4,695 matches
-
întreb dacă muțenia este gândul de bun augur atunci când doresc să-ți împărtășesc bucuriile primăverii pe care le simt prin toți porii... Mi-e dor de-o viață plină! Îmi sap cuvântul de la un timp în piatră. Pe buze-mi murmur moartea, deși sunt încă vie. În gândul meu trist, mă-ntorc din nou la vatră, căci sufletul îl simt prins ca într-o colivie. Mi-e sete de acea libertate pură, fără de griji! Azi, mă-nvalui în melancolie: oamenii planetei
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
un născut, prin salbele de rouă, cu aripile-amândouă, mănalț cât mai sus! Rugăciune Aprind o candelă în fiecare seară; cu mare evlavie mă închin. Gândurile în rugăciune ne separă; eu gânduri bune, tu, numai venin. Stau în genunchi, din buze murmurând, ”Tatăl nostru”, rugăciunea mea de seară. Simt lacrimi pe obraji, alunecând, iubirea și gândul bun mă împresoară. Mai fac un pas către tine, numai unul, timid, ca un arc peste timp, să te iert. Timpul nu-l pot întoarce și nici
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
într-un raport de ostilitate. Parcă și organică, biologică... Insuportabilitate ! Cea mai neînsemnată știre despre vreo rudă, pronunțarea doar a numelui, aducea un fel de prevestire rea, care o înfricoșa. — Dacă ar fi avut un copil, poate... încerc, iarăși, să murmur. Dar nu mai aude nimeni, au început pregătirile orchestrei, tavanul se clatină sub tam- tamul tobei, două ghitare schelălăie, să acopere saxofonul. Poetul își aranjează cravata, împinge la o parte scaunul, repede ocupat de-un mops mexican, elegant, răgușit, o
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
și viclenia oamenilor, cu jalnica lor goană după căldură : cuvinte calde, case calde, bani calzi, copii, căței, medici, profeți calzi, somnul tihnit. În încheierea ședinței, atunci, după ce fiecare găsise alte fapte care s-o acuze, tovarășul activist care prezida ședința murmurase, urmând instrucțiunile și condamnând-o : „Nimic omenesc, nimic omenesc“. Sia Strihan cobora trei etaje cu mâna pe balustrada scării, adunând praful pe palmele ambelor mâini, pentru a și le lipi apoi pe halatele îngrijitoarelor care nu-și făcuseră datoria cum
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
proiectându- mă înainte, mă clatin, întind brațul, să-i pun mâna pe umăr, odată cu puținele cuvinte pe care le ridic atât de greu. Are sufletul aspru, otrăvit, n-o pot atinge. Crește doar depărtarea, colțuroasă, grandioasă și rece. I-aș murmura, totuși, îndârjit, s-o trezesc, s-o înviu : eliberează-te și eliberează din strâmtoare pe cei care merită, reînnoiește zilele orfanului. Obrazul ei e galben, ca luna. Trenul e pustiu, tărâmul pe care îl străbatem e pustiu, înghețat. Zâmbesc, încerc
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
albe, în linii drepte, din cimitirul militar și, buimăcit, făcu stânga împrejur, dând iarăși cu ochii de morminte în cimitirul satului... Fu cuprins de o frică sugrumătoare, ca în fața unor stafii. Se stăpâni totuși în curând și, scuipând cu scârbă, murmură: ― Ce viață mai e și asta... Încotro te uiți, numai moarte și morminte și morți... Un vânt tomnatic, umed și trist, începu să bată dinspre satul amețit de ceață, aducând pe aripi zvonuri de gemete înăbușite. Din văzduhul cenușiu picură
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
la ștreang, întrebă: ― La ce oră e hotărâtă execuția? ― La patru a fost, trăiți, domnule căpitan, răspunse caporalul atât de tare, că ofițerul întoarse repede ochii spre dânsul. Dar văd că e cinci și încă n-au sosit... ― Da... da, murmură căpitanul coborând privirea asupra groparilor care săpau tăcuți, cu capetele în pământ. Apoi întrebă iar, mai sigur: și cine va fi spînzurat? ― Noi nu putem ști, domnule căpitan, zise caporalul cam încurcat. Se aude c-ar fi un domn ofițer
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
a condamnat la moarte în unanimitate, fără discuție, atât a fost de vădită crima... Eu însumi, deși sunt o fire excesiv de șovăitoare, de data aceasta am conștiința pe deplin împăcată, absolut pe deplin... Klapka, buimăcit mai ales de asprimea glasului, murmură: ― O, Doamne... dovezile... când e vorba de o viață de om... Pe buzele subțiri, cu colțuri supte ale locotenentului răsări un amestec de ironie și de dispreț: ― Uitați, domnule căpitan, că suntem în război și pe front!... O viață de
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
