36,607 matches
-
din ianuarie 1947: cultura nu poate fi subordonată politicii decât În detrimentul propriu și cu prețul adevărului. Togliatti, care Își petrecuse anii ’30 la Moscova și jucase un rol-cheie În operațiunile spaniole ale Kominformului Între 1937 și 1938, era de altă părere. Într-un partid comunist, fiecare urma instrucțiunile de sus, acceptând primatul politicii. Cultura nu se putea sustrage literei de lege sovietice. Vittorini și ai săi trebuiau să accepte linia partidului În literatură, artă și gândire - sau să plece. În cursul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe criticii liberali ai comunismului să se exprime În public: se temeau că vor fi luați drept reacționari. În 1948, Arthur Koestler mărturisea unui public numeros adunat la Carnegie Hall, În New York: „N-ai ce-i face, uneori oamenii au păreri corecte din motive greșite... Teama de a nu fi Într-o bună companie nu este expresia neîntinării politice, ci a neîncrederii În sine”. Intelectualii cu adevărat reacționari erau rari În primul deceniu de după război. Chiar și cei care se declarau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Scandalul stârnit de „coca-colonizare” avea și aspecte amuzante (se zvonea că firma voia să monteze o siglă de neon În vârful turnului Eiffel...), dar sentimentele subiacente erau cât se poate de serioase. Europenii de dreapta și de stânga Împărtășeau aceleași păreri despre caracterul grosier al culturii americane - de la filme la răcoritoare - și despre ambițiile imperialiste ce motivau prezența americană În Europa. Dacă Uniunea Sovietică punea În primejdie Europa pe moment, America reprezenta un pericol mai insidios și mai durabil. Aceste vederi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
J.H. Plumb notează: „Burke și istoricii secolului al XIX-lea au Împământenit credința populară că stabilitatea politică se consolidează lent, ca un recif de corali: fruct al timpului, Împrejurărilor, Înțelepciunii, acumulat Încet de-a lungul secolelor... Nimic nu este, după părerea mea, mai departe de adevăr. (...) Stabilitatea politică, atunci când există, apare Într-o societate peste noapte, la fel de subit cum se transformă apa În gheață”1. Ceva asemănător s-a Întâmplat pe neașteptate În Europa, la Începutul anilor ’50. Din 1945 până la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
importanța Berlinului În Europa și de importanța aliaților pentru noi, ne confruntăm În clipa de față cu o dilemă. Altfel, răspunsul ar fi simplu”. Cu trei zile Înainte, când Începuse criza cubaneză, secreatrul de stat Dean Rusk Își rezuma astfel părerea despre acțiunea sovieticilor: „Cred că Berlinul are un rol major În toată povestea. Pentru prima oară, chiar Încep să mă Întreb dacă Hrușciov e pe deplin rațional În problema Berlinului”. Dar Hrușciov, cum s-a dovedit, era pe deplin rațional
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
uriaș al marilor puteri sugera consecințe de o gravitate inimaginabilă: războiul nu putea fi decât rezultatul unei greșeli de calcul. Iar În acest caz, europenii nu puteau face mare lucru pentru a-i atenua consecințele. Nu toată lumea era de aceeași părere. Pentru câțiva, aceeași stare de fapt a inspirat mișcări de protest care cereau dezarmarea nucleară imediată. Campania pentru Dezarmare Nucleară (CDN) din Marea Britanie a fost lansată la Londra pe 17 februarie 1958. De la Început s-a plasat ferm În marea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
occidentalilor erau, fără Îndoială, În favoarea dezarmării nucleare, atunci când subiectul le era adus În discuție: sondajele din 1963 arată că Îndeosebi italienii ar fi Întâmpinat cu bucurie interzicerea tuturor armelor nucleare. Francezii erau mai puțin unanimi, iar nemții și englezii aveau păreri Împărțite, deși peste tot exista o majoritate net antinucleară. Dar, spre deosebire de dezbaterile animate despre dezarmare din anii ’20 și Începutul anilor ’30, problema nucleară nu stârnea pasiuni În Europa. Era prea abstractă. Numai britanicii și (În mod oficial) francezii aveau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ce li s-a Întâmplat sub al Treilea Reich” (21%). Când acordul de reparații a fost dezbătut În Bundestag la 18 martie 1953, comuniștii au votat Împotrivă, liber-democrații s-au abținut, iar Uniunea Creștin-Socială și partidul lui Adenauer au avut păreri Împărțite, mulți deputați opunându-se oricăror Wiedergutmachen (reparații). Pentru ratificarea acordului, Adenauer a avut nevoie de voturile opoziției social-democrate. Nu o dată, Adenauer a exploatat nervozitatea internațională față de o posibilă resurecție a nazismului pentru a-i Împinge pe aliații Germaniei de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
