3,831 matches
-
sa Începe să fie remușcarea. Dar după aceea nici o iluzie nu va mai fi posibilă. Orfeu n-are dreptul la speranță decît dacă va avea curajul să nu privească În urmă. Singura sa șansă e să respingă scepticismul. Pe pietrele nemișcate cresc doar lichenii pe cînd din nisipul Încins de soare și spulberat de vînt pot crește păduri Întregi de palmieri mincinoși În calea călătorilor epuizați de sete. Mi se pare foarte frumoasă ideea lui Unamuno de a-și Închipui un
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
naștere trecea prin momente grele, nici nu mânca și nici nu putea dormi. Greoaie și cu burta uriașă se așeză pe marginea patului cu genunchii depărtați ca și cum ar fi încercat să își țină copilul în brațe încă de pe atunci. Rămăsese nemișcată ore întregi. În acest timp, pe neașteptate, veni în vizită o prietenă, Lori. Carlina nu se ridică de pe locul ei, scuzându-se că îi era frică să se ridice din cauza durerii care se făcea tot mai simțită la intervale de
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
la tine cu un prieten să ne dai ceva bun și apoi vrem să mergem la cinema. Printr-o înțelegere tacită, Alin se apropia de unul dintre rafturile din cofetărie umplându-și buzunarele cu tot ce îi plăcea. Carlina stătea nemișcată în momentul acela, privindu-i chipul și expresia tandră, atât de vizibilă. Avea un sentiment de putere și dominare. Acest lucru o făcuse pe Carlina să își dezgroape unele amintiri din copilărie, pe care le strângea la piept și erau
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
câta oară. Timpul i se păru că se scurge prea repede, grăbindu-se pe nesimțite în defavoarea ei. O lună plină de mister se ascundea din când în când după nori, strălucea uneori printre crengile unor copaci din apropiere. Carlina rămase nemișcată să-l aștepte, dar nu-l întâlnise. Să fi venit ea mai devreme, să fi venit el mai târziu? Avea să afle vreodată? Frigul din ea se accentuase, iar mâinile de mamă veneau încălzindu-i imaginea lui închipuită, căutândul cu
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
cuprinzîndu-i ușor buzele într-ale mele. Un fior, ca o tresărire, străbate trupul Cristinei. Are buze umede și moi. Le simt cum se deschid încet, apoi încearcă să se închidă, să-mi cuprindă gura, încremenind în clipa atingerii. Rămîne așa, nemișcată, minute în șir, cu trupul într-o nemișcare totală, după care, parcă reînviind, își îndoaie încet picioarele, lipindu-și-le de-ale mele, strîngîndu-mă între genunchi. Palmele ei se plimbă de-a lungul brațelor mele, se opresc la umeri o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
picioarele, lipindu-și-le de-ale mele, strîngîndu-mă între genunchi. Palmele ei se plimbă de-a lungul brațelor mele, se opresc la umeri o clipă, apoi se adună la ceafă, cu palmele desfăcute, răsfirîndu-și degetele în părul meu, în timp ce buzele, nemișcate, i-au rămas întredeschise, atinse de-ale mele; doar vîrful limbii i-l simt cum îl caută pe al meu... Aștept... Limba ei pare s-o fi întîlnit pe a mea, gustîndu-se reciproc... încet... tot mai încet... Și iarăși aștept
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
cu grijă și o răsucesc fără zgomot. "Ca un hoț", mă înfioară un gînd și rămîn așa, cu degetele lipite de cheie, cu mîna stîngă rezemată de tocul ușii. Îmi vine să rîd: "am reușit deci!" Mă întorc spre cameră... Nemișcată, așa cum au lăsat-o brațele mele, Cristina stă întinsă pe pat, cu capul îngropat în pernă, buclele blonde răvășite, ochii închiși, brațele fără vlagă, căzute lîngă corp, picioarele desfăcute, iar fusta ridicată mult, deasupra genunchilor. Ochii mei o măsoară de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
și degetele mîinii stîngi zvîcnind de cîteva ori. "Ce brută am putut fi!!", îmi spun și mă înfior ca scuturat de friguri. Mă apropii de pat, mă aplec, întind mîna și-i cuprind umărul. Cristina..., șoptesc eu, dar ea rămîne nemișcată, cu ochii închiși, mulțumindu-se doar să-și subțieze buzele într-un surîs amar. Îi alint cu palma umărul, apoi brațul, palma mea trece de pe braț pe pieptul ei, îi atinge pieptul, coboară peste mijloc, și se oprește un timp
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
întrebîndu-mă ce să fac, dar pentru că nu-mi pot răspunde, mă așez pe scaunul de lîngă masă, cu un cot sprijinit de masă, iar cu celălalt sprijinit de spătarul scaunului. O mai privesc un timp pe Cristina, o văd la fel de nemișcată, apoi îmi plec privirea, pierzîndu-mi-o în gol, în jos, spre mocheta de sub picioare. Aș vrea să mă gîndesc la ceva, aș vrea să caut un cuvînt cu care să deschid discuția, să ies cumva din atmosfera asta, să pot pleca
