KorAP: Find »[drukola/base=palid & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...144 145 146 ...261 >

6,523 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914

asupra îndelungului nostru amor! A doua zi, sculîndu-mă fericit de pe patul meu cel vârtos de paie și aninîndu-mi mantaua de umere, începui să colind stradele orașului: o cocardă tricolor - român în butonieră, pălăria largă, cam într-o parte, fața mea palidă, ce arăta osteneala, zâmbea, și-mi târâiam bastonul pe prundul mărunt al stradelor fluierând printre dinți o arie, nu mai știu care. Deodată auzii în urma mea sunetele monotone ale unei muzice mortuare. Îmi întorsei capul, stătui în loc și, luîndu-mi pălăria

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
auzii în urma mea sunetele monotone ale unei muzice mortuare. Îmi întorsei capul, stătui în loc și, luîndu-mi pălăria, fața mea se întristă puțin câte puțin. În urma mortului venea o trăsură, și-n ea, în rochie lungă de matase neagră, o față palidă încadrată de păr de aur, față cunoscută mie, puteam să n-o recunosc?... Era ea... Poesis!... Cu toate astea nu putea să fie ea. Paloarea mortală ca aceea a păretelui, părul cel blond, fața era a ei... dar ea în

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
pe părete un cadru ce-mi părea viu. Ochilor mei turburi li părea viu în adevăr. Era Sofia. Părul ei cel cenușiu, adunat într-o coroană ca o citadelă pe frunte, ochii ei profunzi, negri, străluciți, fața ei musculoasă și palidă, buzele subțiri și vinete... era Sofia... în toată frumusețea ei cea originală... blondă, pe care numai Sudul o cunoaște... Ioan își împreună mînile și se uită în estaz la acel portret mare ca-n viață... Ochii săi ardeau, buzele lui

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
un cântec încet, trist, mormântar, ca bocetul cel înădușit lângă patul murindului. Intrai, pin portalele de aur ale bisericei, înăuntru, Pe jos, marmură albă ca laptele, pe sus, arcadele nalte de aur, stâlpii de aur... iconostasul cu icoane nalte și palide de sânți și îngeri de-o frumusețe suprapământească, ce păreau suflate pe pânze de argint, în altar - o masă de marmură cu sfintele Taine... în biserică nu era nimeni jos, ci numai sus în cor cântau călugărițe cântece de mort

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
argint, în altar - o masă de marmură cu sfintele Taine... în biserică nu era nimeni jos, ci numai sus în cor cântau călugărițe cântece de mort... Când dintr-o ușă văzui intrând cu lumânări de ceară albă-n mână chipuri palide cu văl lung, alb, ce acoperea și capul, astfel de palide încît fața se confunda cu albul hainelor, ci numai ochii stinși ca de sticlă se mișcau triști în orbitele lor. Ei se mișcau încet, încet pîn-în mijlocul bisericei... Eu

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
biserică nu era nimeni jos, ci numai sus în cor cântau călugărițe cântece de mort... Când dintr-o ușă văzui intrând cu lumânări de ceară albă-n mână chipuri palide cu văl lung, alb, ce acoperea și capul, astfel de palide încît fața se confunda cu albul hainelor, ci numai ochii stinși ca de sticlă se mișcau triști în orbitele lor. Ei se mișcau încet, încet pîn-în mijlocul bisericei... Eu mă ascunsei după o coloană de aur, cu groază. Printre ei

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
cu părul alb, cu fața rătăcită și trasă, lumânarea sa ardea și el privea în ochiul lumînărei cu buzele strânse și cu ochii fixi... Mie-mi părea că-l cunoșteam. Răzimată de-o coloană, drept în fața mea, stătea o fată palidă cu fața ca marmura cea vânătă... ea-mi zâmbi trist și-mi făcu cu mâna... Era Poesis... Poesis! strigai eu... și deschisei ochii. Focul nu era încă potolit... fereastra însă deschisă, și o vântoasă sufla cumplit pin el. Gândeam c-

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
s-ar fi însănătoșat curând, însă ceea ce era bolnav în mine, nebun de bolnav, era inima mea. Tot ce-mi aducea aminte de ea... de trădătoarea, le aruncam în foc, care le consuma cum se consuma inima și viața mea. Palid ca o umbră, eu alintam de-a lungul zidurilor orașului mai mult mort decât viu. Fălcile mi se-nfundase adânc, albul ochilor se-ngălbenise și negrul era turbure și stins, părul cădea în dezordine pe gulerul uns și neșters a

