4,204 matches
-
și cvasicomplet în studiul lui Ov.S. Crohmălniceanu. Ceea ce separă, aidoma unui turnesol artistic, optica unui Ion Vinea de cea a lui Șirato (pentru a da doar acest exemplu) este, fără îndoială, spiritualismul. Abstracționismul Contimporanului rămîne unul „laic”, estetic. În general, comentatorii nu au acordat prea multă atenție „complexului” localist de la Contimporanul. O excepție relativă: Simion Mioc; acesta sesizează - cam prolix și bombastic... - la autorul Paradisului suspinelor un „ritm elegiac de titan paciurian, care nu poate sau nu vrea să se rupă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Maxy apreciază situarea inițială a publicației în speță la „stînga plasticei și a lirismului poetic”, cu o „atitudine democratică cuviincioasă”. O notiță din nr. 18 comentează amabil editorialul „Cheia viselor“ al lui Ion Vinea, iar afinitatea cu suprarealismul nu scapă comentatorului anonim, care își amintește astfel că directorul Contimporanului este „un literat de bună speță”. Nu va fi uitat însă faptul că, de la o vreme, revista condusă de el a (re)devenit mai mult politică decît literară. Politică - în ce sens
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
dedicată fenomenului în speță. Defazajul față de centrul de emergență al curentului - Europa Centrală - este marcat: „Cîteva spectacole cu Erdgeist, comedia tragică a lui Wedekind, avuseseră loc sub ocupație la București, dar forurile bisericești, șocate, obținuseră oprirea reprezentațiilor”. Printre cei dintîi comentatori favorabili ai lui Strindberg din perioada antebelică s-a numărat Ion Vinea. Înainte de a fi susținută în paginile unor reviste avangardiste autohtone precum Contimporanul (unde în nr. 28 din 1923 este reluat apelul „Pentru directorii de teatru, actori, scriitori și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
este „explicată” pentru publicul românesc de către însuși autorul ei ca fiind o „tragedie ironică sau o farsă tragică”, o „operă poetică” despre „relativitatea lucrurilor, a sentimentelor și a evenimentelor”. Trei personaje care își păstrează identitatea pe parcursul întregii piese; apar șase comentatori care joacă 17 roluri diferite; întreaga piesă se bazează pe exhibarea caracterului de ficțiune teatrală; electricienii și mașiniștii sînt prezenți pe scenă; decorurile nu au rolul de a crea iluzia realității, ci doar acela de a marca locul acțiunii; fiecărui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
calea divertismentului este din ce în ce mai evidentă în toate domeniile artei și este ea însăși un simptom al schimbărilor profunde la nivelul apercepției” (op. cit., pp. 140-142). În anii ’20, analogiile dominante sînt însă acelea dintre cinema, poezia pură și visul suprarealist. Principalii comentatori ai artei cinematografice sînt, aici, cei doi B.F.: Benjamin Fondane (corespondent din Paris) și Barbu Florian, secondați ocazional de Ion Călugăru, Stephan Roll (Gheorghe Dinu) și Ion Peretz. Numărul 1 al revistei conține un eseu semnificativ al lui Fondane despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
tradiționalismul antimodernist. Perspectiva medicalizantă, curentă în epocă, asupra literaturii de avangardă - taxată drept „maladivă”, „morbidă” și „dezaxată” - nu ținea cont de intenționalitatea auctorială (citește: programarea haosului textual, dereglarea sistematică a tuturor sensurilor). Atunci cînd țin totuși cont de ea, unii comentatori de orientare naționalistă o conotează - politizant - nu atît ca maladie a autorilor, ci ca subversiune vizînd îmbolnăvirea nației: acțiune destabilizatoare, anarhism propagat de către pornografii iudeo-bolșevizanți întru disoluția moral-spirituală a neamului românesc și „destrămarea națională”. Ideea „iudaizării literaturii române” prin intermediul „literaturii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
