5,716 matches
-
valului revoluționar, menținându-ne într-un echilibru extrem de labil. Nimeni nu putea crede că noi nu aveam nici o ierarhie și că nu dispuneam de o temeinică structură organizată, care să reprezinte sprijinul nevăzut al acelui vârf vizibil. A fost o sublimă impostură involuntară, care ține de o anumită ironie a soartei, căci, până la urmă, există și o componentă supralumească în toată desfășurarea evenimentelor istorice, ce nu sunt la cheremul exclusiv al oamenilor. Fără a invoca o doză de miraculos, dar și
Decembrie ’89. Deconstrucția unei revoluții by Ruxandra Cesereanu () [Corola-publishinghouse/Science/1928_a_3253]
-
de o lume clădită pe alianța fricii, pe bipolaritate! În realitate, complementaritatea prevederilor celor două documente, ce par a conduce la gândul unui spirit colectiv iluminat care le-a inspirat deopotrivă, constituie, din punct de vedere politico-juridic, un adevărat și sublim Tratat politic de bază și, fără îndoială, cea mai bună creație a celor două cancelarii diplomatice de la București și Chișinău. Aceste documente ar urma să constituie textul Tratatului și validitatea lui solemnizată în comun și cu multă emfază de către guvernanții
[Corola-publishinghouse/Science/1527_a_2825]
-
confirmă - într-un anumit sens - paradoxul dogmei de la Calcedon (451 d.Hr): firea omenească nu este destructurată de evenimentul Întrupării Cuvântului, ci devine „rațiune plasticizată” (D. Stăniloae). Când funcționează în regim de excelență, limba poate media - ca și trupul - o sublimă revelație 3. Limba atestă rezervorul inepuizabil de creativitate al gândirii, instituind prin puterea cuvintelor lumi care, departe de-a rămâne producții ficționale, răspund și corespund realității. Deși ilustrată cu exemple din istoria artei, ontologia hermeneutică rămâne structural lingvistică: „în experiența
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
fundamental deținut mai bine de un mileniu: acela de for al unei proclamații evanghelice și al unei narațiuni liturgice excepționale 1. „Povestea” mântuirii neamului omenesc revelată în „epistolarul” biblic s-a dovedit în stare să ofere un sens sacrificial și sublim milioanelor de vieți omenești înscrise în calendarele nevăzute (pentru că au fost incendiate) ale Bisericii. Această putere de transfigurare și restaurare luminoasă a vieții omenești n-a fost niciodată rivalizată de campionii ideologiilor moderne 2. Capitalul lui Marx n-a mobilizat
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
deși operează câteva modificări. De această dată, în scrierile unor autori ca Georg Simmel (1858-1919) sau Max Weber (1864-1920), religiei îi este recunoscută destinația extrasocială prin accentul pus pe dimensiunea subiectivă a experiențelor religioase (de unde apropierea de categoria kantiană a sublimului). Cazul lui M. Weber 1, deși mai complex, e prezentat în continuarea reprezentanților sociologiei neokantiene. Profesorul bavarez n-a introdus o cezură drastică între Naturwissenschaften și Geisteswissenschaften, utilizând explicația cauzală ca argument în arhitectura unei înțelegeri narative. Pentru Weber, religia
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
înăbușă pulsiunea de răzbunare și anihilează circuitul vicios al violenței. Tradiția ascetică a Părinților Bisericii - pentru care isihia (pacea) lăuntrică este o pregustare a împărăției cerurilor - a subliniat necesitatea convertirii atașamentului față de realitățile finite ale acestei lumi către o dorință sublimă pentru Dumnezeu, Cel care fiind nemărginit în dăruirea Sa îndreaptă instinctele oarbe ale dorinței mimetice. Numai deschiderea totală a inimii către Dumnezeu dizolvă contradicțiile interne ale psihismului individual și colectiv. Milbank conchide astfel: „în cele din urmă, împărăția cerurilor înseamnă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