cu o privire nemulțumită spre pretorul care se uita disperat la Bologa. ― Am luat însă imediat măsuri de îndreptare, se grăbi să adauge locotenentul, ca să scape pe pretorul uluit din încurcătură. Totuși pretorul simți că generalul s-a supărat și, murmurând o scuză, își iuți pașii, ca să ajungă cel dintâi la locul execuției și să se încredințeze cum i s-au împlinit ordinele. Dintr-o aruncătură de ochi văzu tot, fără a se sinchisi de caporalul înțepenit într-o salutare înfricoșată
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
om! se gândi Bologa cu necaz. Vine de la gară de-a dreptul aici și tot el vrea să-mi dea lecții de umanitarism, parcă eu aș fi o fiară sau..." În clipa aceea o mână îi strânse brațul. ― A, Cervenko! murmură Bologa, întorcîndu-se. Tu aici?... Mă mir... Desigur că n-ai venit de bunăvoie... Știi că eu am făcut parte din Curtea Marțială? Căpitanul Cervenko nu mai apucă să răspundă, căci în văzduh țâșni brusc glasul pretorului, mult mai ascuțit și
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
cu o licărire de bucurie, își aduse aminte și se sui pe scăunelul de lângă stâlpul de brad. Cu privirea lucitoare, cu fața albă și luminată, părea că vrea să vestească oamenilor o izbândă mare. ― Aide, băiete, nu-ți fie frică, murmură plutonierul înfricoșat către caporalul scund, luîndu-i de spate și împingîndu-l ușor spre condamnat. Caporalul se apropie dârdâind, neștiind ce să facă. Se uită înapoi și, la un semn al plutonierului, întinse brațele spre ștreang. ― Jos tunica! strigă atunci generalul, cu
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
vezi că s-a întunecat? ― Datoria, excelență, răspunse medicul liniștit, cu ochii la ceas. ― Ce datorie?... Constată! Asta-i datoria dumitale! zise generalul mai îndîrjit. Doctorul ridică din umeri, se apropie de stâlp și pipăi pulsul spânzuratului, iar pe urmă murmură: ― A murit mai repede, parcă i-a fost silă de viață... ― Lasă comentariile! se înfurie generalul. Rezultatul! ― Excelență, condamnatul a expirat, raportă doctorul salutând. ― Atunci? Ei? zise generalul nerăbdător, întorcîndu-se către pretorul buimăcit. ― Excelență, sentința s-a executat, rosti pretorul
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
vreo treizeci de pași ajunse din urmă pe Klapka. ― Ei, ți-a plăcut, filozofiile? îi zise căpitanul cu o ușoară imputare în glas. ― Domnule căpitan, pedeapsa... crima... legea, bolborosi Apostol Bologa, speriat de întrebarea căpitanului. ― Da, da... și totuși... omul! murmură Klapka întunecat. ― Omul... omul... omul, făcu Bologa, cutremurîndu-se, împrejur întunericul se înăsprise, încît înțepa ochii. Bologa întoarse capul. Pe câmp, cât pătrundea privirea, siluete negre se mișcau de ici-colo, parcă toți oamenii s-ar fi prefăcut în stafii fără odihnă
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
plin de fericire, că ar fi fost bucuros să moară atunci acolo, privind minunea dumnezeiască... Când se întoarse la loc, păru schimbat la față. Pe obrajii albi, ochii albaștri erau ca două izvoare de lumină. ― Măicuță, am văzut pe Dumnezeu! murmură copilul cu însuflețire, în vreme ce doamna Bologa încerca să-și șteargă lacrimile cu batista udă de plâns. Vedenia lui Apostol dădu prilej la oarecare controverse în casa Bologa. Protopopul și d-na Bologa credeau cu tărie că bunul Dumnezeu, printr-o
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
acuma, Dumnezeu știe... Mai mult ca să se ispitească pe sine însuși, Apostol răspunse: ― Zilele acestea am să plec și eu la datorie... Doamna Bologa, speriată și revoltată, întrebă: ― Să-ți primejduiești tu viața? Pentru cine și pentru ce? ― Pentru patrie, murmură studentul cu un zâmbet nehotărât. ― Noi n-avem patrie! strigă atunci mama, indignată. Asta nu-i patrie... Mai bine s-o calce în picioare caii muscalilor! Trimise îndată după protopopul Groza și împreună căutară să-i scoată din minte gândurile
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
mâinile decât să tragă asupra unor bieți oameni ca și dânsul. Altfel, fiind extrem de conștiincios în serviciu și disprețuitor de moarte, superiorii îl lăsau în pace, mulțumindu-se a zice că-i cam scrântit. ― Fiecare își face datoria cum crede, murmură Bologa drept răspuns lui Cervenko, așezîndu-se la masă față-n față cu Klapka, și apoi porunci soldatului: Adă-mi și mie ceva de mîncare! Soldatul dispăru. Peste o clipă Gross, puțin încruntat, zise: ― Nici o datorie din lume nu-mi poate
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
ești, băiete? se întoarse apoi deodată către soldatul care nu mai isprăvea de strâns masa cealaltă. ― Soldat! răspunse omul, uluit și luând poziția reglementară. ― Firește, toți suntem soldați, făcu Varga, mulțumit. Dar te întreb: ce neam ești? ― Croat, să trăiți! murmură soldatul fără să clipească. ― Ei, vasăzică croat, urmă locotenentul către ofițeri. Și sunt sigur că dincolo, în sala cea mare sau în tindă, vom găsi și polonezi, și sârbi, și italieni, în sfârșit, toate neamurile, nu-i așa?... Și cu toții