istoria scrisului nostru contimporan și pentru a asigura scriitorului Urmuz o pagină a sa, proprie”. Criticul vede în autorul Fuchsiadei un scriitor adevărat (iar nu un amator), ba chiar un punct de referință în evoluția formelor estetice. Sub acest aspect, comentatorul face figură aparte în raport cu confrații săi, prin negarea caracterului de „precursor absolut” al lui Urmuz, atrăgînd atenția că Arghezi, Maniu sau Vinea îi sînt „anteriori atît ca formație, cît și ca editură”. Observă apoi că faptul că „duhul urmuzian” a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al lui Sașa Pană sînt considerate drept „cele mai inteligente șarje ale feminității, din vremea noastră” (Mențiuni critice II, ed. cit., 386). „Registratorul” Perpessicius a fost, între criticii importanți din România interbelică, cel mai favorabil poeziei lui Voronca. (Un alt comentator consecvent, ceva mai rezervat însă, a fost Pompiliu Constantinescu). De la volumul de debut (Restriști, 1924) pînă la ultima carte publicată înaintea plecării definitive la Paris (Peter Schlemiell), „miliardarul de imagini” s-a bucurat de atenția constantă, exigentă și din ce în ce mai admirativă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la lumină lespezi lucii cu inscripția distinctă”, Perpessicius protestează față de ignorarea poeziei autorului în dezbaterile privind premiile Societății Scriitorilor Români, încercînd astfel să dezamorseze suspiciunile de natură ideologică. După Brățara nopților, „poemele zodiacale” și ascensiunile lor vizionare marchează, în opinia comentatorului, „cel de-al doilea moment al suitei panteiste”: „Ceea ce acolo se desfășura și creștea din glia fertilă a întunericului (...) aici se înalță sub clopotul de azur al luminii, ca un heliotropism propriu vulturilor și poemelor fie profetice, fie numai exaltate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în speță interesează abordarea de față, consacrată primului „val” avangardist din România, din mai multe puncte de vedere: mai întîi, pentru că o parte din comentariile incluse se referă la autori ai avangardei anilor ’20. În al doilea rînd, pentru că tînărul comentator - secretar de redacție, pentru o scurtă perioadă, la Contimporanul (unde publică eseuri despre autori moderniști, cel mai important fiind amplul comentariu despre romanul Ulysses al lui James Joyce) și co-director, în 1932, al revistei moderniste Ulise (alături de Em. Ungher) - a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Ion Vinea din 29 martie 1931, salută ca pe un eveniment apariția cărții lui Jacques G. Costin, Exerciții pentru mîna dreaptă și Don Quijotte. Critic inegal, insuficient vertebrat, baroc pînă la prolixitate, însă cu intuiții cîteodată surprinzătoare, Boz rămîne un comentator al poeților generației sale. Mai puțin relevante decît cele despre poezie sînt comentariile despre proză, critică și teatru (campaniile în favoarea Crailor... lui Mateiu Caragiale, cronicile despre Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, G. Călinescu, Lucian Blaga, C. Stere, F. Aderca, Mircea Damian
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Gulian, I. Georgescu, S. Stolnicu, George Gregorian, Al. Philippide, Camil Baltazar, G.St. Cazacu, George Dumitrescu, Radu Gyr, Dragoș Vrânceanu, E. Jebeleanu, Horia Stamatu, V. Gheorghiu, Urmuz, B. Fundoianu, H. Bonciu, Ilarie Voronca, Geo Bogza. La fel ca și alți comentatori din epocă, Boz îl consideră pe Urmuz poet. Reținem deocamdată revendicarea autorului Cronicarilor în sprijinul „nihilismului liric” și al „frondei” tinerei generații de scriitori: „Urmuz satisface o tinerețe pornită pe frondă și negare absolută. Sub semnul lui trăiește un nihilism
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
