5,154 matches
-
frumos prin distrugerea unui unghi (Antimetafizica lecția despre cub) este clar postmodernistă. Volumul de versuri Călătorie spre transparență (1977), semnat de C.D. Zeletin se încadrează tot aici, ca și poezia antinomică a lui Teleucă. Cartea Svetlanei Paleologu-Matta Eminescu și abisul ontologic, se situează și ea "în luminișul cristalului". Theodor Codreanu este convins că transmodernismul va marca un nou eon în istoria omenirii. Mie, toleranța asta ideologică mi se pare cam idealizată. Adevărat că istoria se petrece prin repetiție cu diferență. Avem
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
la Huși. A debutat la editura "Junimea", în anul 1981, cu un roman, Marele zid. Au urmat nenumărate cărți dedicate lui Eminescu, apărute la edituri prestigioase (de la "Cartea Românească" la "Litera Internațional" din Chișinău). Între ele, Eminescu Dialectica stilului, Modelul ontologic eminescian, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Eminescu martor al adevărului... Opera lui Theodor Codreanu a explodat, impresionant, după 1989, într-o cursivitate de tip enciclopedic, cuprinzătoare și convingătoare, de la volumul Basarabia sau drumul sfâșierii la Duminica Mare a lui Grigore
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
la acea oră), cu excepțiile mai sus arătate, ia o decizie irevocabilă: Într-o zi va trebui să scriu o carte despre Eminescu" (februarie 1975). S-a ținut de cuvânt. A scris chiar mai multe: Eminescu Dialectica stilului (1984), Modelul ontologic eminescian (1992), Dubla sacrificare a lui Eminescu (1997), Controverse eminesciene (2000), Mitul Eminescu și Eminescu, martor al adevărului (2004). Îți trebuie multă rea-credință să ignori activitatea de excepție a unui eminescolog care, e adevărat, oferă și destule puncte de controversă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
unei neîmpliniri, dar și rezumate literare. Anul 1967 este mai fertil din punctul de vedere al notațiilor, progresul raportat la nivelul de înțelegere și interpretare este evident. Student fiind, e preocupat de finalitatea studiilor, problematica este aprofundată dintr-o perspectivă ontologică iar experiența lecturilor o reliefează. Tânăr fiind este preocupat de adevărul raportat la profunzimea sentimentelor de dragoste. Experiențele erotice îl face să tragă concluzii pesimiste: "Iubirea e ridicolă atunci când e falsă" (858) sau "Aș putea zice că mă pândește calea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
magna cum laude". În fine, Dl. Theodor Codreanu, care s-a lansat în critica literară în 1984, continuând până la zi, cu o serie de sinteze și studii excepționale, dedicate lui Eminescu: 1984: Eminescu Dialectica stilului, Editura Cartea Românească; 1992: Modelul ontologic eminescian, Editura Porto-Franco, Galați; 1997: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura Macarie, Târgoviște cu ediții succesive, 1999, Editura Serafimus, Brașov, prefață de Zoe Dumitrescu-Bușulenga; același an 1999, ediția a treia revăzută și adăugită, Editura Civitas, Chișinău, cu o scrisoare-postfață de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
aproape de nedeslegat) dacă obsesiva idee a "schimbării la față", de circulație în epocă, ar fi fost cu putință prin "febra salturilor" ori urmând ritmul organic, așa cum voia marele poet. De altfel, parantetic, precizăm că, iubind trecutul, Eminescu preconiza o reîntoarcere ontologică, nu factologică, în sensul unei "recuperări arheice", ne asigura și Theodor Codreanu. Interogația stă însă în picioare. Oare schimbarea (ca mutație etnică și "cuvânt magic") ar fi posibilă? Sau, dimpotrivă, spiritul unui neam se vădește imuabil, conservându-și, în pofida infiltrațiilor
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Maiorescu, drept fundament al literaturii moderne, doar esteticul. Susținând însă curentul postmodernismului, care a pierdut cultul esteticului și al valorii, N. Manolescu se autocondamnă la contradicții insurmontabile, devenind, volens-nolens, o conștiință sfâșiată. Este vorba, în ultimă instanță, de o ruptură ontologică, de care N. Manolescu nu este conștient, deși uneori o presimte vag: este în joc despicarea dintre condiția lui de intelectual român și ideologiile ostile acestei condiții, ideologii pe care el încearcă în zadar să le mascheze cu argumentul forte
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
salvat de asimilare, adică de dispariție. Oricum, deși solidar cu "generația" care a "descoperit" că Eminescu este "nul" ca poet și gânditor, N. Manolescu îi recunoaște o canonicitate, e adevărat că doar de rangul al doilea, subminându-i, astfel, statutul ontologic de centru al canonului românesc. Din punctul său de vedere, conform listei sale, în centrul canonului național românesc poate fi doar M. Cărtărescu. "Acestui autor, precizează Th. Codreanu, îi sunt rezervate ceva mai mult de 11 pagini, majoritatea covârșitoare encomiastice
