4,264 matches
-
forțelor uriașe, predându-se înainte ca o armata turcească să le vină în ajutor. După Antiohia, cruciații s-au îndreptat spre Ierusalim. Au ajuns în preajma Ierusalimului la 7 iunie 1099, găsind orașul sub control musulman și păzit de o garnizoană egipteană. Un alt grup de cruciați a sosit de la Genova cu mașinăriile de asediu necesare pentru atacul decisiv asupra zidurilor orașului. Bine pregătiți, cruciații au asediat Ierusalimul cu o armată de 1300 de călăreți (cavaleri) și 12 000 de infanteriști cruciați
Cruciadă () [Corola-website/Science/298175_a_299504]
-
al-Kamil se ferea să dea vreo bătălie înainte de a primi ajutoare și a încercat o nouă conciliere, dar legatul papal refuză orice înțelegere. În timp ce cruciații urcau pe Nil, Malin al-Kamil poruncește ruperea digurilor, astfel cruciații sunt, parțial, înecați iar trupele egiptene le tăiaseră, astfel, drumul. Pentru cruciați, bătălia era pierdută. La 7 septembrie 1221, Damietta fu predată foștilor ei stăpâni, iar cruciații s-au îmbarcat, o parte pentru Europa, o parte pentru Răsărit, întorcându-se la locurile cucerite de ei în
Cruciadă () [Corola-website/Science/298175_a_299504]
-
o perioadă de timp și zonele deluroase pînă la Valea Iordanului, populate de triburile israelite. După campaniile militare purtate de regele David (ca. 1005-970) și înfrângerea filistenilor, ținutul Peleshet s-a restrâns din nou la zona câmpiei de coastă. Denumirea egipteană, mai veche, a ținutului, Canaan, a avut același destin istoric. În scrisorile de la Amarna, datate în secolul al XIV-lea î.Hr., Canaanul cuprindea doar zona câmpiei de coastă. Ulterior, o dată cu expansiunea canaaniților spre vest, Canaanul desemna întreg teritoriul situat la
Palestina () [Corola-website/Science/298177_a_299506]
-
la vest de Iordan până la Marea Mediterană), părți din Iordania de Est sau (Transiordania), precum și Deșertul Negev. Regionimul „Palestina” provine din etnonimul filisteni, atribuit unei populații de origine indo-europeană, stabilită între secolele XIII-XI î.Hr. pe coasta sud-estică a Mării Mediterane. Sursele egiptene au înregistrat acest popor sub numele "prst", în Biblie locuitorii se numesc în , iar colectivul, populația, „Peleșet”, din care a derivat în greaca veche „Palaistine” "παλαιστινη" și în latină "Palaestina". Termenul Palaistine (în ), atașat la numele Siriei, a fost utilizat
Palestina () [Corola-website/Science/298177_a_299506]
-
fost fondat și Ierusalimul. În jurul anului 2350 a. Chr. Egiptul își extinde dominația politică asupra unor orașe-state de pe teritoriul "Palestinei". Migrațiile amintite au fost urmate de cele ale triburilor semite ale canaaniților, datate între 2100-1900 a. Chr. Atestate în izvoare egiptene și constatate de cercetări arheologice de dată recentă, invaziile canaaniților au provocat mari distrugeri materiale. Teritoriile de locuire ale acestei populații, inițial nomadă sau seminomadă, sunt înregistrate în izvoarele egiptene sub numele Canaan. Migrația canaaniților a fost urmată de cele
Palestina () [Corola-website/Science/298177_a_299506]
-
ale canaaniților, datate între 2100-1900 a. Chr. Atestate în izvoare egiptene și constatate de cercetări arheologice de dată recentă, invaziile canaaniților au provocat mari distrugeri materiale. Teritoriile de locuire ale acestei populații, inițial nomadă sau seminomadă, sunt înregistrate în izvoarele egiptene sub numele Canaan. Migrația canaaniților a fost urmată de cele ale triburilor semite ale amoniților și arameilor. Se amintește prezența în zonă și a unor populații de origine indo-europeană ca huriții si hetiții. Memoria istorică a Vechiului Testament ajunge până în
