6,323 matches
-
Urmuz este Al. Piru care, în a sa Istorie a literaturii române de la început pînă azi (Editura Univers, București, 1981, p. 405), îi acordă un scurt medalion unde rezumă plat judecățile călinesciene, adăugîndu-le doar calificativul de „precursor mondial al literaturii absurdului”... Capacitatea inovativă a autorului față de G. Călinescu se vede și din titlul cărții, unde „origini” e înlocuit de „început”, iar „prezent” de „azi”... Antiliteratură, metaliteratură, literatură. Urmuz „romancier” Considerat inițial drept „poet” de către unii avangardiști, Urmuz rămîne autorul unei literaturi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la întîlnirea cu Umberto Eco am declarat că fac parte din secta laică a celor care cred că literatura influențează realitatea. Ei bine, vă reamintesc o frază din proza lui Urmuz, care pînă la un punct are legătură și cu absurda mea existență (...). Așadar, în dimineața zilei de 31 octombrie, rătăcind eu oarecum în zig-zag pe strada Dorobanți, am fost însoțit (ce-i drept de la distanță și (încă) nelegat de odgon) de viezurele cu raglan cărămiziu, de care v-am pomenit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
adevăr, după realismul acerb, atît de ascuțit, atît de adecvat la real al lui I.L. Caragiale, unui Demetrescu-Buzău (Urmuz), realul, în perpetuă beată deplasare, i-a putut apărea ca dadaistic. Dadaismul a însemnat adecvarea la o realitate percepută ca delirantă, absurdă. Rezultatul a fost un insolit amestec de bizar umor și imponderabilă nebunie”. Proiectul Cumpăna era de fapt un colaj de asocieri „dadaiste” între fragmente urmuziene (din „Fuchsiada”) și heideggeriene (din „Ființă și timp”): „În Cumpănă, pentru început, textul lui Urmuz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
avangardei românești s-a produs în mai mulți timpi, sub presiunea unor contexte culturale și ideologice favorabile: 1) recuperarea estetică și „umanistă” din perioada așa-numitei destinderi poststaliniste pe fondul clasicizării europene a avangardelor și al emergenței europene a literaturii absurdului; 2) recuperarea protocronistă (în anii ’80) a „precursorilor” avangardiști autohtoni ca expresie a priorității unei culturi naționale mici în fața dominației marilor puteri; 3) apariția unei noi paradigme artistice (de tip postmodern) în România deceniului nouă și integrarea estetică a revoluției
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
iconoclast al mișcărilor similare din Europa; 3) prin specularea caracterului antiburghez, marxist, progresist al militanților acesteia; 4) prin revendicarea caracterului de precursori internaționali absoluți ai unor artiști de origine română (Urmuz - considerat anticipator al suprarealismului, al dadaismului și al literaturii absurdului, Brâncuși - întemeietor al artei abstracte, Tzara - pionier al Dadaismului, alături de Hugo Ball, Hans Arp, Richard Huelsenbeck și Marcel Iancu, M.H. Maxy - inițiator, în 1924, al spectralismului plastic, Eugéne Ionesco - creator, alături de Samuel Beckett, al teatrului deriziunii și al absurdului, Isidore
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
literaturii absurdului, Brâncuși - întemeietor al artei abstracte, Tzara - pionier al Dadaismului, alături de Hugo Ball, Hans Arp, Richard Huelsenbeck și Marcel Iancu, M.H. Maxy - inițiator, în 1924, al spectralismului plastic, Eugéne Ionesco - creator, alături de Samuel Beckett, al teatrului deriziunii și al absurdului, Isidore Isou - inventator al lettrismului) anexați patrimoniului cultural autohton. Minimalizați, ignorați sau respinși la început, percepuți adeseori drept lipsiți de „rădăcini” și ostili tradiției locale, nevoiți - din dorință de recunoaștere internațională ori din motive de persecuție politică sau, după caz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Călinescu, Nicolae Manolescu ș.a., fenomenul avangardist ar fi relevant prin „contribuțiile” sale și prin „lărgirea conștiinței estetice”. Pe un alt palier al receptării, mai importantă va deveni „reprezentativitatea” internațională a avangardiștilor români în interiorul unor curente precum abstracționismul, Dadaismul, Suprarealismul, literatura absurdului, lettrismul ș.a.m.d. (de ex.: dacă Brâncuși, Urmuz, Tzara, Ionesco sau Isidore Isou sînt prezentați drept precursori/inițiatori ai diferitelor „isme” europene, Gellu Naum va fi valorizat, după 1990, ca „ultim suprarealist” - așa cum Mihai Eminescu însuși fusese „ultimul mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în traducere franceză a „Plecării în străinătate”, iar Ion Biberi îl comparase cu Kafka într-un volum apărut la Éditions Corymbe din Paris. Un element determinant în reconsiderarea poststalinistă a lui Urmuz va fi însă chiar voga internațională a literaturii „absurdului”, care va stimula inclusiv recuperarea timidă a teatrului ionescian. O recuperare perversă, întrucît autorul „Fuchsiadei” urma să pună în umbră - ca precursor „optimist” și „constructiv”, victimă a societății burgheze - absurdul alienant din piesele dramaturgului franco-român (un absurd înțeles ca produs