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
natali, uriași bătrâni cu frunțile de piatră spărgând nourii și luminând țepeni, suri și slabi asupra lor. Una câte una se - aprindeau stelele tremurând în nemărginirea albastră a cerului, când mai sus, când mai jos - și luna, balana lor regină, palidă ca o mireasă, trecea ca o secere de argint pin norii albicioși și subțiri. Mai greoaie scârțâiau carele cu lemne ce veneau din munte; românii ședeau culcați pe foale în vârful carălor sau, mergând alături, șuierau doine bătrâne și triste

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
părea că sufletele de aramă a munților se trezise și suna a moartea lumei. Culme cu culme ardea, atâția uriași ochi roșii, câte unul pe o frunte de deal. Codrii bătrâni trosneau amorțiți de iarnă, stelele și luna erau mai palide-n cer, cerul însuși părea mai sur. Era unul din acele spectacole mărețe, din acele tablouri uriașe pe care numai Dumnezeu le poate zugrăfi pe tabla întinsă* a lumei înaintea ochilor uimiți și a inimei înfrînte. Revoluțiunea pătrunsese-n munți

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
împungeau în dreapta și-n stânga și, răzbind pin ei, fugiră mereu până în risipiturile unei stânci, prin cari pierzîndu-se nu vedeai în lună decât oțelul țevelor întinse și împușcăturile trimise în cei ce acuma cotrobăiau pin casă. Dar pe acel june palid, cu capul gol, îmi părea că-l cunosc. Deși-l văzusem numai la lumina fulgerelor din puște, totuși îmi părea că nu putea să fie altul decât Ioan. Mă-ntorsei în casă și mă culcai iar; însă mi-era cu

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
și țipau, stradele negre foiau asemenea mușinoiului de furnici, unii cărau și duceau lăzi, cu fața speriată și ochii holbați la soldații ce nu știau ce urmări... prăzile ce fugeau, femeile ce, pe jumătate goale, alergau pe strade despletite și palide asemenea stafiilor... Barbații lor, cari aruncați sub roțile carelor sau izbiți cu capetele de murii caselor arzînde, [cari*] {EminescuOpVII 207} trântiți pe pietrișul străzii, copiii gemeau pe aici pe acolo, morți sau pe jumătate morți... Ei țipau cu ochii plânși

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
alături. Preotul era spânzurat de-un cui mare de fier deasupra ușei... Ochii lui erau întorși cumplit, din gură, peste barbă, curgea spuma cea vânătă a morții, mînele sale erau dinainte legate. Alături c-un părete sta răzimată fata lui, palidă ca varul, cu marii ei ochi negri înfundați, încongiurați cu mari cearcăne vinete, rătăciți ca ochii unei nebune, Buzele vinete și apăsate, părul negru ca noaptea, despletit, ce flutura împregiurul gâtului ei alb ca marmura cea moartă... haina lungă și

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
îmi părea că trecusem printr-o poveste cu smei și crudelități, dar în a căror coprins, pe alte locuri și pe alte țărmuri, amanții rătăcesc de-a lungul lor în umbra și verdele dumbrăvilor, cu fețele argintite de lumina unei palide {EminescuOpVII 210} lune ce zâmbește pin nori și înseninate trist de plăcutele visării ale amorului. Era noaptea aceea un roman cavaleresc fără înțeles, din evul mediu, dar în care nu mai eram în stare de-a transpune tablourile colorate cu

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
față [ce] dinaintea mea și eu o văzusem. Cerul era senin și vesel, un singur înger era trist... Era Maria, fiica acelui preot bătrân, divinizată, schimbată la față... mie însă mi se părea că e geniul martirei națiunei românești, geniu palid și plâns, a cărui singură speranță: Dumnezeu, a cărui singură tărie: cerul. Dar bruma rece a nopții se așezase asemenea unor urdori de argint sur pe genele mele lungi și negre, ochii îmi răciră în cap * și se treziră. Luna

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
mâna sucmanul ce acoperea fața. Ochii lui mari erau închiși, astfel încît pin pielița cea fină și albă a ochilor se vedeau clar vinele cele fine și albastre; cearcănele adânci și mari împregiurul ochilor din vinete devenise arămii, fața era palidă ca totdeuna. șezui cu desăvârșire la capul lui și mă uitam lung la el. În fine îl scuturai încet de braț, încît își deschise ochii. Cam somnoros, el mă văzu și, cu lenea cea melancolică pe care numai somnoroșia o

