5,132 matches
-
și ocrotitoare: „Nemernic este omul ce n-a-ntîlnit pe cale O gingașă păreche În cursul vieții sale! Pe inima lui seacă, ruină părăsită, Paingănul urzește o pînză Încîlcită, Prin care nu răzbate nici o simțire bună... Ca racla ce-i deșartă, lăuntrul ei răsună!” Alecsandri are, În fond, disponibilitate pentru toate situațiile. Talentul său e pregătit să Îmbrățișeze mai multe cauze. Nu crede, În fond, că iubirea determină existența individului și că tulbură În vreun fel oarecare viața universului. Numai Eminescu face din dragoste
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
parte canapeaua unde-amoriul odihnea, Învălit cu trandafirii ce zînele curăța, Și Într-alta Afrodita, În brață cu Chipidon, Cu pepturile lipite petrecea În dulce somn. Un pârău de apă vie, ca un șerpe În cujbări, Să-nvîrtea pe supt copacii, ce răsuna de cîntări. La umbră sta o mulțime de fete cu sînul gol, Cu părul În lenevire pe grumazii lor răscol.” Fete cu sînul gol, căzute Într-o lenevie lascivă, Afrodita În brațe cu Cupidon, pîrÎul ca un șarpe (simbol prin
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Fără martori, suspinul este un simplu suspin. Iar această banalitate poetul n-o acceptă. El aranjează astfel lucrurile Încît În preajma lui să fie totdeauna cineva, un martor. Cel mai fidel este, desigur, natura. Conachi Îi asociază marele univers: „Munții, stîncile răsună de cumplitul meu suspin, Ceriul stă la Îndoială...”. Martorii sînt, În fapt, niște curieri sentimentali. Ei duc cui trebuie mesajul fugii În pustiu: „Duceți spuneți cu putere Că amorezatul piere În pustiuri, plin de durere”... O primă imagine a peisajului
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Scrisoare către Zulnia, și tot Într-o retrospectivă. Este vorba de acea parte din poem care rememorează „pustiul cel mare”: spațiul În care avusese loc, În timpurile fericite, Întîlnirea, dezmierdarea, libovul: „Acei munți pînă la nouri, acele stînci despicate, Ce răsună de suspinul dragostelor Înfocate, Acei copaci nalți și mîndri, marturi cu a lor umbrire De dezmierdări, de voroave, de libov și de iubire, Potica acea vestită ce-o treceam cu groază mare, Dar ne Înlesnea prilejul de-o furișă sărutare
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cum se manifestă. Preotul, don Terentio, instituise anumite semnale la trasul clopotelor: trei totul era ca înainte, patru pentru a da de știre că s-ar bănui ceva, cinci în caz de primejdie. Săptămâni în șir, la intervale regulate, au răsunat mereu câte trei bătăi, dar sub acel asediu al fricii, sătenii deveniseră mai omenoși, mai buni, mai generoși. Într-o noapte, era lună plină, am auzit-o țipând de mama focului pe Maddalena, ca și cum ar fi vrut să scape din
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
pantă. Cățărându-se pe dealuri, spre nord, drumul acela l-ar fi dus la fruntariile orașului. Era drumul principal spre Napoli, pe care trăsurile, trecând în goană, ridicau nori de praf. Puțin mai încolo era o cârciumă veche din care răsunau voci agitate și puse pe sfadă; gustă în amintire un pic din viața satului său Stilo: bărbații la birt jucau cărți și fiecare partidă o însoțeau cu o înjurătură, ca și cum în felul ăla, prin aroganța vorbelor, ar fi putut să
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
locuri sterpe și dezolante? Ba da, n-ai cum să nu te simți al nimănui și să nu ai momente de panică; mi-a fost frică și de vulturi care nu de puține ori mi-au dat ocol. Croncănitul lor răsuna atât de sinistru, încât părea să rănească azurul cerului. Sigur că da, ți-e teamă, dar dacă n-ai încotro, continui să mergi înainte și să te-ncredințezi sorții. Doamnele, rămase pe gânduri și năucite, urmăreau povestirea arătându-și spaima
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
paznic de cimitir, drept care a profitat pentru a face disecții pe ochiul uman. Pentru a supraviețui dădea lecții particulare de greacă și latină, de matematică și de fizică, de filozofie și de chimie. Era neistovit: în aulele universității observațiile lui răsunau fără încetare, iar profesorii se înfiorau când îl vedeau venind pe acel tânăr spătos cu înfățișare de bătrân marinar abrutizat. Dar chiar și la Padova, deși atât de departe de Napoli, de Roma și de Calabria, ajunse cu acuze grave
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
căpeteniile le vreau vii. Când la sunetul fluierelor, pe care Mastro Giacomo le confecționase sârguincios, răzvrătiții ieșiră în grupuri din grote, din peșteri, din desișuri, din colibe, din hățișuri, se treziră față-n față cu armata gata să lovească. Împușcăturile răsunau în noapte ca la sărbătorile Sfinților patroni ai satelor. Înarmați cu barde, seceri, sape, furcoaie, ciomege, drugi de fier, răzvrătiții atacară cazărmile din Castelvenere și Gerace, dar în loc de predare, ce se prevedea a fi iute și fără vărsare de sânge