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mine.“ I-am Întîlnit pe acești oameni zilnic la Calden. Uimită de Încrederea lor degajată, de abilitatea lor de a-i fermeca pe toți și a obține astfel ce-și doresc (iar asta se Întîmpla fără excepție), indiferent cît de absurdă e pretenția. Dorințele le erau Îndeplinite, iar ei nu păreau niciodată surprinși, căci știau că, odată ce ceruseră, urmau să și primească. Îi priveam de la distanță, dar nu făcusem niciodată cunoștință cu vreunul din ei, nu mă gîndisem să fac conversație
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
bine spune că sunt, poate, prea bătrân ca să mai pricep de ce un rug e mai convingător decât toate vorbele mele. ― Ești singur cu tine însuți și cu morala ta bazată exclusiv pe dragoste de viață. ― Această lume nu poate fi absurdă câtă vreme recunoaștem că ea s-a născut din iubire. Tot ce e viu și tot ce freamătă pe pământ s-a născut din dragoste. Nu e destul atât pentru a avea toate un sens? ― La Roma, când se făceau
Apărarea lui Galilei by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295601_a_296930]
-
de iute cum s-a întâmplat. Încă de la întoarcerea mea la Brescia l-am găsit pe Rotari îngrijorat din pricina unei scrisori din partea regelui, prin care spunea că mă amestecasem în treburile sale de familie, lezându-i tutela asupra soției. Lucruri absurde, de vreme ce el aproape că o repudiase. Ulterior regele a trimis după mine să vin la Pavia și m-a acuzat că am intrigat-o pe Gundeperga să comploteze împotriva lui. N-au folosit la nimic protestele mele, și m-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
drept în ochi, și a schițat un surâs care, nu pot să neg, avea oarecare blândețe și suferință, umanizându-i trăsăturile. O clipă chiar m-am gândit că nu-i plăcea ceea ce făcea, dar am alungat pe loc acea ideea absurdă, punând-o pe seama puterii sale diavolești. - Stiliano, lasă-ți oamenii să plece, și tu rămâi aici. Vocea îi era incredibil de imploratoare. - De felul tău ești mai mult bizantin decât longobard. Rămâi să-mi fii de ajutor și nu face
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
amestecate, introduse În mașina infernală, Împachetate și Împrăștiate În lume fără a fi altceva decât niște necunoscuți anonimi - zero. Totuși, Zero reuși să alunge Într-un colț al conștiinței sale acele gânduri apăsătoare și rămase concentrat, supunându-se acelui ritual absurd și gol, un sacrificiu aberant Închinat unor zei În care nici el și nici profesorul nu credeau. La un moment dat - În timp ce-i explica mecanic diferența dintre momentul consumat și tentativă, de exemplu furtul din supermarketuri -, În imensa aulă goală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
l-a văzut, nu i-a spus nimic. — Atunci Înseamnă că voia doar să-i ducă acasă. Nu mai locuiește cu el. — De unde știi? — Știu. Elio Își Întinse piciorul, aproape paralizat de poziția incomodă În care Îl ținuse. Îi păreau absurde insistențele Camillei. Iar teama ei Îi părea morbidă. Nu-și imaginase niciodată că Îl cunoștea atât de bine pe fiul lui Buonocore. Nu știa că sunt prieteni. Dar, la urma urmelor, ce știa despre Camilla? Avea prea multe lucruri de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
chiar să-i vorbească, și să o ucidă sub masă. Ce simțise? Puișorul sașiu, cu bandaj pe ochi, ghemuit pe divan, cu capul Înclinat pe spătar. Un balon roșu legat la Încheietura mâinii plutește deasupra capului său. Cu o hăinuță absurdă - nepotrivită cu casa modestă și goală. Un smoching negru, deosebit de elegant, cu papion de mătase, desculț și el. Pe chipul rotund, vesel și amuzat, o expresie fericită, Îndreptată spre televizorul pe care Îl privește și pe care Îl privea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
făcuse pe capacul cutiei. Înainte să pot să mi-o retrag, mi-a acoperit mâna cu mâna lui. Mi-era prea frică să mă uit la el. Poate că se uita pofticios. Poate că se gândea că făcând această afacere absurdă - dând o operă de artă pe un fleac - eu îi devin îndatorată cu o parte a corpului meu. Dar când Meryt m-a înghiontit să răspund, am văzut doar blândețe pe chipul tâmplarului. - Adu cutia la poarta grădinii lui Nakht-re
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
-
Frînturi minuscule, dar foarte precise, ca o amintire care iese la suprafață și se șterge pe dată... Da, ceva ce am mai trăit cîndva... - Nu erai născută, e absurd... - Știu... murmură ea fără să insiste. Atîtea lucruri Încă și mai absurde se manifestau În peioada aceea zilnic; Își spuse că Întregul Lands’en parcă nimerise În lumea aceea paralelă de care vorbeau cei bătrîni, o lume În care domneau straniul și maleficul, ca de cealaltă parte a oglinzii. O ușă se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
