4,573 matches
-
un domn elegant, cinstit - fără barbișon de țap și coarne sau dinți ascuțiți și coadă, cum îl pictaseră oamenii. Nu! Era un bărbat cu stil, purta ochelari cam mari, ca fundurile de sifoane, avea cravată cenușie și un profil de vultur. Îmi amintea în mod curios de unul din profesorii lui Zaharel, de la școala primară. Când l-am auzit vorbind așa mi-a venit să-i sar în brațe de bucurie. Dar el m-a respins dezgustat, cu un gest de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
convingând publicul că doar iubirea putea topi gheața din inimi și de peste tot. În toiul rumorilor apăru un om mascat, care se sprijinea grațios de coada lucioasă a pianului. Era lung și musculos, fața - deși mascată - dezvăluia profilul său de vultur, vocea amintea mormăitul unui urs. Costumul lui de carnaval era ca o piele verde, croșetată din lână, din cap și până în picioare, lăsând vederii liniile și curburile trupului său viril. Ducea, cu grația unei fete, un coș plin de sticle
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
subțiri străjuind intrarea, cu tot soiul de măști grotești, de ipsos, atârnate peste tot. Sus, chiar deasupra intrării, atârna balconul, la baza căruia se afla o țeava de scurgere care ieșea, ca la sifoanele vechi, din ciocul căscat al unui vultur de metal. Balconul era minuscul, și totuși vara el devenea locul meu de joacă, reședința mea aproape permanentă. Băteam acolo de pământ o minge mare și vărgată cu portocaliu, azuriu și roșu ca purpura sau mă uitam, minute în șir
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
vara el devenea locul meu de joacă, reședința mea aproape permanentă. Băteam acolo de pământ o minge mare și vărgată cu portocaliu, azuriu și roșu ca purpura sau mă uitam, minute în șir, printre zăbrelele acoperite de iederă, la capul vulturului, al cărui ochi, cioc cu nările umflate, precum și fiecare fulguleț care-i acoperea creștetul erau cizelate migălos în metalul ruginiu. Când, după ore de legănat păpuși și de cântat de una singură, în plin soare, intram în casă, păstrând încă
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
ți se depunea în dâre fine pe umeri, pe obraji. Casele aveau fațadele concave și erau atât de scălâmbe, de ridicole, încît îți stârneau o bună-dispoziție macabră. Lei de ipsos, cu laba pe o bilă, străjuiau intrarea în vreo tutungerie. Vulturi cu aripile întinse și grifoni cu șira spinării noduroasă copleșeau luminatoarele. Acoperișurile aveau bulbi ovali de tablă, ca bisericile rusești. Coloane antice, unele prăbușite, ciubucării complicate, monograme încîrligate încadrau prăvăliile cu vitrine mizere. Pe toate gardurile erau scrise porcării cu
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
atât, iarna trecută, când slujea la Mur, v-a văzut des împreună. Dar pe atunci purtați amândoi o uniformă stranie, care, după expresia ei, semăna cu uniforma de student; însă nasturii uniformei voastre nu erau aurii, ci argintii și fără vulturi. Nelly nu știa mai multe despre voi, dar pentru mine era suficient. Mai întâi, știam deja că pe cel care mă interesează pe mine îl cheamă Vadim. În al doilea rând, uniforma de licean, atât de asemănătoare celei de student
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
trăgeau să moară, îi băură sângele, mâncară carnea aproape crudă și rămaseră în așteptare, cu privirea ațintită în punctul de unde ar fi trebuit să apară cei ce plecaseră să aducă apă de la îndepărtatul puț Sidi-Kaufa. Dar n-au apărut decât vulturii. De unde veneau sau ce simț ciudat le îngăduia să intuiască faptul că în acel colț pierdut din Sahara urma să se dezlănțuie o tragedie, era un mister pe care nici cei mai experimentați beduini nu reușiseră să-l dezlege, cert
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
să permiți ca setea să te răpună echivala cu a recunoaște că niciodată n-ai fost un adevărat fiu al Poporului Vălului, al Poporului Spadei sau al Poporului Lăncii. Se scurse o nouă zi. Și apoi alta. Au venit alți vulturi. Au venit o mulțime. Nimic nu se mișca în jurul celor trei palmieri prăfuiți, căci chiar și cea mai ușoară adiere, părea să fi dispărut din acel loc blestemat. Soarele și liniștea erau stăpânii. Moartea era invitata. Laila împărți apa rămasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
