care pe care era evident că nu vor fi capabili să le respecte. Astfel,prin intermediul lui T. E. Lawrence, ca rasplată pentru revolta arabilor împotriva otomanilor,i-au promis lui Hussein bin Ali, Sharif
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
evreiesc în Palestina, ca răspuns la doleanțele cercurilor naționale evreiești grupate în jurul Organizației Sioniste și ca apreciere a contribuției evreilor din puterile Antantei la efortul de război. Începând cu anul 1915, liderul sionist Zeev Jabotinski a făcut repetate demersuri pe lângă britanici pentru ca să accepte formarea unui corp de voluntari sioniști, care să lupte în cadrul trupelor Regatului Unit. Britanicii au acceptat în cele din urmă formarea la Alexandria a acestui detașament, care a fost trimis să participe la sprijinirea ofensivei de la Gallipoli. După
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
apreciere a contribuției evreilor din puterile Antantei la efortul de război. Începând cu anul 1915, liderul sionist Zeev Jabotinski a făcut repetate demersuri pe lângă britanici pentru ca să accepte formarea unui corp de voluntari sioniști, care să lupte în cadrul trupelor Regatului Unit. Britanicii au acceptat în cele din urmă formarea la Alexandria a acestui detașament, care a fost trimis să participe la sprijinirea ofensivei de la Gallipoli. După numirea lui Lloyd George ca premier, armata britanică a pornit Campania din Sinai și Palestina sub
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
la Alexandria a acestui detașament, care a fost trimis să participe la sprijinirea ofensivei de la Gallipoli. După numirea lui Lloyd George ca premier, armata britanică a pornit Campania din Sinai și Palestina sub comanda generalului Edmund Allenby. În acest moment, britanicii aprobaseră deja formarea Legiunii Evreiești, care a participat în mod nemijlocit la aceste operații militare. Britanicii consideraseră că prin formarea acestei formațiuni militare vor încuraja evreii din alte țări, inclusiv pe cei din Rusia, să se implice direct în lupte
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
După numirea lui Lloyd George ca premier, armata britanică a pornit Campania din Sinai și Palestina sub comanda generalului Edmund Allenby. În acest moment, britanicii aprobaseră deja formarea Legiunii Evreiești, care a participat în mod nemijlocit la aceste operații militare. Britanicii consideraseră că prin formarea acestei formațiuni militare vor încuraja evreii din alte țări, inclusiv pe cei din Rusia, să se implice direct în lupte de partea Aliaților. În același timp, ofițerul britanic de informații T. E. Lawrence („Lawrence al Arabiei
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
încuraja evreii din alte țări, inclusiv pe cei din Rusia, să se implice direct în lupte de partea Aliaților. În același timp, ofițerul britanic de informații T. E. Lawrence („Lawrence al Arabiei”) încuraja Revolta arabă condusă de Sheriful din Mecca. Britanicii au reușit să înfrângă trupele otomane în 1917 și au ocupat Palestina și Siria. Aceste regiuni au rămas sub administrația militară britanică pentru tot restul războiului. Imperiul Otoman a capitulat la 30 octombrie 1918, iar la 23 noiembrie același an
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
vor respecta opțiunile populației locale. În timpul unei întâlniri de la Deauville din 1919, David Lloyd George (Regatul Unit) și Georges Clemenceau (Franța) au definitivat înțelegerile care fuseseră făcute încă din decembrie 1918. Noua înțelegere treceau Palestina și vilayetul Mosul sub controlul britanicilor, iar francezii primeau în administrare Siria și Libanul. În octombrie 1919, militarii britanici din Siria și ultimii soldați britanici staționați la răsărit de Iordan au fost retrași, iar regiunea a trecut sub controlul lui Faisal bin Hussein. În timpul Conferinței de
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
președintele american Woodrow Wilson au participat la această întâlnire. Negocierile de pace au început la Paris, au continuat la Londra și au fost definitivate la San Remo, în aprilie 1920. Consiliul Suprem Aliat a acordat mandatele pentru Palestina și Mesopotamia britanicilor, iar cele pentru Siria și Liban Franței. Aceste aranjamente au devenit oficiale odată cu semnarea Tratatului de la Sèvres. La negocierile de pace au participat atât reprezentanții sioniștilor cât și cei ai arabilor. Cele două părți au semnat Acordul Faisal-Weizmann, care nu
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
vorbind în numele regelui Hussein, a cerut acordarea independenței arabilor, sau cel puțin dreptul să-și aleagă puterea mandatară. El a afirmată că este recomandabilă formarea unui stat arab sub mandat britanic. Organizația Mondială Sionistă a cerut de asemenea acordarea mandatului britanicilor, subliniind în același timp drepturile istorice ale evreilor în Palestina. O notă confidențială a raportului comisiei King-Crane afirma că evreii doreau în mod clar un mandat britanic, în principal datorită existenței Declarației Balfour. În schimb, francezii ar fi fost nemulțumiți
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
fost nemulțumiți de subsidiile britanice acordate emirului Feisal, care erau de fapt o mită mascată, în schimbul căreia arabii ar fi servit interesele englezilor. Acordul Faisal-Weizmann propunea ca pentru rezolvarea oricăror probleme aflate în litigiu, cele două părți să accepte medierea britanicilor. Această înțelegere cerea trasarea frontierelor de către o comisie special formată pentru acest scop după încheierea conferinței de pace de la Versailles. Organizația Sionistă Mondială a propus în cadrul conferinței de pace o nouă hartă, care nu includea și regiunea de la est de