după episodul ocupației japoneze. Pe de altă parte, cei mobilizați (adică majoritatea covârșitoare a soldaților) erau pur și simplu bucuroși să se vadă teferi acasă după un război colonial de care nimeni nu era mândru, În care succesul militar, după părerea multora, fusese stingherit de insistențele ONU asupra unui transfer negociat de putere, fiind aruncat rapid la groapa memoriei naționale. Pe termen mai lung, retragerea forțată din colonii a facilitat În Olanda o simpatie crescândă pentru Europa. Al doilea război mondial
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un pericol: un despot radical pus de-a curmezișul unei căi maritime vitale și un exemplu prost pentru ceilalți. Eden și consilierii săi Îl comparau regulat cu Hitler: o amenințare care trebuia Înlăturată, nu doar atenuată. Parisul era de aceeași părere, deși antipatia francezilor față de Nasser ținea mai puțin de amenințarea pe care acesta o reprezenta pentru Suez sau de prietenia tot mai strânsă cu blocul sovietic și mai mult de influența sa nocivă asupra supușilor francezi din Africa de Nord. Nici Statele Unite
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sistemul monopartit, Într-o țară care nu era importantă pentru ampla strategie americană (mai multă atenție din partea Washingtonului primise criza recentă din Polonia). Iar când Ungaria a apărut, În cele din urmă, pe agenda CNS la ședința din 8 noiembrie, părerea generală - de la Eisenhower În jos - a fost că vina le revine integral britanicilor și francezilor. Dacă aceștia n-ar fi invadat Egiptul, Uniunea Sovietică n-ar fi putut ataca Ungaria. Administrația Eisenhower avea conștiința Împăcată. În acestea condiții, liderii sovietici
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din nou, cu excepția parțială a Scandinaviei), agențiile guvernamentale cenzurau teatrul, filmul, literatura, iar radioul și televiziunea erau, În general, monopoluri de stat care funcționau, după cum am văzut, conform unor reguli stricte În materie de conținut, cu o toleranță minimă pentru păreri divergente sau „necuviință”. Chiar și În Marea Britanie, unde televiziunea comercială a apărut În 1955, ea era strict reglementată și avea obligația recunoscută public de a oferi, pe lângă reclame și emisiuni distractive, „educație și informație”. Cenzura, ca și impozitul, a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Cincea Coloană la noi În țară”. Referința la evrei ca la a Cincea Coloană a Poloniei a fost transmisă la radio și televiziune și auzită de milioane de polonezi. Mesajul era clar. Nu era limpede dacă Gomu³ka Își exprima propriile păreri, căuta țapi ispășitori pentru eșecul măsurilor din ultimul deceniu sau doar anticipa tentativa lui Moczar de a-l detrona și decisese să le-o ia Înainte opozanților staliniști. Dar hotărârea lui a avut consecințe dramatice. Autoritățile poloneze au dezlănțuit un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
conversație telefonică cu un Brejnev neîncrezător, Dubček s-a străduit să explice că Încerca să suprime criticile populare la adresa Uniunii Sovietice, dar că „această problemă nu poate fi rezolvată printr-o directivă de sus”. Poate ar fi fost de altă părere dacă ar fi știut că pe 3 august cinci colegi ai săi din Prezidiul cehoslovac Înmânaseră În secret rușilor o scrisoare ce detalia amenințarea iminentă la adresa regimului comunist din Cehoslovacia, solicitând o intervenție militară 13. Decizia sovietică de a invada
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
deloc cu experiența anterioară. În trecut, inflația era asociată creșterii economice, adesea o creștere accelerată. Marile crize economice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din anii ’30 fuseseră Însoțite de deflație: căderi precipitate ale prețurilor și salariilor, provocate, după părerea observatorilor, de valute excesiv de rigide și cheltuieli cronic scăzute, din partea guvernelor și cetățenilor deopotrivă. Dar În Europa anilor ’70 modelul convențional nu mai părea valabil. Europa Occidentală se confrunta acum cu un fenomen inedit, botezat neelegant stagflație: inflație a prețurilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai scăzut decât În restul Marii Britanii, era superior mediei irlandeze. Chiar și pentru catolici, Ulster era economic mai avantajos. Protestanții, pe de altă parte, se identificau puternic cu Marea Britanie. Sentiment câtuși de puțin reciproc: restul Regatului Unit nu avea o părere prea grozavă despre Irlanda de Nord (În rarele momente când se gândea la ea). Vechile industrii din Ulster, ca și cele din restul țării, intraseră În declin spre sfârșitul anilor ’60 și era deja limpede pentru factorii de decizie din Londra că
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