învinge? Gacel Sayah, fiul cel mare legendarului inmouchar de la care, conform unei vechi tradiții familiale, moștenise numele și rangul în momentul când acesta dispăruse, stătea la rădăcina palmierului cel mare și-și punea tot felul de întrebări în timp ce observa zborul vulturilor. De ce trimisese Moartea atâția mesageri înaripați înaintea ei, dacă până la urmă se hotărâse să nu se înfățișeze? Ce aștepta? Din când în când închidea ochii, încercând să-și închipuie cum s-ar fi comportat tatăl său în acele momente. Să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
fi avut vreo șansă să se salveze în acele împrejurări. Așa cum bine spusese mama sa, singurul lucru pe care-l puteau face era să se încreadă în bunăvoința lui Allah. Și să aștepte. Sub soarele ca plumbul topit, doar umbra vulturilor se mișca în jurul corturilor, căci nici măcar muștele nu erau în stare zboare și căzuseră amețite pe pieile uscate, așteptând momente mai prielnice ca să se pună din nou pe mâncat. Acel masiv stâncos, care probabil nu figurase niciodată pe o hartă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
l-ar fi putut alege vreodată pentru a-și înjgheba un cămin, dar împrejurările făcuseră ca acolo să se oprească familia lui Gacel Sayah, cel mort înainte de vreme. Prin urmare, nu era de mirare că erau pe punctul să moară. Vulturii veneau acum în stoluri. Sângele se îngroșa în vene ca magma care se ridică bolborosind în craterul unui vulcan, dar care, pe măsură ce se scurge pe pantă la vale, își pierde culoarea și consistența, transformându-se într-o masă vâscoasă, neagră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
care îl arătase băiatul și se îndreptară într-un trap ușor și vioi în direcția celor ce-i așteptau bucuroși și nerăbdători. Pe drum se întâlniră cu Moartea, ce se îndepărta spre nord, la fel de plictisită și fără chef ca întotdeauna. Vulturii se împrăștiară, și umbrei lor îi luă locul cea a lui Gacel Sayah, viteazul inmouchar veșnic prezent în amintire. În ziua următoare, fiii Lailei se apucară din nou să sape la puțul din mijlocul pustiului. Doar un targui putea fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
situație - luă o înghițitură zdravănă, râgâi zgomotos și adăugă: Dar știi ceva? Uneori, când zbor deasupra deșertului în căutarea celor rătăciți, nu mă simt ca un înger salvator care vine în ajutorul unui biet nenorocit, ci ca o scârbă de vultur ce mănâncă stârvuri. Dacă ei n-ar fi aici, jos, riscându-și viața sub un soare care topește și pietrele, eu n-aș sta acolo, sus, cu aer condiționat, bând bere. — Ei sunt aici pentru că așa au vrut, îi aminti
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
o slujbă, ci și un mod de a fi din nou aproape de o lume pe care o iubea. Să pilotezi un elicopter este o activitate foarte plăcută, dar să pilotezi în singurătatea africană te făcea să te simți ca un vultur atotputernic și liber. Se ridică în aer, stabili direcția exactă în timp ce observă că urca începea să se întrevadă o geană de lumină spre răsărit, făcu un viraj amplu, îndreptându-se spre îndepărtatul puț Ajamuk. Gacel Sayah îl aștepta așezat la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
pe cineva? — Aparatul tău a apărut la orizont, apoi a coborât și a întârziat câteva minute până s-a ridicat din nou. Singura explicație posibilă e că ai aterizat să lași pe cineva. — E clar că ai o vedere de vultur și că nu-ți scapă nimic. Nu te-ai gândit că aș fi putut aduce un dușman? — Nu. — De ce? — Ți-am spus că noi, tuaregii, nu știm prea multe despre mașini, dar ne pricepem bine la oameni. Dar chiar și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
transforme aridul peisaj ce-i înconjura și puținele lui viețuitoare în cei mai buni aliați. La revărsatul zorilor, două capre fuseseră deja sacrificate și sângele lor stropise nisipul deșertului și pietrele de la poalele munților, făcând ca în scurt timp primii vulturi să apară zburând la mare înălțime. Puțin mai târziu, Gacel intră în „Peștera gazelei“, își îmbrățișă mama și frații și, după ce acceptă cu plăcere un reconfortant pahar de ceai fierbinte, îi puse la curent cu ultimele întâmplări, precum și cu planul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
unul sau dacă l-ar înțepa un scorpion. Ar suferi cea mai lungă și groaznică agonie din câte și-ar putea imagina cineva, și ar sfârși întins, cu fața spre cer, transformat într-o grămadă de oase calcinate de soare. Vulturii i-ar scoate ochii și măruntaiele. Cu câteva ore înainte, văzuse mulți vulturi și toți păreau să zboare înspre munții ce rămăseseră în urmă, atrași probabil de cadavrul primului nefericit pe care acei sălbateci îl asasinară. Doamne ajută! murmură din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