Palestina () [Corola-website/Science/298177_a_299506]
-
a unui stat. Sub presiunea acestei populații se află poate și deplasarea, în aceeși perioadă, spre Egipt, a triburilor lui Iosif și frații lui. La mijlocul secolului al XVI-lea a. Chr., probabil după prăbușirea autorității hicsite, "Palestina" devine o provincie egipteană, autoritatea locală fiind exercitată în continuare de elita politică recrutată din rândul canaaniților și a huriților. Informații detaliate sunt oferite de inscripțiile de la Tell el-Amarna în Egiptul de Mijloc, datate în secolul al XIV-lea (cunoscute sub numele generic „scrisorile
Palestina () [Corola-website/Science/298177_a_299506]
-
focului din 1948 (Linia verde) va fi reclamată ulterior, după o nouă înfrângere a statelor arabe, din Războiul de Șase Zile, cu noi cuceriri teritoriale israeliene, ca un fel de graniță semi-recunoscută, celelalte teritorii preluate de sub ocupația iordaniană (Cisiordania) și egipteană (Fâșia Gaza) căpătând titlul de „teritorii ocupate (cotropite)” (în limbajul statelor arabe și al sprijinitorilor lor). În Războiul arabo-israelian din 1948 Fâșia Gaza este ocupată de egipteni, iar Iordania ocupă Cisiordania. 22 septembrie 1948 - Potrivit hotărârii Ligii Arabe, Adunarea naționala
Palestina () [Corola-website/Science/298177_a_299506]
-
cotropite)” (în limbajul statelor arabe și al sprijinitorilor lor). În Războiul arabo-israelian din 1948 Fâșia Gaza este ocupată de egipteni, iar Iordania ocupă Cisiordania. 22 septembrie 1948 - Potrivit hotărârii Ligii Arabe, Adunarea naționala palestiniană din Fâșia Gaza aprobă, sub control egiptean, numirea „Guvernului Intregii Palestine” cu sediul la Gaza. Prim ministru este numit Ahmed Hilmi Pașa Abd al Baki. Guvernul acesta este recunoscut de țările arabe, cu excepția Transiordaniei,și nu are practic decât o funcție simbolică. El va fi dizolvat în
Palestina () [Corola-website/Science/298177_a_299506]
-
vast și complex, impune existența unor meșteșugari specializați. Arta are valențe simbolistice și religioase și are ca temă centrală nemurirea, în special a faraonului , care era venerat asemeni unei divinități. De aici și existența unor mari opere monumentale. Influența artei egiptene se exercită asupra celei copte și bizantine. Arhitectura în Egiptul antic se caracterizează prin monumentalitate. Sunt utilizate mari blocuri de piatră și coloane solide. Cele trei mari tipuri de monumente funerare sunt: Altă categorie de construcții monumentale o constituie templele
Istoria artei () [Corola-website/Science/297389_a_298718]
-
sunt templele de la Luxor, Karnak, Philae și Edfu. Alt tip de templu este cel cioplit în stâncă, care are forma unui hipogeu (de exemplu, templele de la Abu Simbel și Deir el-Bahri). Pictura este cea care oferă detalii despre viața cotidiană egipteană. Picturile nu înfățișau doar viața pământească, ci și zeii egipteni și așteptata viață de apoi. Figurile, în pictură și în sculptură, se realizau conform unor reguli stricte: proporțiile fixe, împărțirea picturii în fâșii și linia de referință ca bază. Dintre
Istoria artei () [Corola-website/Science/297389_a_298718]
-
de templu este cel cioplit în stâncă, care are forma unui hipogeu (de exemplu, templele de la Abu Simbel și Deir el-Bahri). Pictura este cea care oferă detalii despre viața cotidiană egipteană. Picturile nu înfățișau doar viața pământească, ci și zeii egipteni și așteptata viață de apoi. Figurile, în pictură și în sculptură, se realizau conform unor reguli stricte: proporțiile fixe, împărțirea picturii în fâșii și linia de referință ca bază. Dintre caracteristici lipseau perspectiva abreviantă și umbrele, iar fundalul era doar