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
vorbe începui a-i povesti pe scurt tot ceea ce văzusem cu ochii corpului și cu-aceia ai sufletului. Cu fiece vorbă a mea ochii săi albaștri și mari se turburau de-un foc demonic și nenatural și fața sa albă, palidă, delicată se grava cu trăsuri profunde și teribile. - O, canibalii! șopti el printre dinți. - Ei bine, am venit și eu, zisei, și într-adevăr cumcă altceva neci am de făcut. Ce am de-a pierde? Viața?... Nimic mai urât, mai

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
cu voinicii mei, între cari și Ioan. Ce frumos era el în acea sară... mi-aduc aminte parc-ar fi acu. Cu țundra îndoită pe la grumaz și dinainte, asta [fel] încît pieptul alb se vedea sub cămașa de in, fața palidă, dar dulce și plină de bunătate, ochii mari, albăstrui priveau cu melancolie, iar părul cel blond și lung i cădea pe umeri, acoperit de-o largă pălărie neagră... Era într-adevăr frumos ca o femeie, blond, palid, interesant. - Parcă ești

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
de in, fața palidă, dar dulce și plină de bunătate, ochii mari, albăstrui priveau cu melancolie, iar părul cel blond și lung i cădea pe umeri, acoperit de-o largă pălărie neagră... Era într-adevăr frumos ca o femeie, blond, palid, interesant. - Parcă ești o fată! îi zisei, strîngîndu-l la piept. - Și tu parcă ești un băiat, zise el râzând nebunește. Dar strânsoarea cea rece și tare a mînei lui atât de micuțe îți dovedea că [ai] a face cu degete

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
apei lucii, care tremura ca o unduioasă oglindă de argint, dar în fundul apei clare zăcea capul cel frumos al junelui. Apa, curgând, curățise și dusese cu sine scursurile {EminescuOpVII 218} de sânge, astfel încît nu rămase decât capul cel blond, palid, c-o față alba ca argintul, cu buze vinete ca porumba, cu ochii cei mari închiși și cu parul moale plutind și răsfirat în undele apei. Fața cea palidă și slaba părea că surâde. Luai apă în pumni și-mi

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
218} de sânge, astfel încît nu rămase decât capul cel blond, palid, c-o față alba ca argintul, cu buze vinete ca porumba, cu ochii cei mari închiși și cu parul moale plutind și răsfirat în undele apei. Fața cea palidă și slaba părea că surâde. Luai apă în pumni și-mi spălai alături cu izvorul fața care ardea ca de friguri. Luai încă un pumn de apă și mi-l turnai în sân, care ardea, fundul apei se turbura și

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
Ordonă să-i puie căluși în gură și să-l lege. Totul se făcu în tăcere, căci n-avuse timp neci să strige. Ochii bătrânului tribun se aprinsese teribil și [se] învîrteau cu înfricoșare în orbitele lor. Părea că-i palidul și bătrânul demon al morții. Argații morii, cari dormeau, nevasta morarului - toți fură legați. - Dați drumul roților! strigă acum bătrânul. Roțile începură a se-nvîrti și pietrele morii se-nvîrteau durduind și măcinîndu-se pe ele însele. Vuietul cel cumplit al pietrelor goale

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
făceau să se-ntîlnească ochii mei cu turburea și totuși dulcea ei privire, atunci ea-și pleca ochii și începea a număra foile evantaliului ei, pe când o lacrimă de argint, stea din altă lume, fugea încet și tremurând de-a lungul palidei sale fețe. Ca pe-o amantă însă n-o puteam iubi La un bal am văzut-o îmbrăcată într-o rochie de atlas alb, prin părul *** și negru* se strecurau galbene și albastre flori de câmp, ochii ei străluceau mai

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
unul din acele cântări eterne ce lebăda le cântă murind, o reverie a cerului, compusă de maestrul divin în țipătul inimei sale: Palestrina. Priveam la acea copilă în care muzică și poezie păreau a se fi-ntrupat pentru ca să formeze un înger palid, priveam și, deschizând mașinalminte albumul, pierdut în oceanul înstelat a notelor sublime, mâna mea zbura tremurândă, înnodînd fire negre pe un câmp alb, asemenea unei gândiri cernite ce se strecoară prin toată pagina unei viețe fericite. Ce-am scris... iată

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
gândurilor. Râul trece, cumplit urlă vântul... ziua se confundă cu lumina cea amară a nopții. Râul turburat rumpe și duce floarea mereu, mereu pîn-o arunca-n malul unei pustii aride și seci de-asupra căreia cugetă în nouri o lună palidă ca fața unei vergine moarte. Buha bătrâneței ciocănește în lungul pustiu și, cântând de dorul floarei, o numește în balada ei floarea mormântului. Când viața mea nu e decât o brună floare de mormânt, de ce, copilă care semeni cu poezia

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]