plan (Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu) sînt, treptat, convertiți. Din rîndul lor se va desprinde primul „canonizator” autentic — e drept, ambiguu: G. Călinescu în „Curs de poezie” (1939) și Istoria... (1941). Primul critic-apologet a fost Lucian Boz - tînăr comentator de plan secund al epocii, cunoscut ca emul „ecumenic” al avangardei și al literaturii noii generații. Cele mai importante articole encomiastice sînt „Jocul minții cu moartea”, în Excelsior, I, nr. 18, 4 aprilie 1931, p. 6-8, și „Sub semnul lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Urmuz ca «tradiție orală» a avangardei nu contrazice tiparele poeziei românești de proveniență fundamental folclorică” (ibid.). Ideea legitimării interne prin folclor a textelor avangardiste autohtone își va găsi ecou și în rîndul cercetătorilor străini. Potrivit lui Serge Fauchereau, dar și altor comentatori străini ai avangardismului românesc „există, în literatură, ca și în cultura populară din România, o întreagă tradiție a absurdului” (Serge Fauchereau, „Dada éxistait avant Dada”, în Phantomas, Belgia, nr. 125-127, 1974, pp. 3-5). Recuperarea poststalinistă. Dadaist, expresionist, suprarealist, existențialist, absurdist
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
una clasicizantă, avînd în centru „marea literatură” și figura geniului-creator-de-opere-monumentale, închise. În orice caz, spiritul său critic „în răspăr” reprezintă o pată de culoare în climatul encomiastic al epocii. Spiritual, criticul îi „pune la punct” în mod avenit și pe comentatorii care deplîng condiția meschină a „obscurului grefier de la Înalta Curte de Casație”: „Amintim că grefierului îi revenea importanta sarcină de a redacta sentința definitivă pe care o semna, sub controlul președintelui, ceea ce însemna o mare răspundere și pretindea temeinice cunoștințe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
că „Timpul pare a fi lucrat stăruitor pentru gloria urmuziană: jocul grefierului (grav ca orice joc) a căpătat o neașteptată validitate datorită mersului literaturii lumii — aducînd în apoteoză cununa de «clasic» unei fantome”. El amendează gravitatea „lipsită de umor” a comentatorilor mai noi („nobilă amăgire”) și ignorarea „umorului voluntar din care opera se născuse” (ipoteză bazată pe mărturisirile surorii scriitorului, Eliza Demetrescu-Buzău). Recunoscînd că, în ce privește interpretarea textelor lui Urmuz, „nimeni nu are materialul suficient pentru a ajunge la o «filozofie», nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
care s-a scris, de altfel, suficient) sau asupra atitudinilor tradiționalist-xenofobe și antisemite, am discutat pe larg, în cadrul unor „studii de caz”, trei forme de asimilare a inovației radicale în pragul anului 1930: 1) critica de susținere a unui tînăr comentator de plan secund (Lucian Boz); 2) critica artistă, ecumenică, nonmagisterială a lui Perpessicius, cel mai favorabil avangardei dintre foiletoniștii moderni de prim-plan ai perioadei; 3) prima lucrare academică, din România, dedicată poeziei de avangardă (teza de doctorat Anarhismul poetic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
își elaborează „paginile bizare”. Primul „val” avangardist autohton cuprinde, apoi, independenți postestetizanți, prinși între spiritul Belle Époque și mentalitatea modernă a „anilor nebuni”. După război, acest val se va îmbogăți cu nume noi: B. Fundoianu (mai mult simpatizant, animator și comentator avizat al avangardei decît avangardist propriu-zis, cel puțin în perioada sa românească), iar din zona artiștilor plastici - Max Hermann Maxy, Corneliu Mihăilescu, Hans Mattis-Teutsch, Milița Petrașcu, H. Gad. Prozatori precum F. Brunea și Ion Călugăru sau poeți ca Ilarie Voronca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