Istoria artei () [Corola-website/Science/297389_a_298718]
-
perioada arhaică de la jumătatea secolului VII î.e.n., au apărut două tipuri de sculpturi monumentale: "KOUROS" și "KORE". "Kouros" reprezenta un bărbat gol, un zeu războinic, tânăr și puternic. În cazul lui se respecta simetria și frontalitatea, trăsături definitorii pentru arta egipteană. Echivalentul feminin era "Kore", o tânără femeie stând în picioare, înfășurată într-o robă. Folosite ca ofrande, ambele sunt înfățișate schițând un zâmbet în colțul gurii, emblematic pentru majoritatea sculpturilor egiptene. Tehnica pictării în negru a figurilor pe vase s-
Istoria artei () [Corola-website/Science/297389_a_298718]
-
se respecta simetria și frontalitatea, trăsături definitorii pentru arta egipteană. Echivalentul feminin era "Kore", o tânără femeie stând în picioare, înfășurată într-o robă. Folosite ca ofrande, ambele sunt înfățișate schițând un zâmbet în colțul gurii, emblematic pentru majoritatea sculpturilor egiptene. Tehnica pictării în negru a figurilor pe vase s-a dezvoltat în secolul VI î.e.n.. Aceasta a fost urmată de tehnica pictării în roșu, folosită începând cu prima jumătate a secolului VI î.e.n. Ambele au atins un stil narativ, realist
Istoria artei () [Corola-website/Science/297389_a_298718]
-
6 simboluri care par a fi "cinci litere din alfabetul grec" alese după "inițiala" numelui grecesc al cifrei respective (excepție face cifra 1 care este reprezentată printr-o simplă linie verticală „│</font color>”, la fel ca în sistemul de numerație egiptean sau cretan). Astfel, Γ</font color> (vechea formă a literei Π</font color>, folosită azi), este inițiala de la Π</font color>ENTE, (pente - cinci); Δ</font color> (Δ</font color>EKA, deka - zece); H</font color> ( H</font color>EKATON
Numerația greacă () [Corola-website/Science/297443_a_298772]
-
miceniene apare numele de "tre-ke-wi" (numele vechi al Traciei). În secolele XIII-XI i.en. se desfășoară "invazia popoarelor mării" pe fondul colapsului civilizatiei miceniene si regatului hitit din cauza factorilor interni. Siria și Palestina sunt pustiite și începe declinul Noului Regat Egiptean. Printre populațiile antrenate în migrație erau populații ce proveneau din zona Dunării Mijlocii și Inferioare, un rol important avându-l tracii și ilirii. Tracii, printre care și frigienii, s-au așezat în Asia Mică. Mysii au dat numele unei provincii
Traci () [Corola-website/Science/297450_a_298779]
-
Ra este un zeu egiptean reprezentând o personificare a soarelui, fiind cel mai puternic din toți zeii. Era venerat la Heliopolis (Cetatea Soarelui). Reprezentarea obișnuită era a unui om cu un cap de șoim și cu un disc solar deasupra capului. Călătorea prin lumea subterană
Ra (zeu egiptean) () [Corola-website/Science/297487_a_298816]
-
narghilea sau un ceainic, pahare, farfurii, piese la care sunt asortate uneori și cărți, un ziar împăturit, într-o combinație artificială și un element textil ori două, ca suport cromatic. Acest tip de pictură poate fi găsit în interioarele mormintelor egiptene. Erau reprezentate obiecte care ar fi servit în viața de dincolo a celor decedați. În Grecia antică, apogeul acestui gen este atins prin secolele al III-lea și al II-lea î.Hr. Lucrările respective nu au supraviețuit timpului, fiind doar
Pictură () [Corola-website/Science/297480_a_298809]
-
pânză și pereți, la care pot fi adăugate, printre altele, cele din metal, sticlă, plastic sau piele. Toate necesită un grund special care depinde de procedeul pictural pe care dorim să-l folosim. Istoria panoului de lemn începe cu sarcofagele egiptene vechi de câteva mii de ani, continuă cu pictura portabilă, apoi cu panourile pictate în encaustică; în Evul Mediu a avut o și mai largă utilizare. Momentul de vârf în care panoul are cea mai largă folosință este atins în