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
un sfert. Opt și un sfert? mă întreabă Vlad, strigînd ca să fie auzit, din cauza azotului care iese cu zgomot prin supapă. Da, încuviințez. Fantastic! Ce greu a putut trece timpul! mormăie el, și vorbele lui abia ajung la mine. Stăm nemișcați vreo cinci minute, plimbîndu-ne doar privirea între pupitrul de comandă și ceasul de la mînă. Barometrul! strigă Vlad, arătînd cu degetul spre cutia cu siguranțe. Mă ridic și înșurubez siguranța scoasă, apoi mă așez imediat la loc, întinzînd mîna spre butonul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
se scaldă într-o pînză fină de umezeală. Ce viu și ce cald e ramul acela de magnolie! exclamă ea, ridicîndu-se, întorcînd capul spre glastra de sub fotografia mamei, într-un gest brusc, să nu-i observ ochii umezi. Stă așa, nemișcată, cu fața spre masa mea de scris, cu mîinile rezemate de spătarul fotoliului și cu privirea ridicată spre ramul cu flori de magnolie. Cobor încet din pat, rămînînd mult timp în picioare în spatele ei, incapabil să spun ceva, ori să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
ca într-o rugăciune, închizînd ochii. Stă așa un timp, apoi îmi șoptește: Bine te-am găsit, Mihai!... Fac un pas și mă apropii de ea. Ridic încet brațele, îmi trec vîrful degetelor peste umerii obrajilor ei, rămîn o clipă nemișcat, în speranța că va deschide ochii, dar pentru că ea continuă să stea în așteptare, cu ochii închiși, îmi plimb degetele peste tîmplele ei și-i cuprind buclele între palme. Bine-ai venit, Teona!... îi șoptesc. Ea deschide ochii încet, feminin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
rost de un ac de siguranță după slujbă. — Să-l ia naiba pe Danny! clatin eu din cap. Știam că trebuia să mi iau rochia de la Donna Karan. Pornim pe pietriș, spre drumul acoperit cu foaie de cort, în aerul nemișcat și liniștit, și un soare apos se chinuie să iasă printre nori. Dangătele de clopot s-au stins într-unul singur, mai calm, și nu mai e nimeni în jur în afara unui chelner cu treabă. Toți ceilalți sunt probabil deja
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
complicație despre care nu vrei să-mi spui. Și care are legătură cu nunta. Îmi întâlnește privirea. Am dreptate? O, Doamne. De unde a aflat? Am avut atâta grijă, am fost atât de... — Am dreptate? repetă Christina blând. Câteva clipe rămân nemișcată. Apoi, încet, încuviințez din cap. E aproape o ușurare să simți că secretul tău întunecat iese la iveală. — Dar de unde ai aflat? zic, lăsându-mă să cad în scaun. — De la Laurel. — Laurel? Sunt zduguită de șoc. Dar eu niciodată... — Mi-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
să fie cineva lângă mine în momentul acela, adaug repede. E o chestiune extrem de intimă. Trebuie să... spun o poezie și să sărut fiecare dintre... — Bine, spune Judith, dându-și ochii peste cap. Mă rog. Se îndepărtează, iar eu rămân nemișcată, până când dispare din raza mea vizuală. Apoi strâng teancul de invitații la piept, mă grăbesc spre colț, ridic mâna și opresc un taxi care să mă ducă acasă. Când ajung, Luke încă nu a venit, iar apartamentul e la fel de întunecat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
tăcere lungă. — OK, spune Gina în cele din urmă. Mă duc s-o scot pe Laurel din ședință. Probabil că o să vină imediat. Tu doar... n-o lăsa să plece. Nici o grijă. Mersi mult, Gina. Pun receptorul jos și rămân nemișcată preț de o clipă, gândindu-mă cum să procedez. După care revin în cabină, afișând cel mai firesc aer de care sunt în stare. — Așa! spun repede, intrând. Eu zic să mai încercăm niște rochițe! Și, Amy, nu uita, nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
zice să nu uiți că, chiar dacă ne mai supărăm câteodată pe tine, suntem gata să-ți sărim în ajutor. Dacă putem. — Mersi, Suze, spun, cu un nod în gât. Spune-i... O să te țin la curent. Închid telefonul și rămân nemișcată, adunându-mi gândurile. În cele din urmă, mă ridic în picioare, îmi îndrept hainele și mă reîntorc în magazin. Alicia se află la cinci metri de mine. Simt că-mi stă inima. De cât timp o sta oare aici? O
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