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
Pentru un observator neavizat, părea că frontiera mandatului britanic pentru Palestina trebuia extinsă până la frontiera apuseană a mandatului Mesopotamiei. De fapt, regiunea de la est de linia Damasc-hamma-Aleppo, (inclusiv cea mai mare parte a Transiordaniei) fusese promisă încă din 1915 de britanici Sharifului din Mecca. Regatul Unit își luase angajamentul ca să permită proclamarea independenței unui stat arab la est de râul Iordan. În cadrul conferinței de pace de la Paris, Organizația Sionistă nu a avut pretenții asupra teritoriilor la vest de calea ferată Hedjaz
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
determinate de o comisie, după încheierea Conferinței de pace. Viitorul stat arab și căminul național evreiesc făceau necesară trasarea unor frontiere și stabilirea unui regim administrativ în subdistrictele Cisiordaniei istorice (la vest de Iordan) și Transiordaniei (la est de Iordan). Britanicii și-au asumat dreptul ca „după aprobarea de către Secretarul de stat, să dividă Palestina prin proclamație în diviziuni administrative sau districte, în așa fel și cu asemenea subdiviziuni care să corespundă scopurilor administrative, descriind granițele din acestea și atribuind numele
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
în teritoriu. Damascul era localizat în sfera franceză indirectă de influență, regiune în care același acord Sykes-Picot cerea de asemenea autoguvernarea arabă. Wilson afirmă că, atunci când francezii au ocupat Damascul în iulie 1920, situația s-a schimbat în mod dramatic. Britanicii s-au întrebat „care este "Siria" pentru care francezii au primit mandatul la San Remo” și dacă acesta „include și Traniordania”. Ministrul britanic de externe, lodul Curzon, a ajuns în cele din urmă la concluzia că Transiordania nu este legată
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
și l-au expluzat pe regele Feisal I din Siria. Ministrul britanic de externe, lordul Curzon, i-a scris în august 1920 înaltului comisar al Palestinei, Herbert Samuel, cerându-i să procedeze în așa fel încât francezii să înțeleagă că britanicii nu acceptă nicio ingerință a Parisului la sud de linia Sykes Picot, iar politica Londrei față de această zonă este acordarea independenței, dar păstrarea legăturilor strânse cu Palestina. Samuel i-ar fi răspuns lui Curzon că, „după căderea Damascului acum două
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
prezenți la întâlnire că Transiordania nu va fi unită cu Palestina. Ministrul de externe, lordul Curzon, a respins public acțiunea lui Samuel Winston Churchill, pe atunci secretar al coloniilor, a convocat conferința de la Cairo pentru rezolvarea problemei. ținând seama că britanicii primiseră mandatele pentru Palestina și Irak, Churchill a dorit să se consulte cu experții în problemele Orientului Mijlociu. În martie 1921 au sosit la Cairo la invitația lui printre alții Gertrude Bell, sir Percy Cocs, T. E. Lawrence, sir Kinahan
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
Kinahan Cornwallis, sir Arnold Wilson, ministrul de război irakian Jaʿfar al-Askari, ministrul irakian de finanțe Sassun Effendi (Sasson Heskayl). Principala problemă discutată a fost politica care trebuia adoptată în Transiordania pentru prevenirea lansării unor acțiuni antifranceze de pe teritoriul controlat de britanici. Cum Hashemiții fuseseră una dintre puterile asociate în timpul războiului, găsirea unei soluții pașnice a problemei era foarte urgentă. Cele mai importante decizii ale conferinței au fost oferirea tronului Irakului emirului Feisal ibn Hussein (care avea să fie proclamat rege cu
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
avea să devină o provincie arabă a Palestinei. Conferința a trasat liniile principale ale administrației britanice în Irak și Transiordania iar, prin oferirea aceste regiuni fiilor Sherifului Husssein ibn Ali al Hedjazului, Churchill a apreciat că promisiunile făcute arabilor de către britanici în timpul războiului au fost respectate, chiar dacă nu în litera lor. După o serie de discuții dintre Churchill și Abdullah la Ierusalim, cei doi au căzut de acord ca Transiordania să fie acceptată în mandatul regiunii, sub domnia nominală a emirului
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
legate de „căminul național evreiesc” în teritoriile aflate la răsărit de râul Iordan.. La începutul lunii septembrie 1922, guvernul britanic a prezentat un memorandum Ligii Națiunilor cu detaliile acestei clauze. Memorandumul a fost aprobat pe 23 septembrie. După această dată, britanicii au administrat regiunea aflată la vest de Iordan, adică 23% din întregul teritoriu al mandatului, ca „Palestina”, iar restul de 77% ca „Transiordania”. Cele două teritorii sub mandat au fost administrate de un singur Înalt comisar britanic, ceea ce nu prejudicia
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
în 1946 ca Regatului Hashemit al Transiordaniei. Statutul juridic al mandatului urmă să rămână neschimbat până la luarea unei decizii a Națiunilor Unite în problema Palestinei sau până la admiterea Transiordaniei în cadrul Națiunilor Unite ca stat independent. Articolul 14 al mandatului cerea britanicilor să formeze o comisie pentru studierea, definirea și stabilirea drepturilor și pretențiilor diferitelor comunități religioase din Palestina. Această comisie, care urma să revizuiască status quo-ul religios al diferitelor comunități din regiune, nu a fost niciodată înființată. Articolul 15 cerea administrației
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]