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
seama de ceea ce avea loc în temniță; cazurile de vindecare sporeau de la o zi la alta. Într-o seamă, când candelele fuseseră stinse și doar din celula lui Tommaso se întrevedea o sclipire de lumină, se auziră scârțâind grilajele și răsunând pași apăsați. La ora aceea? Ce eveniment extraordinar ar fi urmat să aibă loc? Călugărului îi îngheță sângele în vine. Nu cumva voiau să-l transfere din nou, să-l înlăture dintr-un loc unde se-mprietenise cu atâta lume
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
înlăture dintr-un loc unde se-mprietenise cu atâta lume și unde era respectat și iubit, sau voiau să-l ancheteze și să-l tortureze? Stinse pe loc candela, se aruncă pe saltea și se prefăcu că sforăie. Glasul gardianului răsuna prietenos, ca de obicei, și cei doi ce-l însoțeau aveau un fel de a vorbi ce nu aducea cu cel al anchetatorilor. Sunt Tobia Adami iar el este Rudolf von Bunau din Meissen. Tocmai ne-am întors din Țara
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
e singur. Viul pe care îl adulmecase era nedefinit, ca și cum văzduhul însuși zvâcnise. Dar nicio boare nu se strecurase prin vreo fereastră deschisă, căci în jur nu erau ferestre. Nici pași nu se auzeau în împrejmuirea aceea unde fiecare șoaptă răsuna ca în Epidaur. Încotro se întorcea, privirile altcuiva, dacă o fi fost, îi veneau din spate, căutând ochiul pe care nu-l mai avea. Atriul era pardosit cu lespezi, printre muchiile cărora răzbăteau smocuri de iarbă și câte o floricică
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
așezați umăr lângă umăr. Abia apoi coborî spre oraș, silindu- se să nu se uite înapoi. Erau nouă ceasuri. Petrache văzu de departe cum oamenii ies din biserică și se rânduiesc în spatele purtătorilor de prapuri și ai epitafului. Zgomotul cădelnițelor răsuna metalic, de parcă la fiecare pas s-ar fi deschis câte o fereastră strânsă până atunci în încuietori de fier. Din văzduhul veacului celui nou nu venea o adiere proaspătă, păduratică, ci una gălbuie și dulceagă, ca dintr-un bulgăre de
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
mult. — Așa zicea și taică-meu... Lumea nu știe să-și păstreze cumpătul... — De-aia existăm noi... adăugă Vocea, hohotind gros. Nu te-am mai auzit râzând... Credeam că nici nu știi. De unde atâta veselie ? — Nu e veselie, răspunse Vocea, răsunând din alt colț. Dar, atunci când înțelegi mai multe ca alții, poți să râzi așa. E ca un fel de viziune asupra lumii... Iacob bătu cu palma peste coperțile care strângeau teancul de foi. — Lucrurile par sub control. — Totul e o
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
la adăpost, o mână uriașă îl înșfăcă de guler, făcând rulmenții căruțului să salte odată cu zguduielile. Oamenii rămaseră fără capete, în fața lui vocea țâșni precum sângele dintr-un gâtlej retezat. — Tu ce cauți aici ? În jurul lui se făcu întuneric, vocea răsuna de pretutindeni, ca și cum cineva ar fi așezat deasupra lui un clopot uriaș în care lovea, din răsputeri, cu barosul. Apele care îl acopereau ca o plapumă se retraseră, i se făcu frig la umeri și la poale, iar locurile unde
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
ca să nu-l mai audă. Altfel, băiat cu carte, inginer... Da’ ce mai faci cu ingineria în ziua de azi ? — Îți trebuie ceva carte, adăugă Chioru, ca să înveți să fii așa ticălos... Și lumea parcă s-a mai ticăloșit, îi răsunau lui Coltuc în urechi cuvintele Ologului în timp ce privea umerii gârboviți ai Melaniei, pe trotuarul de pe strada Viitorului. Uită-te cum ne-am înmulțit, toate arătările lumii : ciungii, orbii, ologii, milogii. Aicea e altfel de negoț, mai cu curu-n sus : cu
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
care mă atacă îmi amintesc de oamenii ăia, niște siluete care seamănă între ele, cu fețele întunecate. Aud și zgomotele de atunci, strigătele care nu mai știu dacă sunt ale noastre sau ale celor ce se năpustesc. Cred că așa răsună vaietele celor care se îneacă în timpul unui naufragiu. Eu așa simt, că acolo eram cu toții pe puntea unei corăbii care se scufunda, numai că doar unii își dădeau, pe atunci, seama de asta. Nu mă pot apăra, brațele nu-mi
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