în confruntarea oamenilor cu formele istorice ale răului. Realismul adaptării la exigențele „războielor culturale” - văzute și nevăzute - a fost dintotdeauna un punct de întâlnire între imperium și sacerdotium. Părinții Bisericii - spre deosebire de quakeri sau menoniți, mai târziu - n-au contestat „pentru sublimul anarhic” (Gillian Rose) ideea suveranității statale 1. Tradiția a citit în celebrul îndemn al lui Iisus („dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”) o cenzură a tentației puterii absolutiste. Regele sau împăratul nu
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
vieții, care ne ajută să trăim la granița mobilă (privat versus public) dintre două lumi (tradiție versus modernitate). Fără această disciplină conservatoare, un angajament spiritual nu poate decât să intensifice, individual sau colectiv, reveria bovarică, isteria reacționară ori stigmatul depeizării. Sublimul dezafectattc " Sublimul dezafectat" Postmodernii sunt însă primii care evită realismul confruntării, in articulo mortis, cu suferința (la limită, un dat-dar al existenței umane)1. Când hidoșenia violenței arbitrare devine prea greu de suportat, omul recent preferă suspendarea problematicii teodiceii. Invenția
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ne ajută să trăim la granița mobilă (privat versus public) dintre două lumi (tradiție versus modernitate). Fără această disciplină conservatoare, un angajament spiritual nu poate decât să intensifice, individual sau colectiv, reveria bovarică, isteria reacționară ori stigmatul depeizării. Sublimul dezafectattc " Sublimul dezafectat" Postmodernii sunt însă primii care evită realismul confruntării, in articulo mortis, cu suferința (la limită, un dat-dar al existenței umane)1. Când hidoșenia violenței arbitrare devine prea greu de suportat, omul recent preferă suspendarea problematicii teodiceii. Invenția grăbită a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
dezafectat" Postmodernii sunt însă primii care evită realismul confruntării, in articulo mortis, cu suferința (la limită, un dat-dar al existenței umane)1. Când hidoșenia violenței arbitrare devine prea greu de suportat, omul recent preferă suspendarea problematicii teodiceii. Invenția grăbită a „sublimului”, asumat eventual în termenii neo-dandysmului, reprezintă cea de-a doua soluție a stângii în fața problemei răului. Ea nu contrazice neapărat militantismul politic și recursul la violența dialectică, dar se afișează mai întâi de toate ca manifest al subiectivității pure, fără
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
dialectică, dar se afișează mai întâi de toate ca manifest al subiectivității pure, fără simpatii colectiviste de primă instanță. Rădăcinile acestei pasiuni se trag dintr-o regio dissimilitudinis, unde naivitatea privirii se dezvață metodic, iar nepăsarea în fața excesului este voluntară. Sublimul contemporan se naște din naufragiile singurătății: patologia văzului individual, distopia sonoră, atrabilism olfactiv - toate grefate pe inavuabile malformații ale intersubiectivității erotice 1. Ochiul căscat orgasmic către nuditatea deșartă a lumii are, pentru conștiința sedată a oricărui nihilist, funcția glandei pineale
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
neasemănării”. Dreptul de a trăi strâmb se exercită fără suspine și fără regrete. Indiciile dezertării sunt unanime. Timpul morții lui Dumnezeu este inaugurat prin violul sinistru al urii de sine. Remarcabilă este mai ales resurgența atrocității în mijlocul celebrării orgiastice a sublimului (eros-polemos). Această dinamică perversă este evidentă în opera lui George Bataille, unde căutarea sublimului castrează toate funcțiile de mediere ale narativității 1. Dansul, bunăoară, nu mai este un gest reglat de gramatica tacită a comunității. Consumatorul își propune doar recuperarea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
dezertării sunt unanime. Timpul morții lui Dumnezeu este inaugurat prin violul sinistru al urii de sine. Remarcabilă este mai ales resurgența atrocității în mijlocul celebrării orgiastice a sublimului (eros-polemos). Această dinamică perversă este evidentă în opera lui George Bataille, unde căutarea sublimului castrează toate funcțiile de mediere ale narativității 1. Dansul, bunăoară, nu mai este un gest reglat de gramatica tacită a comunității. Consumatorul își propune doar recuperarea nietzscheană a dionisiacului, lipsită de rest. Dimensiunea politică a artei muzicale - cenzura publică a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
