3,719 matches
-
ecleziastică), Papa Francisc îndepărtează deci încă o dată corupția de impersonalitatea tipică unui proces anonim și fatal, atribuind o înfățișare și celui de-al treilea care plătește prețul corupției. Acest al treilea are înfățișarea săracilor și a atâtor persoane slabe și inocente, precum fiii celui corupt din cazul precedent, dar și oneste, pe care Papa Francisc le definește „martiri ai corupției”. 5. Între simulare și acceptare socială Omul corupt, în descrierea Papei Francisc, e un simulator, adică unul care arată că aude
Corupţia by Lorenzo Biagi () [Corola-publishinghouse/Science/100970_a_102262]
-
sinonimice ale limbii, în funcție de exigențele momentului, de publicul căruia i se adresează și de efectele pe care dorește să le producă. Opțiunea nu este lipsită de constrângeri pentru că nici un cuvânt nu este folosit pentru prima dată, nici un cuvânt nu este inocent din punct de vedere al semnificației 68. Fiecare pereche de sinonime poartă amprenta semnificațiilor cu care a fost învestită în epocile anterioare de alte sisteme de gândire și fiecare cuvânt poartă încărcătura de conotații pe care i-au conferit-o
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
afirmă că suntem martorii "eliberării fosilelor") "dacă modernitatea a suscitat explorarea antropologică, postmodernitatea a suscitat o veritabilă pasiune neoși paleolitică"28. Așa cum subliniază Eco în Apostille au Nom de la rose, postmodernismul revizitează trecutul, îl reinteroghează, dar nu într-o manieră "inocentă", ci "cu ironie" și cu o mare înclinație către paradox și alte jocuri metalingvistice. Trecutul nu poate fi pur și simplu pus între paranteze, nu poate fi distrus, deoarece acest lucru ar conduce la "tăcere" (deși Ihab Hassan, de exemplu
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
poate fi evitată, dar poate fi exploatată și comentată critic prin ironie și parodie"31. Se observă la Hutcheon aceeași tendință de a include trecutul în prezent, dar, ca și la Eco, acest lucru nu se mai realizează ideologic sau inocent, ci prin revizuire și interpretare, înlocuindu-se astfel reducționismul și profetismul modernismului cu o atitudine postmodernistă hibridă, paradoxală, ambiguă, dar totuși implicată și conștientă. Aceste caracteristici ale includerii și interpretării trecutului în postmodernism sunt foarte ușor de desprins și din
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
instituirea unei "diferențe ironice" care nu caută vreo soluție contradicției instituite, ci doar evidențierea sa. În acest sens, și Umberto Eco vede în ironie o atitudine fundamentală a postmodernismului, care nu pulverizează trecutul, ci îl revizitează într-o manieră deloc inocentă, instituind un joc metalingvistic sofisticat și lipsit de soluție. Ironia modernă era profund problematică, în încercarea de a găsi substanța lucrurilor, în timp ce ironia postmodernă este generalizată, devenind ea însăși un soi de fundal incert al operelor postmoderne. După cum amintește Hassan
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
doar la vederea lui, deși se afla destul de departe. Atunci, am început să mă gândesc și să-i mulțumesc Domnului, care voise să clarifice această îndoială. Într-adevăr, am considerat că porumbelul simboliza sufletul, ce pare să fie curat și inocent întru totul, iar imaginea șarpelui simbolizează ispita provocată de diavol, mai ales referitor la viciul plăcerii carnale prin intermediul gândurilor nepermise și consimțite. Așa cum porumbelul a căzut mort doar la vederea șarpelui, tot așa și sufletul, poate să-și piardă viața
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
Cezarului, care e capul universului; nu am spus nimic (compromițător), limba mea nu a violat nici un secret (de stat)88, nici un cuvânt (incorect sau necuvenit) nu mi-a scăpat din exces de băutură; am fost lovit numai pentru că ochii mei inocenți au văzut o infracțiune și delictul meu este acela de a fi avut ochi89. Totuși nu mă pot apăra de orice vinovăție: o greșeală stă la baza acuzării mele"90. Așadar, poetul știe că delictele pe care el le-a
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
să fie întrebat în ce anume constă, deoarece și aici ni se pare că sesizăm un element esențial demn de a fi subliniat simplul fapt de a fi scris acea stulta Ars îi interzice să-și considere mâinile cu totul inocente ("innocuas nobis haec vetat esse manus"). Ovidiu recunoaște implicit că, de fapt, vina sa nu are nici o consistență, mai mult, e un fel de paravan care maschează adevăratul motiv al exilului său. Insinuarea este cât se poate de precisă și
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