Podurile rulante, brațele de fier, boturile căscate, frunțile încovoiate, înzorzonate și încornorate înce pură să se topească. El blestema și idolii se scurgeau ca o lavă. În depărtare se auziră sirenele pompierilor. Nu-i lăsa să pună mâna pe tine, răsuna vocea paracliserului ce începu să bată clopotul mare, în timp ce, printre atâtea flăcări ce luminau de pretutindeni, ceasul lui de pământ arăta toate orele deodată. Era atâta lumină, încât flăcăruia căpețelului de lumânare prisosea. Cu mâinile îmbrobonite de ceară, fetița suflă
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
pe care o putea pune într-o astfel de împrejurare i se rupsese în mână. De unde repulsia complicată împotriva casei Saferian Manigomian. A doua zi, Gaittany lămuri societății că Ioanide nu poate veni "luna asta", fiindcă îl supără apusul soarelui. Răsunară felurite râsete și chiote, numai Saferian, întins pe sofa, zâmbi cu împăciuire din buzele lui groase, clătinând din cap neîncrezător. Se aflau în salon, așezați pe mari scaune încrustate cu sidef, într-un cerc în jurul sofalei, Angela Valsamaky, Panait Suflețel
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
coloane, fetele ar fi fost statuare. Un sculptor cioplind simulacrul nud al uneia putea să-l așeze în altar Și, precum în pajiște, unde albinele-n vara senină Pe flori felurite se-așează și-n jurul albinelor Crini se-mprăștie, răsună tot câmpul de murmur (lat.). ca pe o divinitate juvenilă. Astfel de idei nu treceau prin gândul nimănui aici, deoarece hrănirea purceilor și agonisirea de porumb absorbeau toate energiile fizice și morale. Pentru spirit, abia înjghebaseră o bisericuță de cărămidă
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
toată bădărănia lui în gesturi și în vorbire, Hangerliu avea o margine secretă, imperceptibilă omului fără uzul lumii. Dacă Max își permitea să se dea de-a dura în fotoliu, nu-și îngăduia să întrerupă vorba prințesei. Râsul său imbeciloid răsuna numai după ce nunțiul papal comisese o îngerească glumă. Hangerliu știa până unde să meargă și unde să se oprească și la propriu și la figurat, și în purtarea lui, stridentă pentru profan, era o stranie rezervă și o supraveghere care
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
unui om politic cu vază ca Pomponescu putea stârni agitația aprobatoare de care pomenește gazeta favorabilă și chiar scandalizarea adversarilor democrați din sala tribunalului, transformată în local de oratorie politică. De aceea, rechizitoriul procurorului, făcut după tipic, cu asprimi disproporționate, răsună într-un spațiu moral modificat. Iată fraze și din acest rechizitoriu: "Onorat juriu, societatea vine azi să-și exprime prin mine oroarea pentru crimele ce se comit împotriva liniștii statului și a cetățenilor pașnici de către oameni trăind în marginile ei
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
Cuvântul "Canada" nu trezește aceeași reprezentare unui canadian și unui european care n-a trecut niciodată Atlanticul. Canadianul își evocă sentimentul de "acasă", în vreme ce europeanul își imaginează un continent plin de lacuri solitare și de păduri de conifere și stejari, răsunând prelung de rarul topor al vreunui pionier. Pentru un suflet tânăr, multe cuvinte traduc numai visuri stimulate de cărți. Numai puține vorbe răspund unei percepții directe proprii, cele mai multe sunt abstracțiuni și reprezentări de a doua mână, pe baza descripțiilor. Mai
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
rece. Gestul patetic înlocuia emoția propriu-zisă. Smărăndache o numea maestră de balet. Făcea gesturi perfect gimnastice, bune de prins în reflectoare. Totuși interpretarea era originală, și când, înaltă, solemnă, puse sfeșnicele cu lumânările aprinse lângă cadavrul ministrului de politie, aplauzele răsunară violent. Un glumeț zise "bis", sala adoptă absurd această moțiune, și astfel "cadavrul" fu nevoit să mai stea culcat jos, spre a se repeta scena. Conform înțelegerii, Ioana părăsi teatrul îndată după căderea definitivă a cortinei și se alătură grupului
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
un tramvai pentru a se Întoarce pe strada Preoteselor, Întârzie să ia tramvaiul În sens contrar, Începe să dea de bănuit. Vorba pe care el o aruncă: ,,Prea târziu! Prea târziu!...” și la intrarea și la ieșirea de ,,La țigănci” răsună ca un rămas bun adresat realului. Amănuntul că eroul este un artist (cineva care vrea să creeze o altă realitate, realitate iluzorie) nu este fără semnificație: Gavrilescu vede realitatea zilnică prin oglinda iluziei sale (arta). În momentele forte ale existenței
FORMELE FUNDAMENTALE ALE SACRULUI ÎN OPERA LUI MIRCEA ELIADE by GHEOCA MARIOARA () [Corola-publishinghouse/Science/1287_a_2109]