KorAP: Find »[drukola/base=vânt & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...1455 1456 1457 ...1489 >

37,223 matches

Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689

era văzută intrând în farmacie și murmurând timid: „Pentru medicamentul doamnei Lemonnier...” Întotdeauna se întorcea acasă singură, traversând ultimele străzi ale orașului, cu magazinele și cu luminile sale. Adeseori, deasupra întinderilor acelora moarte, se dezlănțuia viscolul. Sătulă să lupte împotriva vântului plin de ace de gheață, asurzită de șuierul lui, Charlotte s-a oprit într-o seară în mijlocul pustietății de zăpadă, întorcând spatele rafalelor, cu privirea pierdută spre zborul amețitor al fulgilor. Și-a simțit intens viața, căldura trupului slab concentrat

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
femeie. Purta o rochie lungă cu o croială foarte elegantă, o rochie cum birjarul văzuse numai la doamnele frumoase care ieșeau de la teatru, seara, în plin centrul Boiarsk-ului. Părul îi era strâns într-un coc - o pălărie mare îl încununa. Vântul primăvăratic ondula vălul aruncat peste borurile largi, îndoite grațios. - Mergem la gară! a spus ea și l-a uimit și mai mult pe birjar cu sonoritatea vibrantă și foarte străină a vocii ei. La gară, a repetat fetița care-l

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ultima replică avea mereu aceeași rezonanță de fericire neghioabă. Așteptarea devenea unicul timp din viața Charlottei. Timpul acela (“în timpul războiului”, scriau ziarele) semăna cu o după-amiază cenușie, o duminică pe străzile pustii ale unui oraș de provincie: o rafală de vânt apare pe neașteptate pe după colțul unei case, ridică un vârtej de praf, un oblon se zbate în liniște, omul se mistuie ușor în atmosfera incoloră, dispare fără motiv. Așa a dispărut unchiul Charlottei - „căzut pe câmpul de onoare”, „mort pentru

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
rapidă a fost schimbarea, că, deja la ieșirea din biserică, era singură, în mare doliu și își ferea de soare ochii înroșiți. Cele două zile se contopeau într-una singură - colorată de un cer strălucitor, însuflețită de clopote și de vântul de vară care accelera parcă și mai mult du-te-vino-ul invitaților. Iar adierea caldă lipea pe obrazul tinerei femei când vălul alb de mireasă, când vălul negru de văduvă. Mai târziu, timpul acela năstrușnic și-a reluat mersul lui regulat și

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
pudoare a cuvintelor, suprimată brusc de o ciudată morală ofuscată. Spusă, în sfârșit, ezita între obscenitatea morbidă și eufemismele care transformau perechea de îndrăgostiți în personaje de roman sentimental prost tradus. „Nu, îmi spuneam, întins în iarba ce unduia în vântul cald, numai în franțuzește putea el să moară în brațele lui Marguerite Steinheil...” Datorită îndrăgostiților de la palatul Élysée, am înțeles taina tinerei servitoare care, surprinsă în vană de stăpânul ei, i se dăruia cu spaima și cu febra unui vis

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
tatălui meu, pilotul de război). Alături de ea, nemișcat și el, stătea soțul ei, Fiodor. Boarea care năvălea în vagon nu aducea nici un pic de răcoare, în ciuda goanei rapide a trenului. Au rămas îndelung în golul acela de lumină și căldură. Vântul le freca frunțile ca un glaspapir. Soarele sfărâma priveliștea într-o puzderie de cioburi. Dar ei nu mișcau, ca și cum ar fi vrut ca un trecut apăsător să fie șters prin frecarea și arsura aceea. Tocmai părăsiseră Buhara. Tot ea, după

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
asurzindu-le. Charlotte a reușit în cele din urmă să-i împingă pe copii afară, a ieșit și ea, ducând un cufăr mare, care îi atârna greu de braț. Clădirile din față nu mai aveau geamuri. O perdea unduia în vântul abia trezit. Țesătura ei străvezie păstra în mișcarea sa toată blândețea dimineților de pace. Strada care ducea la gară era presărată cu cioburi de sticlă, cu crengi rupte. Uneori, un copac frânt în două bara drumul. La un moment dat

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de un metru, se apropia prudent de momeală... Bibani cu spatele dungat, știuci pestrițe, babuște cu coada de un roșu aprins se iveau din copcă și, desprinse de cârlig, cădeau în zăpadă. După câteva zvâcniri, trupurile le înțepeneau, înghețate de vântul tăios. Șira spinării li se acoperea cu cristale, asemenea unor diademe fabuloase. Vorbeam puțin. Liniștea adâncă a câmpiei înzăpezite, cerul argintiu, somnul profund al marelui fluviu făceau ca vorbele să fie de prisos. Uneori, Pașka, tot căutând un loc mai