și groaznică agonie din câte și-ar putea imagina cineva, și ar sfârși întins, cu fața spre cer, transformat într-o grămadă de oase calcinate de soare. Vulturii i-ar scoate ochii și măruntaiele. Cu câteva ore înainte, văzuse mulți vulturi și toți păreau să zboare înspre munții ce rămăseseră în urmă, atrași probabil de cadavrul primului nefericit pe care acei sălbateci îl asasinară. Doamne ajută! murmură din nou. Luna întârzia să capete strălucire. Nervii și nerăbdarea îl măcinau pe dinăuntru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
cât vedeai cu ochii și temperatura trecea cu mult peste cincizeci de grade. Nu se vedea decât piatră neagră și nisip roșiatic. Absolut nimic altceva. Nisip și piatră, piatră și nisip. Un aer sufocant și un soare ca focul. Și vulturi. Zeci de vulturi ce zburau la mare înălțime, descriind cercuri ample, fără ca măcar să-și miște aripile, lăsându-se purtați de curenții de aer, ca și cum pentru ei, în acel moment, pământul ar fi devenit un loc prea călduros ca să poată risca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
ochii și temperatura trecea cu mult peste cincizeci de grade. Nu se vedea decât piatră neagră și nisip roșiatic. Absolut nimic altceva. Nisip și piatră, piatră și nisip. Un aer sufocant și un soare ca focul. Și vulturi. Zeci de vulturi ce zburau la mare înălțime, descriind cercuri ample, fără ca măcar să-și miște aripile, lăsându-se purtați de curenții de aer, ca și cum pentru ei, în acel moment, pământul ar fi devenit un loc prea călduros ca să poată risca să coboare pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
mare înălțime, descriind cercuri ample, fără ca măcar să-și miște aripile, lăsându-se purtați de curenții de aer, ca și cum pentru ei, în acel moment, pământul ar fi devenit un loc prea călduros ca să poată risca să coboare pe suprafața lui. „Când vulturul mănâncă, beduinul stă la pândă. Când vulturul zboară, beduinul se odihnește.“ Pentru tuaregii din inima Saharei, vulturii erau un fel de termometru viu ce indica cu deosebită precizie când temperatura de la suprafața pământului depășea limitele suportabile, iar oamenii trebuiau să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
-și miște aripile, lăsându-se purtați de curenții de aer, ca și cum pentru ei, în acel moment, pământul ar fi devenit un loc prea călduros ca să poată risca să coboare pe suprafața lui. „Când vulturul mănâncă, beduinul stă la pândă. Când vulturul zboară, beduinul se odihnește.“ Pentru tuaregii din inima Saharei, vulturii erau un fel de termometru viu ce indica cu deosebită precizie când temperatura de la suprafața pământului depășea limitele suportabile, iar oamenii trebuiau să stea absolut nemișcați la umbră, deoarece nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
ca și cum pentru ei, în acel moment, pământul ar fi devenit un loc prea călduros ca să poată risca să coboare pe suprafața lui. „Când vulturul mănâncă, beduinul stă la pândă. Când vulturul zboară, beduinul se odihnește.“ Pentru tuaregii din inima Saharei, vulturii erau un fel de termometru viu ce indica cu deosebită precizie când temperatura de la suprafața pământului depășea limitele suportabile, iar oamenii trebuiau să stea absolut nemișcați la umbră, deoarece nu erau capabili să se ridice în aer în căutarea răcorii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
dacă erau ceva mai mult decât niște sărmane furnici ce îndrăzniseră să sfideze un gigantic „tiranosaur“. — Toți avem nevoie de ajutor... - murmură în sfârșit, ca pentru sine. Orice fel de ajutor. Gacel Sayah deschise ochii, calculă înălțimea la care zburau vulturii și hotărî că venise momentul să părăsească liniștitul său refugiu de la umbra unei stânci și să se cațere pe o mică înălțime de unde controla cea mai mare parte a versantului oriental al masivului stâncos. Așa cum își imagina, și dușmanii săi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
-și piardă calmul în orice împrejurare. Ori am înțeles eu greșit, ori tu ne-ai asigurat că tot ce mișcă în locul ăsta dezolant nu poate fi altceva decât un dușman. — Așa am spus. — Păi, sunt sigur că astăzi am văzut vulturi, hiene și șacali. Asta pare o grădină zoologică, nu ultimul colț din Tenere. — Da, am văzut și eu, dar se pare că îi atrage mirosul stârvurilor. Ce fel de stârvuri? Bănuiesc că cele ale cadavrelor ostaticilor. — Păi, dacă ostaticii sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]