a promiscuității estetice. În locul rostirii limpezi izbucnește banalitatea gemetelor explicite. Reîntoarcerea literară a hetairelor și consacrarea civică din lupanare se juxtapun. Prostituția naște o profesie. Iadul neputinței e absolvit de orice păcate. În goana după o alteritate care se refuză, sublimul răsare dincolo de bine și de rău. Doar progresul către sfera dezarticulării mai interesează. Călătoria spre elixirul somatic al curiozității, acolo unde „nemaivăzutul” își încinge coapsele. Fascinația pentru negativitate distribuie refuzul deliberat al poveștii. Semnele corporalității nu mai țes o intrigă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
poveștii. Semnele corporalității nu mai țes o intrigă, ci antamează un spasm. Acolo unde doar extazul clipei contează, sunt foarte puține lucruri de spus. Nu mai există un timp aparte dedicat comprehensiunii. Viziunea frumosului colapsează în vizuina obscură a experienței sublimului. Ochiul se fărămițează. Reapare, în schimb, nostalgia „tinereții fără bătrânețe”, ameliorată doar de legile televizuale ale iconoclasmului. Dimensiunea erotică a sublimului cu funcție de Ersatz nu este neapărat determinantă. Aceeași critică a „prezenței” și „identității” poate ajunge denunț estetic al reprezentării
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
lucruri de spus. Nu mai există un timp aparte dedicat comprehensiunii. Viziunea frumosului colapsează în vizuina obscură a experienței sublimului. Ochiul se fărămițează. Reapare, în schimb, nostalgia „tinereții fără bătrânețe”, ameliorată doar de legile televizuale ale iconoclasmului. Dimensiunea erotică a sublimului cu funcție de Ersatz nu este neapărat determinantă. Aceeași critică a „prezenței” și „identității” poate ajunge denunț estetic al reprezentării printr-o cenzură belicoasă a proporțiilor. Aici, problematica metafizică reapare sub o înfățișare mai generoasă. Războiul cubist împotriva reprezentării continuă, atunci când
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
belicoasă a proporțiilor. Aici, problematica metafizică reapare sub o înfățișare mai generoasă. Războiul cubist împotriva reprezentării continuă, atunci când nici contemplația iconică a medievalilor, nici transfigurarea impresionistă a modernilor nu mai revendică vreo actualitate. Sub semnătura lui J. Pollock, de pildă, sublimul marchează refuzul încremenirii formelor și visul depășirii perpetue a oricărei limitări. În pictură, expresionismul abstract refuză constrângerile clasice ale frumosului de dragul insolenței creative. Pietatea în fața ființei dispare mai ales muzical, atunci când atonalitatea promulgă politica absurdă a scindării sonore. Ca o
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
abstract refuză constrângerile clasice ale frumosului de dragul insolenței creative. Pietatea în fața ființei dispare mai ales muzical, atunci când atonalitatea promulgă politica absurdă a scindării sonore. Ca o umbră nedefinită a sacrului care, într-o lume aplatizată, a renunțat la orice camuflare, sublimul cultivă disproporția arhitecturală, monstruosul geometric și ludicul destructiv. Această suveranitate nedisputată nu mai cere tematizarea răului, care ajunge să fie tratat drept iluzie optică. Frumosul devine astfel un fenomen caduc. Constructivismul imaginației livrează - întocmai unor idola fori - pachete de abstracții
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
transgresiunea către ținutul nonreprezentării. Un asemenea proiect se cere, în chip firesc, lipsit de consecințe. Artistul nu mai este un vizionar, precum odinioară, ci creator de mode. Rupt de categoria transcendentală a „binelui” sau „adevărului”, esteticul postmodern devine ambasadorul iluziei. Sublimul este promisiunea unui „dincolo” al diferenței pure sau - în cuvintele lui David Bentley Hart - „o limită mișcătoare, care nu doar descrie limitele «comprehensiunii», ci continuă să tulbure gândirea și limbajul la rădăcină; sublimul devine nu doar un alt sentiment decât