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
lăcrimați și totuși strălucitori într-o lumină ademenitoare. Privindu-i însă mai adânc, Bologa se spăimântă și tresări, ca și când și-ar fi aruncat căutătura în adâncimea prăpastiei de care se ferise toată seara. Vru să zică ceva și se pomeni murmurând în neștire: ― Iubirea... iubirea... ― Iubirea voastră însă ne hrănește cu gloanțe sau spânzurători, zise Gross cu o asprime răutăcioasă. Azi Svo-boda, mâine eu sau poate voi, cei cu iubirea... Și încaltea Svoboda a încercat să se smulgă din murdărie, pe când
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
-sa. ― Să știi însă că fotografiile sunt mizerabile, adăugă el cu însuflețire. Mai ales nevastă-mea... e de o mie de ori mai bine, delicată, blândă, frumoasă. Cine o cunoaște trebuie s-o adore... Sărută fotografiile, le puse bine și murmură înduioșat, cu ochii scăldați în lacrimi: ― Din pricina lor și de dragul lor sunt cum sunt, Bologa!... Altfel, Dumnezeu știe, poate că și eu... Așa însă nu pot... Sunt capabil de orice lașitate, numai să nu mor înainte de a-i îmbrățișa, să
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
să isprăvească cu omul acesta care, urmărindu-i cu încredere, îl făcea părtașul unor gânduri primejdioase. Simțea însă cu groază că, în adâncul inimii, gândurile acestea îi erau dragi și le tăinuia acolo ca pe niște odoare prețioase. ― Domnule căpitan..., murmură Apostol, uitîndu-se în ochii lui, rugător. Din privirea și glasul lui, Klapka sorbi un îndemn care îi lumină fața frământată. Ca și când ar fi pornit să-și golească dintr-o dată tot sufletul, oftă greu și zise: ― Mă înăbușe lașitatea, Bologa! Nu
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
vrut să se scuture de o apăsare. Și observația cu reflectorul?... Vezi cum se leagă?... Observația e amenințătoare pentru mine: ori reflectorul, ori... Iar se cutremură și apoi continuă mai gîtuit: ― Trebuie să nimicim reflectorul, Bologa, frate de suferință! Altfel... ― ... murmură Apostol cu ochii scânteietori de o ură nouă, plămădită în sufletul lui pe nesimțite. Klapka, parcă povestind și-ar fi ușurat inima, vorbi pe urmă numai de reflectorul rușilor, prinse să arate pe hartă, să măsoare, să combine cifre și
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
vorbit cu un prieten vechi: ― Sunt amărât, Petre, și nu știu ce am... O, Doamne, războiul!... Se cutremură înfricoșat. Era întîia oară că se plângea de război. Până acuma chiar suferințele războiului i se păruseră firești și socotise lași pe cei ce murmurau împotriva lor... Soldatul, liniștit, cu o lucire sumbră de pocăință în ochi, răspunse grav: ― Pedeapsa lui Dumnezeu, don' locotenent, pentru păcatele oamenilor. ― Dar dacă nu-s pedepsiți păcătoșii, ci tocmai cei asupriți? întrebă Bologa stăruitor. ― Dumnezeu ține cumpăna dreaptă, zise
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
uita la Petre mișcat, având impresia că într-însul s-a întruchipat toată Parva, toți cei ce vorbesc românește. Îi venea să-l îmbrățișeze și să se arunce la picioarele lui, cerîndu-i iertare. Și în cele din urmă, nemaiputîn-du-se stăpâni, murmură cu glas de fericire: ― Petre, Petre, fratele meu... nădejdea mea... Soldatul tăcu o clipă nedumerit. Apoi clătină din cap și zise domol, resemnat: ― Doamne-ajută... 7 Câteva nopți nu mai apăru reflectorul. Apostol Bologa, de veghe în observatorul din șanțurile infanteriei
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
fi auzit bine, repetă mașinal: ― Pe frontul... Nu sfârși, ca și când i s-ar fi înfipt în beregată o gheară înăbușindu-i glasul. Rămase cu gura căscată și se holbă năuc la căpitanul care, dîndu-și seama cât a fost de imprudent, murmură prostește: ― Iartă-mă, prietene... Am uitat că tu... Sunt un... În creierii lui Apostol însă de-abia atunci începu să țiuie cuvântul de care se spăimântase, ascuțit și sfâșietor, parcă i-ar fi scormonit un pumnal. Se sculă brusc în
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
bârne ai adăpostului închegară sforțările lui de a găsi cuvântul într-un vuiet prelung, încît Klapka îl apucă de braț, vrând să-l facă să vorbească mai încet. Și Apostol, ca și cum ar fi înțeles, se încurcă, plecă fruntea și sfârși murmurînd: ― O... o crimă... ― Așa-i, dar ce putem noi face? zise căpitanul înăbușit, cu ochii spre intrare. Eu pricep și împărtășesc zdruncinarea ta, totuși voi aveți și mângâierea că barem există și în tabăra cealaltă frați care luptă pentru mântuirea
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]