Pictură () [Corola-website/Science/297480_a_298809]
-
7.000 de "Nuraghe". Se crede Shardana au venit în Sardinia din estul Mediteranei, în aproximativ secolul XX î.Hr. Se știu puține despre acești oameni, a căror nume (care probabil înseamnă "oamenii de la mare") a fost găsit în câteva inscripții egiptene, fiind dezvoltate mai multe ipoteze după unele studii lingvistice; după acestea, orașul Sardis (Lydia) ar fi fost punctul lor de pornire, din care ar fi ajuns la Marea Tireniană, divizându-se între sardinieni și etrusci. O provincie romană și mai
Sardinia () [Corola-website/Science/296711_a_298040]
-
și în cele provenite din ea un sunet glotalic, ʔ. Numele ʔaleph înseamnă „bou” în dialectele vest-semite. Însă ipoteza răspâdită în unele surse, cum că semnul grafic pentru viitorul „a” ar proveni din capul de bou folosit în scrierea hieroglifică egipteană (cod Alan Gardiner F2), este eronată - pentru glotalicul ʔ se folosea imaginea unui vultur (cod Gardiner G1). Grecii au fost primii care au notat sistematic vocalele, atribuindu-i fiecăreia un semn anume, dintre semnele folosite ne-sistematic în alfabetul fenician
A () [Corola-website/Science/296728_a_298057]
-
este Casa de Campo, de fapt o padure-parc, care acoperă aproape 1750 ha, în cuprinsul căruia sunt amenajate trei lacuri. Alte parcuri: Retiro, Campo del Moro și Parc del Oeste.( V.Cucu,1971) Templul extraordinar de la Debod este un edificiu egiptean antic achiziționat de Spania în perioada construcției marelui baraj de la Assuan. Acesta a fost reclădit lângă Rosales, oferind o panoramă a orașului. Las Ventas, arena pentru lupte cu taurii cu 23000 de locuri, este cea mai mare arenă de acest
Madrid () [Corola-website/Science/296725_a_298054]
-
cinste se situează "Leoaica rănită", fragment dintr-o scenă de vânătoare, operă care, pe lângă toate scenele de luptă sau cu cai aflați în poziții dinamice, lei atacați de lănci, câini de vânătoare, ocupă un loc important în istoria sculpturii. Civilizației egiptene i se poate asocia primul stil artistic care poate fi clar definit în istoria sculpturii. Încă de acum 5.000 de ani, egiptenii au creat un stil original care, cu mici modificări, a rămas valabil aproape trei milenii. Regulile de
Istoria sculpturii () [Corola-website/Science/317081_a_318410]
-
de execuție a statuilor, a reprezentărilor umane în general, erau foarte rigide, prescrise de reguli sociale și religioase. Religia juca un rol important, ca și pregătirea pentru lumea de dincolo. Având un scop nu numai artistic, ci și religios, sculptura egipteană era dedicată în primul rând proslăvirii faraonilor. Aceștia erau reprezentați ca niște divinități, într-o postură solemnă, rigidă și cu o puternică schematizare a formelor. Picioarele și capul erau reprezentate din profil, dar bustul și ochii erau văzuți frontal, convenție
Istoria sculpturii () [Corola-website/Science/317081_a_318410]
-
exemplare cunoscute este Paleta faraonului Narmer, datată în 2920 î.Hr. (după alte surse 3100 î.Hr.) Utilizată pentru combinarea nuanțelor de machiaj, este sculptată în relief și comemorează victoria Egiptului de Sus asupra Celui de Jos. O temă importantă în arta egipteană o constituie Sfinxul. Acesta este o reprezentare a divinității, de fapt a faraonului în ipostază divină, sub forma unui leu cu chip uman. Sfinxul de la Gizeh este cea mai mare sculptură a antichității. Construit în 2500 î.Hr., are circa 18
Istoria sculpturii () [Corola-website/Science/317081_a_318410]