a maiestății, care erau pedepsite, în funcție de gravitatea lor, de la pedeapsa capitală la exil sau la relegare. Aceștia sunt chiar termenii tehnici care apăreau în edictum-ul lui Augustus și pe care Ovidiu și-i dorea atât de mult schimbați cu mai inocentul culpa. Dacă se ține cont de ce s-a stabilit până în acest moment, Ovidiu restrânge și sfera acestor delicte de lezare a maiestății, făcând cunoscut, cum s-a văzut, că nu a atentat la viața împăratului și nici nu a folosit
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
frena, precamur, Tam bene quo patriae consulit ille suae (v. 33-34). Ripert traduce: "Nous prions que César dirige les rênes de l'empire, aussi bien qu'il veille sur les interêts de sa patrie". Chiar dacă luate în sensul cel mai inocent posibil (deci fără nicio nuanță ironică), cuvintele lui Ovidiu ar vrea să sugereze cel puțin ca de-acum "Augustus să țină frâiele imperiului, cu aceeași vigilență cu care are grijă de interesele patriei sale219", ca un fel de Zeu stoic
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
acest lucru), dacă vântul ar fi suflat mereu favorabil în pânzele poetului. Poetul încheie prin a cere indulgență de la Cezar, nu ca să nu sufere el însuși, care și-a meritat soarta, ci ca să nu facă să sufere pe nedrept o inocentă. În epistola Tristia, V, XI, Ovidiu se arată indignat pe cineva care a îndrăznit să o numească pe Fabia soție de exilat. Fabia trebuie să suporte totul cu tărie de caracter (perfer et abdura, v. 7), așa cum face el, care
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
morții lui Augustus). Groag 412 observă că "dacă se consideră această tradiție drept istorică (așa cum este de părere Gardthausen, Aug., I, 125 și urm.), atunci întâlnirea dintre bunicul imperial și nepot, nu numai că nu poate fi considerată drept un inocent eveniment familial (harmlos), ci pare să dezvăluie că, tocmai atunci, Fabius, din motive dinastico-politice mai profunde (tiefere dynastisch-politische Motive), s-a decis să intervină pentru rechemarea lui Ovidiu". Pentru Groag, însă, întreaga tradiție în jurul morții lui Paulus pare a fi
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
focul și la pedeapsa lui peste fire, căutînd alte arme pentru asediu. Între ele, redutabilă este arma moralei. Zvăpăiatul Alecu devine cicălitor, tună Împotriva „fățăriilor”, denunță pe cei care Își bat joc „pintr-ascuns” și caută să strice mai curînd pe inocenta femeie. Sfătuiește pe inocentă să nu facă nici o mișcare „făr d-a face cercetări”, ceea ce dovedește că stihuitorul are obsesia păcatului și că fixează iubirea pe temeliile morale ale sincerității: „Să aibă prieteșug Curat, fără vicleșug.” Apare bănuiala, văzînd argumentele
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lui peste fire, căutînd alte arme pentru asediu. Între ele, redutabilă este arma moralei. Zvăpăiatul Alecu devine cicălitor, tună Împotriva „fățăriilor”, denunță pe cei care Își bat joc „pintr-ascuns” și caută să strice mai curînd pe inocenta femeie. Sfătuiește pe inocentă să nu facă nici o mișcare „făr d-a face cercetări”, ceea ce dovedește că stihuitorul are obsesia păcatului și că fixează iubirea pe temeliile morale ale sincerității: „Să aibă prieteșug Curat, fără vicleșug.” Apare bănuiala, văzînd argumentele lui Alecu, că totul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de retorică, Bolintineanu reprezintă cazul poetului spontan și neglijent, Încrezător pînă la inocență În puterea talentului. Paul Zarifopol Îl prezintă În acest sens: „un scriitor de bunăvoință. Un prea zelos umplutor de cadre [... ] A scris de toate, cu o fertilitate inocentă, nepăsătoare^... ], masă literară ieșită dintr-o ușoară și neobosită bunăvoință” (Revista Fundațiilor Regale, nr. 5, 1936) - și criticul mizantrop nu greșește prea mult. Numai că inocența, bunăvoința, spontaneitatea se bizuie la Bolintineanu pe instinctul său liric. Disprețuiește regulile În artă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Întrepătrundere și, În primul rînd, efectul trecerii luminii printr-un corp dens, opac. Poezia lui Bolintineanu Îmbrățișează cu precădere corpurile fecundate de lumină. Albul (dalbul), frecvent pînă la teroare În poeme, face parte din aceeași familie de atribute. E starea inocentă a materiei. E faza sublimă a pasiunii: sublimul voluptății și al purității, două noțiuni care la Bolintineanu merg Împreună. Numai virginalul poate trăi beția voluptății. În Conrad dăm peste „azurita ceață”, În Macedonele, marea și cerul (eterul) „unesc azurul lor
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