mai mică necurățenie. Apoi intră femeia Într-un basen plin cu apă de isvor, care se află acolo. În această apă, care trebuie să fie caldă, se cufundă de trei ori și rămâne atâta timp sub apă, până ce apa rămâne nemișcată deasupra capului ei. Ieșind ea din apă, merge acasă condusă de vreo femeie. [Vinerea] după-amiază se duc casnicii separați după gen, Întâi bărbații și apoi femeile, la feredeu de se scaldă. Apoi se Îmbracă toți În albituri curate și-n
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
dacă nu din alt motiv măcar pentru că merge destul de greu și are nevoie să fie ajutat ca să se ridice. Mă chinui să deschid ochii și să privesc în direcția lui Don Julio ca să-mi confirm, văd doar umbra lui neconturată, nemișcată în lumina palidă a focului aproape stins. Imaginile revin, aceleași forme șerpuitoare, în culori verzi, galbene și roșii, strălucitoare, presărate cu puncte închise la culoare, într-o permanentă mișcare. Trec prin același proces de câteva ori, cu cineva din direcția
Chemarea Călătorii în lumea șamanilor amazonieni by Ingrid Daniela Cozma () [Corola-publishinghouse/Memoirs/821_a_1747]
-
obosită, simt o succesiune de mâini deasupra capului și mă simt liniștită și gata să adorm; văd cum un șaman stă un timp îndelungat aplecat deasupra lui Chris, care este chiar lângă mine, închid ochii și totul devine silențios și nemișcat. La un moment dat aud vocea îndepărtată a lui Matt care anunța că ceremonia a luat sfârșit și mă scufund într-un somn adânc. Deschid ochii în liniștea dimineții, privesc în jur mulți dorm încă, unele saltele sunt goale, alții
Chemarea Călătorii în lumea șamanilor amazonieni by Ingrid Daniela Cozma () [Corola-publishinghouse/Memoirs/821_a_1747]
-
îmi umplu ființa cu sentimentul de iubire. După un timp zumzăitul încetează și am senzația distinctă că sunt din nou singură. Verific din nou imaginea tabloului și zgomotul de afară care sunt neschimbate. Adorm. Deschid ochii în plină zi, rămân nemișcată câteva minute, contemplând tabloul din fața mea. Simt o foame acută și înfulec câțiva biscuiți dintr-un pachet de pe masă. Abia aștept să ies în lumea „mea” cu soare, copaci și papagali (până una-alta). Fac un duș rapid și ies
Chemarea Călătorii în lumea șamanilor amazonieni by Ingrid Daniela Cozma () [Corola-publishinghouse/Memoirs/821_a_1747]
-
cărui privire trebuia să alerge neîncetat ca să țină pasul cu viața neregizată ce se precipita în jurul lui. în Hîrtia..., camera prefera să se posteze la o anumită distanță față de evenimente (care se desfășurau în timpul Revoluției) și să rămînă cît mai nemișcată, ca pentru a sublinia că n are nici o influență asupra lor. Iar în 4, 3, 2 (care e poate cel mai bine filmat dintre ele), camera lui Oleg Mutu (care a filmat și ...Lăzărescu) e din nou în mijlocul evenimentelor, dar
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
mai 1947 adresată lui „Nego”. „În Sibiu, ce să- ți spun ? Toate ca acum doi ani, trei ani, o sută de ani ! Cu absența ta, care l-ai golit dintr-o dată de orice agitație, a redevenit un monstru de piatră, nemișcat, mut la orice întrebări.” Într-o scrisoare anterioară (10 aprilie 1947), Radu Stanca proiecta Sibiul ca un „loc unde nu s-a întâmplat nimic”, refuzând tentația Clujului, dar introducând un ton optimist în perspectiva întâlnirii la București a celor doi
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
universale care în schimbul unei monede, aruncată în pălăria din fața lor, îți pupă mâna și se lasă fotografiate pentru o amintire inedită. Aici am asistat la o scenă hazlie: un om-statuie, aurit tot, reprezentând un roman cu o suliță și stând nemișcat minute în șir, spre deliciul celor care-l priveau, s-a mâniat pe un câine vagabond care, disprețuind valoarea artistică și supliciul la care se supunea „artistul”, a vrut să facă ceea ce câinii fac de când au apărut statuile pe lume
Uimiri ?i introspec?ii by Ada G?r?oman-Suhar () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83170_a_84495]
-
a latra la ea și a urina, la cea din urmă, fiind presat de nevoi, probabil, moment în care statuia scoasă din sărite, în loc să uimească prin nemișcare, provoacă râsul spectatorilor, a făcut un salt, cât era de statuie și de nemișcată și cu sulița cea romană, a alergat cu furie la vale după câinele vagabond care, probabil, era scos pentru prima oară în lume de niște fete vagaboande cu cercei în nas, slinoase și cu bocancii rupți de mers pe jos
Uimiri ?i introspec?ii by Ada G?r?oman-Suhar () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83170_a_84495]