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
într-o bătălie crâncenă, căpitanul englez se adresează dușmanilor săi dintotdeauna, făcându-și palmele pâlnie: „Voi, francezii, vă bateți pentru bani. Iar noi, supușii reginei, ne batem pentru onoare!” Atunci, de pe nava franceză, se aude venind, cu o pală de vânt sărat, exclamația veselă a căpitanului: „Fiecare se bate pentru ceea ce-i lipsește, sire!” Într-o bună zi, era cât pe-aci să se înece de-a binelea. O bucată întreagă de gheață i-a cedat sub picioare. Doar capul îi

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
cuvinte: „Iată-mă!”, Pașka a tresărit, s-a ridicat în picioare... Și s-a întâmplat ceva de necrezut. A încălecat pe marginea bărcii și, desculț, a început să umble prin zăpadă. Am auzit un fel de geamăt înăbușit, pe care vântul umed l-a împrăștiat repede peste câmpia albă. A făcut câțiva pași, apoi s-a cufundat până la genunchi într-un troian de zăpadă. Zăpăcit, am rămas o clipă nemișcat, privind din barcă flăcăul acela înalt, îmbrăcat cu un pulover lăbărțat

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
a împrăștiat repede peste câmpia albă. A făcut câțiva pași, apoi s-a cufundat până la genunchi într-un troian de zăpadă. Zăpăcit, am rămas o clipă nemișcat, privind din barcă flăcăul acela înalt, îmbrăcat cu un pulover lăbărțat, pe care vântul îl umfla ca pe o rochie scurtă de lână. Clapele șepcii lui unduiau ușor în adierea rece. Picioarele lui goale înfipte în zăpadă mă fascinau. Nemaiânțelegând nimic, am sărit din barcă și m-am dus la el. Auzind scârțâitul pașilor

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ortolani fripți, umpluți cu trufe”. Da, știam acum că era vorba de un vânat foarte prețuit de gastronomi. O mâncare aleasă, savuroasă, rară, dar nimic mai mult. Degeaba repetam ca altădată: „Potârnichi și ortolani”, vraja care îmi umplea plămânii cu vântul sărat de la Cherbourg se risipise. Și, cu o disperare ezitantă, am murmurat încet de tot, numai pentru mine, deschizând larg ochii în întuneric: - Așadar, deja mi-am trăit o parte din viață! De atunci încolo, vorbeam fără să ne spunem

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
chemarea îndepărtată a Cucușkăi? De ce o dimineață de toamnă la Cherbourg, de acum o sută de ani, clipa aceea pe care n-am trăit-o niciodată, într-un oraș pe care nu l-am văzut niciodată, de ce lumina ei și vântul ei îmi par mai vii decât zilele vieții mele reale? De ce balconul tău nu mai plutește în aerul vioriu al serii, deasupra stepei? Transparența de vis care o învăluia s-a sfărâmat într-o retortă de alchimist. Și cioburile ei

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
întotdeauna în fața ochilor cu fastul palatelor sale, în ceasurile de glorie ale istoriei ei, s-a arătat brusc sub înfățișarea unui sat din nord, unde casele joase se chirceau în spatele unor garduri rare de mărăcini, unde copacii piperniciți fremătau sub vântul iernii. Surprinzător, m-am simțit foarte apropiat și de strada aceea noroioasă, și de ostașii bătrâni condamnați să cadă într-o luptă inegală. Nu, nu era nimic patetic în demersul lor. Nu erau eroi care-și arătau vitejia sau abnegația

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
mai era nimic de aflat, că Franța Charlottei fusese epuizată de-a binelea. Distrat, lăsasem să alunece pe covor pagina aceea, mă uitasem prin ușa deschisă de la balcon. Era o zi deosebită, la sfârșitul lunii august, răcoroasă și însorită, când vântul rece care trecea peste Ural aducea în stepa noastră prima adiere a toamnei. Totul strălucea în lumina aceea limpede. Copacii din Stalinka se profilau cu o precizie fragilă pe cerul de un albastru înviorat. Orizontul trasa o linie pură, tăioasă

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
greu, mi-am rostit din nou „sesam”-ul: „Și totuși, a existat în viața soldatului bătrân ziua aceea de iarnă...” Și îl vedeam pe bătrânul cu cască de conchistador. Mergea sprijinindu-se în sulița lui lungă. Fața lui înroșită de vânt era întunecată de gânduri amare: bătrânețea lui și războiul care avea să continue și când el nu va mai fi. Deodată, în aerul spălăcit al zilei înghețate, a simțit mirosul unui foc de lemne. Gustul plăcut și puțin acrișor se