transparente, acrobația delfinilor, pasiuni fatale, desfătări dulci, dulci... Figura dominantă În poezia simțualistă a lui Bolintineanu este, putem zice, seducția. Seducția, repet, prin lingușire, prin acumulare de bunuri strălucitoare, prin cultul suprafețelor. Instrumentul ei predilect este privirea. Privirea dintîi, matinală, inocentă și privirea din urmă, bolnavă, corupătoare, aceea ce confundă natura cu arta și se hrănește cu clișeele cele mai uzate ale poeziei. * Cu Legendele istorice, Basmele, Macedonele, Bolintineanu coboară pe uscat și urcă spre nord. Părăsește lumea Bosforului. Nu-și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ușoară, plăcută, rareori fața se Împurpură („la aceste vorbe, pe frumoasa-i față / purpura-n ivoriu noată, se răsfață / rîură senin”): numai În momente de mare emoție, cum este aceea descrisă În Hial (Florile Bosforului). Cum se Împacă, totuși, figura inocentei, cu răsfățul, dorința aceea grăbită să atingă pragul de sus al desfătării ce se observă În toată erotica bolintiniană? Rumeneala ascunde, În fapt, o mare primejdie. Figura inocenței este, În realitate, anticamera amorului magic, acela care Îmbată simțurile. CÎnd fața
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Ei primeau abundența și o răspîndeau În jurul lor”... Ar mai trebui adăugat: o răspîndeau cu fervoare și, adesea, cu inocență. De altfel, Paulhan remarcă mai departe faptul că, dacă clișeul este inevitabil În literatură, scriitorul poate cel puțin să fie inocent, căci nu scriitorul este acela care fabrică și impune clișeul; el Îl lasă numai să treacă fără dificultate. În fine, tot Paulhan oferă la capătul studiului său (strălucitor, profund, tăios) o mică fabulă despre retorică. S-o cităm: „Că doi
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
rezultatele sînt În noua carte a lui Eugen Simion strălucite. Analize și interpretări de o excepțională finețe se concentrează adeseori În definiții și formule superbe, greu de uitat. „Bătrînii” poeziei noastre se animă și Întineresc În lectura În același timp inocentă și „perversă” (savantă) a lui Eugen Simion. Ienăchiță are „convingerea că nașterea poeziei coincide cu nașterea limbii care Încearcă s-o exprime”. „Tema lui este, nu mai Încape vorbă, facerea, obsesia lui cea mai mare este formarea limbii poeticești”. De
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
redingotă de cioclu"), cât și prin comportamentul apatic, indiferent, manifestat pe un fond de timiditate și de totală neîncredere în sine. Un anume Contici, repetentul clasei, haimanaua, nu se sfiește să-și mărturisească pornirile belicoase ("Te urăsc, neamțule!"), spre nedumerirea inocentului Bizu, care "nu ajunsese să priceapă inexplicabila putere de atragere sau de repulsie stabilită irațional între oameni". Nenorocit, incapabil să înțeleagă cum de putea fi urât fără ca el să se fi făcut vinovat de ceva, copilul se îndreaptă cu pași
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
epico-dramatice se armonizează melodic-sugestiv, asemeni acordurilor într-o simfonie (nu degeaba ultimul roman al ciclului se intitulează Acord final). Înțelegând foarte bine ce are de făcut, Lovinescu va prelua modelul actanțial melodramatic, care impune existența unui conflict între eroul pozitiv (inocentul) și cel negativ (ticălosul, cinicul), prescriind totodată o distribuție triunghiulară a rolurilor (al treilea personaj e întotdeauna o femeie), pe fondul unei povești de dragoste complicate, cu multe răsturnări de situație și întâmplări senzaționale, cu grele încercări și cu mult
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
cunoașterea de sine (idealul oricărui "analist"). Scurt spus, o dată cu Firu'n patru romancierul Lovinescu se delimitează încă și mai tranșant de tradiția prozei noastre psihologist-autenticiste, făcând din eroul ei predilect (intelectualul fascinat de absolut, Don Juanul cu preocupări metafizice) un inocent personaj de melodramă, un om în fond mediocru, care nu vede idei, dar visează cu ochii deschiși la idealul burgez al fericirii în doi și la pacea căminului conjugal. Prin urmare, dacă intenționa să transforme biografia personajului său într-o
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
cu intuiția precisă că fata aceasta avea să joace în viața lui, cel puțin pentru un timp oarecare, rolul destinului, al fatalității..."). Solicitantul face impresie bună și e angajat chiar de a doua zi, cu interesatul concurs al ministrului. Dar inocentul Bizu nu bănuiește deocamdată nimic, încredințat fiind că soarta a aranjat lucrurile în așa fel încât, o dată cu postul de la institut, s-o găsească și pe femeia visurilor lui, pe Diana, "icoana" perfectă. Cu Lică și Diana se configurează, astfel, raportul
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
român în genere 122) ar fi, din acest unghi privind lucrurile, "omul resentimentului" prin excelență 123. Dar, cum "resentimentul ne împiedică să sesizăm rolul jucat de imitare în geneza dorinței", rezultă că romanticul e și un naiv, și un snob inocent (asemeni unui copil, afirmă Girard), un vanitos care "nu se vrea discipolul nimănui", fiind convins "că e veșnic original"124. Ca atare, dorințele vanitosului (romanticului) "nu pot fi în el însuși; le împrumută de la altul" mai exact: de la un "mediator
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]