îndrăznesc să spun că ne costă, dacă aceasta o facem la modul gratuit fără alt folos, decât o defulare momentană, derizorie și chiar puțin hilară. Nu sunt sigur, dar cred că nemuritorul Caragiale a spus că suntem un popor de comentatori. De atunci ,de mii de ori s-a spus și s-a bătut monedă pe acesta aspect comic, dar se vede că în privința aceasta, ironia nu are efect, așa că aproape toți cetățenii acestui popor mai avizați, sau de multe ori
Apocalipsa după nea Grigore by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/325_a_572]
-
se înfățișează ca fiind globală. Împreună, sprijinindu-se una pe alta și dându-și una alteia elan, forțele interioare ale omului se desfășoară: activitățile economică, meșteșugărească, artistică, intelectuală, morală, religioasă merg mână-n mână, și indiferent pe care o privilegiază comentatorul, acesta constată avântul simultan al cunoștințelor practice, tehnice și teoretice al căror rezultat poartă numele Sumer, Assur, Persia, Egipt, Grecia, Roma, Bizanț, Ev Mediu, Renaștere. Aici, în aceste "spații" privilegiate, toate valorile care caracterizează omenirea înfloreau simultan. Ceea ce se petrece
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
înseși și este astfel posibilă ca ceea ce este, ca viață. Prin aceasta cunoașterea vieții se deosebește radical de cunoașterea conștiinței și de cea a științei, de ceea ce numim în general cunoaștere. În cogitatio, în sensul în care îl înțeleg majoritatea comentatorilor lui Descartes mai cu seamă Husserl și Heidegger -, există un cogitatum, conștiința este mereu conștientă de ceva, ea revelează altceva decât pe ea însăși. Odată cu senzația, de pildă, ceva este simțit, revelat așadar în această senzație și prin ea. În
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
înseamnă „cale”, teh înseamnă „putere”, iar ching înseamnă „carte” în sensul unui tratat istoric clasic. Așadar, titlul întreg se traduce astfel „Cartea clasică a căii și a puterii sale”. Este foarte probabil ca acest titlu să fi fost adăugat de comentatorii ulteriori, deoarece lui Lao Zi îi foloseau titlurile și numele la fel de mult ca faima și bogăția. Lao Zi nu a inventat taoismul. Asemenea lui Confucius, care a ajuns să aibă acces la prețioasele arhive imperiale prin întâlnirile sale cu Lao
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2250_a_3575]
-
să conducă, Nu va mai exista invidie între oameni. Dacă încetăm să mai acordăm valoare produselor care sunt greu de obținut, Nu vor mai exista hoți. Astfel, conducătorul luminat își guvernează oamenii „golindu-le inima și umplându-le stomacul”. Majoritatea comentatorilor și traducătorilor au interpretat greșit că acest vers înseamnă că modul cel mai bun de a conduce oamenii constă în a-i hrăni bine și a-i menține într-o stare de ignoranță. Acest lucru este adevărat, dar chestiunea este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2250_a_3575]
-
fuseseră demontate, iar ringul central era scăldat într-un pătrat perfect de lumină galbenă, fierbinte. Am apucat coarda de jos și am pășit peste ea. Arbitrul, o gloabă bătrână de la paza de noapte a Secției Centrale, discuta cu Jimmy Lennon, comentatorul împrumutat pentru o seară de la sala Olympic. Pe locurile din jurul ringului i-am zărit pe Stan Kenton alături de Misty June Christy, pe Mickey Cohen, primarul Bowron, pe Ray Milland și o mulțime de mahări din conducerea poliției, toți în haine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1945_a_3270]
-
-i Învețe minte! Dar, stupefacție: desculții Înviază miraculos și mai marchează o dată, și Încă o dată, după care, spre consternarea stadionului amuțit, reușesc să Înscrie golul egalizator. Recuperează Întreg handicapul, În aparență insurmontabil, ba, Într-un final de infarct, cum zic comentatorii de fotbal, Își trec În cont inclusiv punctul unei victorii din care nimeni nu pricepe nimic și care intră În analele sportive În chip de argument imbatabil al truismului, atât de drag chibiților de pe toate meridianele, precum că balonul este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]