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Manolescu este oarecum involuntară, în virtutea scrierii "la două mâini" a Istoriei, fiindcă el își organizează întregul demers critic tocmai cu intenția mărturisită de a apăra canonul occidental (...) el recunoaște o canonicitate de rangul al doilea, subminându-i, în schimb, statutul ontologic de centru al canonului românesc. Enigma istoriei manolesciene în jurul acestui fapt se-nvârtește. Eliminându-l pe Eminescu din centru, cu slabe argumente, care sunt nu atât estetice, cât ideologice, ne-am fi așteptat să producă o "revoluție" privitor la reconfirmarea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
al arheității românești. Să reținem că adevărul, la Theodor Codreanu, este o componentă a ontologiei și are acel sens originar heideggerian al scoaterii din ascundere. De aici și înțelesul profund arheic al sporului; "provocarea valorilor", trecerea lor prin grila criticii ontologice țintește reconfirmarea, sprijinul și augmentarea eminescianismului de fond al culturii și spiritualității române, dar și identificarea și condamnarea fenomenelor de substituție, de ocultare a identicului în favoarea simulacrelor și erzațurilor parazitare. Neabătut în convingerile unui naționalism "în marginile adevărului" de sorginte
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Ursache, ale cărei polemici, axate pe aceleași probleme și având în vizor cam aceiași "eroi", au, de obicei, alura unor ritualuri de alungare a dracilor din cetate. Energia polemică a textelor sale vine cu necesitate ca o consecință a angajarării ontologice. Maieutica ideilor din jurul arheului național presupune neapărat (la români! dar oare numai la ei?), pe lângă o potențialitate în lucrare vie, organică, și o altă componentă "amniotică" insinuarea perfidă, distructivă a Celuilalt, geamănul negativ care caută să se substituie printr-o
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
este însoțit, fatal, de tam-tamul diversiuniilor, a "basnelor de ocară", vorba cronicarului; varii succedanee entropice încearcă a se infiltra în miezul său și a-l bulversa cu denaturări și deturnări de sens. Doar celui care se află mai aproape de temeiurile ontologice ale națiunii îi este dat să aibă o conștiință mai acută a puterii ei arheale și o vedere mai clară a primejdiilor de moarte care o paște pe aceasta. Ușa către înțelesurile germinative originare, demonstrează Theodor Codreanu de la carte la
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și adevăr, între "raționalismul în exces" al "aristotelicilor întârziați" și "gândirea transmodernă". "Transmodernismul" este conceptul ("mai îngăduitor") al volumului cu același titlu, apărut la editura "Junimea" în 2005, prin care Theodor Codreanu încearcă să ofere o soluție pentru depășirea impasului ontologic și epistemologic modernist și postmodernist în raport cu transcendența. De fapt, firul ideilor sale urmează aici, ca și în celelalte cărți ale sale, calea unei Tradiții consacrate (majuscula trimite la o arheitate, nu la un calificativ de excepție) în continuarea gândirii "arheului
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
raportarea la absolut poate să fie dreapta măsură a adevărului, la fel cum numai raportarea la absolut poate să mijlocească și să îndreptățească o delimitare clară a adevărului de denaturările sale. Nu e o teză. E un mod de situare ontologică și o cale de cumpănire a judecății lui Theodor Codreanu printre multiplele antiteze, "împăcate" sau "monstruoase", ale vieții ("antitezele sunt viața") românești. De la un articol la altul (și, am putea spune, de la o carte la alta) se produce o lentă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Codreanu, asaltul asupra centrului canonic occidental și atacurile asupra centralității canonului literar românesc trebuiesc interpretate ca o încercare de scoatere a literaturii din ecuația adevărului ființei, a sacrului și a identității naționale, o tentativă de separare a ei de sâmburele ontologic și de situare în zona propagandei (în favoarea unor minorități zise "discriminate") și a laicității înțeleasă îngust, secularist, "la granița ateismului". Există un canon occidental, susține autorul sprijinindu-se pe autoritatea unui Harold Bloom și a lui Giani Vattimo, însă nu
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
exact, în ale purei ficționalității, unul din poncifurile de bază ale postmodernismului, prin care Nicolae Manolescu a ajuns să substituie canonul Eminescu prin canonul Levantului cărtărescian ca emanație ultimă (și supremă) a canonului literar românesc. "Gratuitatea estetică în canon este ontologică, la antipodul jocului de "cuvinte goale"". Altfel spus, ea este consubstanțială categoriilor suferinței, profundului și sacrului, categorii opuse poeticilor postmoderniste ale juisării, jocului și concretului secularizant. E un argument redutabil al criticii ontologice "incorecte". Când H.-R. Patapievici scrie că
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