pentru a discuta În amănunt ipotezele lor, cu un amestec unic de perspicacitate filozofică, de bonomie și rigoare. Riguros, ba chiar maniac, nu tolera nicio improvizație În interpretarea experiențelor; În același timp, nicio idee nouă nu i se părea aprioric absurdă, niciun concept clasic intangibil. Îi plăcea să-și invite studenții În casa lui de la țară, la Tisvilde; primea acolo oameni de știință din alte domenii, oameni politici, artiști; discuțiile treceau lesne de la fizică la filozofie, de la istorie la artă, de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
corespondență, se obișnuise cu aceste mici atenții, dovezi ale unei fidelități reciproce. Hotărât lucru, vara trecea, strategiile comerciale anunțau toamna; cerul rămânea totuși superb, În fond era abia Începutul lui iulie. Tânăr fiind, Michel citise romane ce gravitau În jurul temei absurdului, a disperării existențiale, a imobilei vacuități a zilelor; această literatură extremistă nu-l convinsese decât În parte. Pe vremea aceea, se Întâlnea des cu Bruno. Bruno visa să devină scriitor; Înnegrea sute de pagini și se masturba În draci; datorită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
Bruno În schimb - Michel era la curent - Își risipea anii vârstei adulte În căutarea unor improbabile Lolite cu sâni obraznici, cu fese rotunde, cu gură primitoare; spre norocul lui, era bugetar, leafa mergea oricum. Dar nu trăia Într-o lume absurdă: trăia Într-o lume melodramatică formată din vampe și din slute, din tipi super și din bizoni; asta era lumea lui Bruno. Michel, de partea lui, trăia Într-o lume precisă, istoricește mediocră, ritmată Însă de anumite ceremonii comerciale - turneul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
era clar că bărbații nu mai serveau aproape la nimic. Uneori, Își Înșelau plictisul jucând partide de tenis, ceea ce nu era grav; alteori Însă, considerau necesar să Împingă Înainte istoria, adică, În esență, să provoace revoluții și războaie. Pe lângă suferințele absurde pe care le provocau, revoluțiile și războaiele distrugeau tot ce era mai bun În trecut, astfel Încât de fiecare dată totul trebuia luat de la capăt. Scoasă din făgașul regulat al unei ascensiuni progresive, evoluția umană căpăta astfel o mișcare haotică, destructurată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
devreme sau mai târziu, de ansamblul populației. Nici o putere economică, politică, socială sau religioasă nu e capabilă să se opună evidenței certitudinii raționale. Se poate spune că Occidentul s-a preocupat excesiv de filozofie și de politică, că a dus lupte absurde În jurul unor chestiuni filozofice sau politice; se poate spune de asemeni că Occidentul a iubit cu pasiune literatura și artele; În fapt, nimic din istoria lui nu va fi cântărit mai greu ca nevoia de certitudine rațională. Acestei nevoi de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
care să refacă de o manieră credibilă simțul colectivității, al permanenței și al sacrului. Asta arată de asemeni În ce măsură chestiunile filozofice Își pierduseră, În conștiința publică, orice referință clar definită. Ridicolul total În care căzuseră brusc, după decenii de supraestimare absurdă, lucrările lui Foucault, Lacan, Derrida și Deleuze nu avea să lase deocamdată câmp liber nici unei gândiri filozofice noi, dimpotrivă, avea să-i discrediteze pe toți intelectualii aparținând „științelor umaniste”; acapararea de către oamenii de știință a tuturor domeniilor gândirii devenise inevitabilă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
de civilizație, ar fi un altul : ar inventa, adică și-ar exercita prima dintre facultățile sale; fără mașini, fără tehnică, fără confort, am fi mai ingenioși dacă nu chiar mai buni - cum pretind unii. Dar care e ființa îndeajuns de absurdă să renunțe la cele ce are ? Și apoi mai e ceva, în afara faptului că, având de-a gata lucrurile, trăim mai confortabil. E faptul că, dintr-o timiditate prezentă și aici, ne închipuim că, dacă nu le-am lua de-
Aspecte ale religiei contemporane. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Elena-Georgiana Amăriuţei, Răzvan Ciobanu, Ioana-Ruxandra Popescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_951]
-
el, am fost de acord amândoi, este că valoarea acumulată din hoția națională depășește de unu virgulă optzeci și trei de procente valoarea rămasă. Altfel spus, s-a furat unu virgulă optzeci și trei de Românii, ceea ce este de domeniul absurdului. Au furat până și ținuturile înstrăinate și încă nerealipite, Basarabia, Bucovina și Cadrilaterul. Hai, fără Cadrilater, să nu revendicăm mai multe, din exces de zel patriotic. Aici e paradoxul românesc. Se fură aproape două Românii și totuși țara mai este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]