timp, partidele din Austria și mai ales Franța vor abține rezultate respectabile. Vest-germanii erau poate un caz neobișnuit. În acești ani, ei Începuseră să deteste tocmai sursele propriului reviriment economic postbelic: Între 1966 și 1981, proporția celor care aveau o părere bună despre „tehnologie” și reușitele ei a scăzut brusc, de la 72% la 30%. „Verzii” germani beneficiau și de sistemul nemțesc de reprezentare proporțională, grație căruia până și partidele mici puteau pătrunde În parlamentele regionale și federal - deși sistemul, comparabil În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
treceau prin Moscova. Cum spunea Helmut Schmidt, „În inima Ostpolitik se află, firește, relațiile germano-sovietice”. și Într-adevăr, de Îndată ce au căzut de acord asupra caracterului definitiv al noilor frontiere poloneze (conform unei vechi tradiții europene, nimeni nu le-a cerut părerea polonezilor), iar regimul de la Bonn a consimțit să recunoască democrațiile populare, rușii și vest-germanii au constatat că aveau multe În comun. Când Leonid Brejnev a venit la Bonn În mai 1973, prima vizită a unui lider al Partidului Comunist Sovietic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
șase ani), timp În care imaginea publică a Franței În Peninsula Iberică s-a degradat semnificativ: În 1983, când se Încheiaseră două treimi din negocierile de aderare, care se desfășurau Într-o atmosferă tensionată, numai 39% dintre spanioli aveau o părere „favorabilă” despre Franța - un debut de rău augur pentru viitorul lor comun. Aderarea țărilor din sud nu Însemna doar o nouă mărire a subvențiilor comunitare pentru fermierii francezi. Spania, Portugalia și Grecia aduceau Comunității 58 de milioane de oameni, majoritatea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Printre victimele doamnei Thatcher se numără chiar propriul ei Partid Conservator. Când Doamna de Fier a isprăvit treaba, acesta - partidul „natural” de guvernământ al țării timp de aproape un secol - nu mai avea program, nu mai avea lideri și, după părerea multora, nu mai avea suflet. Pare o sentință severă pentru o femeie care a adus partidului trei victorii electorale consecutive și a guvernat practic singură timp de aproape 12 ani. Dar tocmai asta e: Margaret Thatcher a guvernat singură. Cum
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
practic singură timp de aproape 12 ani. Dar tocmai asta e: Margaret Thatcher a guvernat singură. Cum spunea Frederic cel Mare, „oamenii spun ce le place lor, apoi eu fac ce-mi place mie”. Orice coleg care Își exprima o părere divergentă Într-o problemă semnificativă și, prin urmare, nu era „de-al nostru”, era Îndepărtat. Majoritatea contemporanilor conservatori ai doamnei Thatcher, ca să nu mai vorbim de cohorta de oameni de stat mai vârstnici din partid pe care i-a Înlăturat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În afara principalului curent politic. Bineînțeles, existau și cei care continuau să creadă că revoluția thatcheristă era un dezastru și că Întoarcerea la servicii administrate de stat (dacă nu la proprietatea publică a mijloacelor de producție) era de dorit. Dar, după părerea doamnei Thatcher, ei trebuiau să lupte pentru a-și impune opinia - și, cu excepția subiectelor sociale esențiale precum medicamentele sau educația, nu se mai bucurau de prea multă trecere. Se spune uneori că rolul doamnei Thatcher În această transformare a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
credea el, era de a aduce această preocupare În atenția opiniei internaționale, și nu de a pierde timpul Încercând să transforme imperiul „bizantin” al Moscovei. Mai mult, Europa Centrală era „destinul Vestului, Într-o formă concentrată”. Havel era de aceeași părere: comunismul era oglinda Întunecată pe care istoria o punea În fața Occidentului. Polonezii (cum ar fi Michnik) nu foloseau termenul „Europa Centrală” și nu vorbeau atât de mult despre „Întoarcerea În Europa” - În parte pentru că, spre deosebire de cehi, aveau posibilitatea de a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
schimbări economice menite, printre altele, să atragă noi surse de finanțare străină pentru datoria națională a Poloniei, care se apropia de 40 de miliarde de dolari 17. Cu un bizar gest democratic, În 1987, guvernul a Început chiar să ceară părerea polonezilor asupra tipului preferat de „reformă” economică: „Ați prefera”, erau Întrebați aceștia, „o creștere a prețurilor cu 50% la pâine și 100% la benzină sau cu 60% la benzină și 100% la pâine?”. Deloc surprinzător, răspunsul poporului a fost, În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a fost viteza procesului. În luna octombrie a acelui an, Imre Poszgay În Ungaria sau Egon Krenze În Germania de Est Încă mai sperau că pot controla și aplica propria variantă de perestroika. Oponenții lor erau În majoritate de aceeași părere și căutau În continuare un compromis provizoriu. Adam Michnik scrisese În 1980 că „ne putem imagina o societate hibridă, În care organizarea totalitaristă a statului va coexista cu instituțiile democratice ale societății” - și, până În vara anului 1989, nici nu avea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]