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
cu răcoarea brumei de pe câmpul golaș. Bătrânul a tras adânc în piept, cu lăcomie, o gură de aer de iarnă. Unda unui surâs i-a colorat chipul auster. Și-a mijit puțin ochii. El era bărbatul ce respira cu nesaț vântul înghețat mirosind a foc de lemne. El. Aici. Acum. Sub cerul acesta... Bătălia la care avea să ia parte și războiul și chiar propria lui moarte i-au părut atunci întâmplări fără importanță. Da, episoade ale unui destin infinit mai

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
bunicii mele, cu un secol și jumătate în urmă, avusese curajul să-și povestească „nebunia” - clipa aceea visată, mai adevărată decât orice realitate de bun simț. A doua zi dimineața, m-am trezit târziu. În camera alăturată, revenise deja ordinea... Vântul își schimbase direcția și aducea adierea caldă a Mării Caspice. Ziua rece de ieri părea foarte îndepărtată. Spre amiază, fără nici un plan, am ieșit în stepă. Mergeam în tăcere, unul lângă altul, ocolind hățișurile Stalinkăi. Apoi, am traversat calea ferată

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
inunda dealurile, cântecul răsunător și scurt al greierilor când ne opream în gări mici și somnoroase. Iar pe dealuri, cât vedeai cu ochii, se întindeau lanuri de lavandă... Da, soarele, greierii și albastrul acela intens și mirosul care intra o dată cu vântul pe ferestrele deschise... Mergeam alături de ea, mut. Simțeam că, de acum înainte, „Cucușka” avea să fie primul cuvânt din noua noastră limbă. Din limba care avea să spună indicibilul. Două zile după aceea, părăseam Saranza. Pentru prima oară în viața

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
se compunea aproape exclusiv din cuvinte întortocheate, rebusuri, fraze manieriste, expresii cunoscute doar de membrii lui. Cu un amestec de admirație și de spaimă, am constatat că limba lor nu avea nevoie de lumea care ne înconjura - de soare, de vânt! Curând, aveam să reușesc să îi imit cu ușurință pe cei care jonglau cu cuvintele... Singura persoană care nu a apreciat schimbarea mea a fost Pașka, chiulangiul pe care îl însoțeam altădată la pescuit. Din când în când, se apropia

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
spună un cuvânt, vizibil înciudată. Am traversat platoul, strecurându-mă printre perechi ca și cum aș fi umblat pe gheață și am ieșit. Aveam nevoie să rămân singur, să-mi revin, să respir. Am mers pe aleea care mărginea pista de dans. Vântul, venit de pe Volga, îmi răcorea fruntea înfierbântată. „Și dacă însăși partenera mea, m-am gândit eu subit, a vrut înadins să se ciocnească de mine?” Da, poate că voise să mă facă să îi simt suplețea pieptului, lansându-mi astfel

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Actul acela atât de mult visat s-a împotmolit într-o mulțime de manevre stângace, împiedicate. Dragostea aducea cu o scormonire precipitată, nervoasă. Genunchii, coatele se ridicau într-o ciudată fixitate anatomică. Plăcerea a fost ca flacăra unui chibrit în vântul înghețat - un foc care are timp doar să-ți ardă degetele înainte de a se stinge lăsându-ți un punct orbitor în ochi. Am încercat să o sărut (credeam că acela era momentul în care trebuia să o fac); sub gura

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
îmi devenea indiferent, inutil. Cufundat în obtuza mea mulțumire trupească, îmi ajungeam mie însumi. „Ce are de rămâne întinsă, așa, pe jumătate goală?”, m-am întrebat eu cu ciudă. Sub spate am simțit asperitățile scândurilor, în palmă - arsura câtorva așchii. Vântul avea gustul sălciu al apei stătute. A existat, poate, în intervalul acela nocturn, un moment trecător de uitare, un somn fulgerător de câteva minute. Căci nu am văzut vaporul apropiindu-se. Noi am deschis ochii când toată imensitatea lui albă

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
părut dintr-o dată atât de fragil! Năucit, îmi aminteam de dorința mea de a distruge cadrul acela efemer... Balconul devenea minuscul - ca și cum l-aș fi privit de la o distanță foarte mare -, da, minuscul și fără apărare. A doua zi, un vânt fierbinte și uscat a invadat Saranza. La colțul străzilor bătătorite de soare se iscau mici vârtejuri de praf. Și apariția lor era urmată de o detunătură sonoră - o orchestră militară răsuna în piața centrală, iar suflul fierbinte aducea până la casa

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
kilometri de Saranza. Am mers mult. Mai întâi traversând orașul, apoi în stepă. Charlotte vorbea cu aceeași voce calmă și detașată ca în ajun, seara, pe balcon. Istorisirea ei se pierdea în vacarmul vesel al orchestrei, apoi, când înceta brusc vântul, vorbele ei sunau cu o stranie claritate în golul acela cu soare și cu liniște. Povestea despre scurta ei ședere la Moscova, la doi ani după război... Într-o după-amiază senină de mai, mergea pe străduțele întortocheate din Presnaia, care

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]