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
sau „adevărului”, esteticul postmodern devine ambasadorul iluziei. Sublimul este promisiunea unui „dincolo” al diferenței pure sau - în cuvintele lui David Bentley Hart - „o limită mișcătoare, care nu doar descrie limitele «comprehensiunii», ci continuă să tulbure gândirea și limbajul la rădăcină; sublimul devine nu doar un alt sentiment decât percepția frumosului, ci chiar o abolire a frumuseții, o revelație a contradicției și futilității intrinseci frumosului”1. Bucuria vederiitc " Bucuria vederii" Pentru Ortodoxie însă, nu sublimul unei experiențe estetice contează, ci consumarea bucuriei
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
să tulbure gândirea și limbajul la rădăcină; sublimul devine nu doar un alt sentiment decât percepția frumosului, ci chiar o abolire a frumuseții, o revelație a contradicției și futilității intrinseci frumosului”1. Bucuria vederiitc " Bucuria vederii" Pentru Ortodoxie însă, nu sublimul unei experiențe estetice contează, ci consumarea bucuriei înnoite de slava veșniciei. Nici timpul, nici spațiul nu sunt doar ecrane ale subiectivității, ci cadre dinamice ale revelației. Raportul lui Dumnezeu față de lume este erotic și muzical, iar nu magic (justificând atracția
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
unei experiențe estetice contează, ci consumarea bucuriei înnoite de slava veșniciei. Nici timpul, nici spațiul nu sunt doar ecrane ale subiectivității, ci cadre dinamice ale revelației. Raportul lui Dumnezeu față de lume este erotic și muzical, iar nu magic (justificând atracția sublimului) sau mecanic (legitimând imperativul ideologic). Bunătatea fundamentală a ființei e consfințită prin dogma creației ex nihilo: lumea se naște nu printr-o emanație necesară, ci este opera generozității pure, confirmată de toată economia văzută și nevăzută a mântuirii. Istoria nu
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
doxologic al Bisericii. Crucea negației pusă pe conceptele filozofiei este luminată pascal printr-o poetică a iubirii. Toate numele de laudă ale lui Dumnezeu sunt extrase din contemplația străvezie a frumuseții care, în cele din urmă, va salva lumea. Or, sublimul generează numai reflexe himerice și pofta de irealitate. Pe tărâmul acestei false reconcilieri cu haosul programatic al ființei, tentația este de a escamota problematica metafizică a răului, dacă nu prin uitare, atunci măcar prin amânare. Pentru Ortodoxia universală, disocierea frumosului
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
îndreptățită? 217 Eliberarea teologiei 221 Mareea nihilistă 224 Imprudenta iubire divină 232 Altera civitas 235 Epilogul poeziei 241 VII. Parodia binelui și frumusețea întregită 246 Oportunismul egalitar 246 Pacifismul fricii 249 Christus victor 253 Vertebre patristice 256 Violența dialectică 259 Sublimul dezafectat 263 Bucuria vederii 267 VIII. Post-scriptum. Pluralul religiilor și limitele analogiei 271 Triumful echivocității 271 Principiul ambiguității 272 Coerența narativă 274 Necesitatea incomparabilului 276 Ereditatea memoriei 277 Bibliografie selectivă 281 Nota autorului 305 Despre autor 307
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
cu Îmbrăcarea ca o mînușă a formulei cusute gata”. E perfect explicabilă, de aceea, elogierea unui scriitor nerecunoscut de „oficialitatea” literară, precum Urmuz, devenit și pentru Voronca, la fel ca pentru Întreaga avangardă românească, o prezență emblematică, evidențiindu-se „gestul sublim de renunțare și de izolare”, „trăsnetul de ură, de răzvrătire, de singurătate; al celui mai pur dintre poeți” și faptul că: „Nu s-a amestecat cu nici una din trupele consacrate”. Motivația e semnificativă și În planul mai larg al atitudinii
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]