literar românesc. "Gratuitatea estetică în canon este ontologică, la antipodul jocului de "cuvinte goale"". Altfel spus, ea este consubstanțială categoriilor suferinței, profundului și sacrului, categorii opuse poeticilor postmoderniste ale juisării, jocului și concretului secularizant. E un argument redutabil al criticii ontologice "incorecte". Când H.-R. Patapievici scrie că "steaua lui Eminescu a apus", că poetul nostru național a devenit "cadavrul din debara", el nu improvizează (iresponsabil) pur și simplu, ci urmează cu strictețe logica inflexibilă a corectitudinii politice. Globalismul postmodern (cel
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
de partea poporului român. De aici și imperativul "despărțirii de Eminescu" sub motiv că ar fi "reacționar în sensul rău al cuvântului". Apreciindu-i riscul de a se aventura în descâlcirea tainei antitezelor ("în ele, constată Theodor Codreanu, zace "diferența ontologică", marea cruce dintotdeauna a ontologiei"), mai departe nu poate să nu constate, cu obidă, căderea lui Virgil Nemoianu din filosofie în ideologie prin partizanatul expres față de una din antiteze. Un polemist din categoria miticilor zburdalnici ar fi împușcat mai multe
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
minorităților, depășirea ambelor forme de oprimare nu poate fi decît transmodernistă, căci numai transmodernismul se fundează pe antiteză pe care o întrevăd ca filosofie a viitorului". O nouă utopie? Înclinăm să credem că nu, dacă ținem seama de realismul ei ontologic, de echilibrul și puterea integratoare care se degajă din polifonia acestei viziuni edificată cu migală în marginile aceluiași ADEVĂR eminescian al arheului. Atâta doar că deocamdată nu numai Eminescu, dar și tot ce ține într-un mod expres în cultura
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
copii pe lângă "canonul global""! Este unul din puținele momente când în echilibrul și seninătatea polemicilor sale se insinuează tulburarea și, poate, chiar o undă de disperare amară. Nu e de mirare, dacă urmărim, alături de el, atacurile brutale, concentrate asupra axului ontologic românesc, felul cum surogatele ideologice se substituie metodic criteriului fundamental al Adevărului. Textele acestor polemici "incorecte" abundă de exemple. Idei strălucite cad în deriziune ca, de exemplu, ideea lui Noica a "culturii de performanță" și a celor 22 de intelectuali
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
acuze la adresa românilor sunt respinse cu o statornică tărie a argumentului, găsind, corect, că "viciul de gândire al lui H.-R. Patapievici" se află în modul defectuos "de a generaliza cazurile particulare". Niciodată nu se cuvine să confundăm accidentalul cu ontologicul", suntem avertizați, și se constată că la autorul Politicelor, de fapt, "primează nu fulgerarea faptelor, ci a esențelor poporului în mijlocul căruia viețuiește. De aceea, critica lui nu seamănă cu a lui Cioran, ci cu a lui I. Ludo, din revista
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și același dispreț suveran regăsesc la amândoi, laolaltă cu aceeași râvnă de a se ține strâns de buca puterii. Din oportunism, dar și din știința că puterea asociată cu haosul este o mare prăpastie pretutindeni unde se confirmă o consistență ontologică. De aceea, cred, Theodor Codreanu are perfectă dreptate când îl corectează pe Sorin Adam Matei. Aceștia nu se pot numi "boieri ai minții"! Poate mai "corect" "boieri ai smintirii națiunii". E ceea ce a înțeles și Paul Goma în Jurnale. Aceeași
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
ceea ce face ca poezia barbiană să fie "un joc al privirilor dintre Narcis și Orfeu" în care se zămislește misterul ermetismului poetului. Dar criticul nu se arată preocupat de creație doar în sensul de doctrină poetică, ci abordează și latura ontologică a acesteia, prin aducerea în prim plan a unei suprateme căreia i se subordonează lirica barbiană. Increatul devine o prezență constantă a poeziei lui Ion Barbu, ușor decelabilă de altfel în Oul dogmatic, în aparent ludicul După melci sau în
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Codreanu "un heraclitean transmodern" cred că este calificarea care îl prinde perfect în integralitatea vieții și operei sale. "Heracliteanismul" său este unul structural, ține de natura sa intimă, temperamentală, de felul său specific de a se situa afectiv, intelectual, moral, ontologic în raport cu sine și cu lumea, cu eul propriu, cu sémenii săi și cu poezia. Între "improvizația nisipului" și "ningerea la o margine de existență" s-a postat "piramida singurătății" a unui om care, vorba lui Grigore Vieru, "n-a atins
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
grație unei profunde crize interioare (simptom cert al "complexului sfâșierii" coroborat cu "complexul lui Sisif"), a reușit un salt peste marile tendințe literare ale sfârșitului de veac XX (neotradiționalism, neomodernism, postmodernism), plasându-se intuitiv în transmodernism, care are ca suport ontologic atitudinea transdisciplinară". În contextul unui rol de piuliță într-un angrenaj social rigid, supus presiunii "totalitare" de "jos" și de "sus", trebuind să fie mereu atent și să manevreze între turbulența histrionică a unui Esinencu ori Saca, de pildă, și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]