3,995 matches
-
pe Fernic făcându-se praf, odată cu prăbușirea avionului. El, care ieșea seară de seară cu o gașcă de prieteni, de actori, de muzicanți sau de studenți, se plimba acum tot mai des singur, rătăcea buimac pe străzi ca un adolescent speriat care nu știa pe ce cale s-o apuce. Nici femeile nu-l mai impresionau ca altădată. Poftele carnale apăreau și dispăreau și erau tot mai lipsite de dragoste. Mergea din cafenea în cafenea, stătea ore în șir privind în
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
cum reacționează și sala. Și, Mișule, ți-am mai spus de o sută de ori, zâmbește, omule, mai mult. Ce ești așa crispat ? Cum mă întorc cu privirea la tine te văd așa concentrat acolo, de parcă te chinui, te strofoci, speriat și emoționat. Nu te mai gândi la public, închide ochii, relaxează-te puțin, Doamne iartă- mă, că nu se supără nimeni dacă scapi un acord. Mai fumăm o țigară, maestre ? N-ați fumat pân-acum ? — Abia ce-am tras câteva
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
Când a trecut de ea însă, a dat de un alt culoar, tot pustiu și roșiatic, iar de tavan erau spân- zurați care se legănau dintr-o parte în alta, lovindu-se între ei cu vârful picioarelor. S-a întors speriat și a închis bine ușa după el ; picioarele i s-au înmuiat imediat, a căzut pe vine și i-a venit brusc să vomite. Însă în loc de vomă, din gură au început să -i țâșnească bucăți de discuri. La început câteva
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
dezvăluind mirifice peisaje, animale cuminți, puternice, păsări colorate, văi și râuri sprintene, ducând cu ele misterul atâtor ființe invizibile și concrete, munți și pustiuri atât de gigantice, Încât ne Învață sublimul și pe noi Înșine În mijlocul acestora; pe noi Înșine speriați, dar și atrași de acel Sublim, de nepotrivirea uriașă Între forțele și iluziile noastre, apți Însă de visare activă, deci de creație; ce conține Însă, la rându-i, sublimul intuitiv, actualizat, un sublim oferit nouă și destinului nostru omenesc. Trecător
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
intempestiv, tresare deodată În fața noastră, a ochilor minți, și noi o primim stupefiați, uneori Îngroziți și Încercând a-i desluși dacă nu tot sensul, măcar o parte, o aluzie, așa cum regele Babilonic În plină petrecere și luxură totală a citit, speriat, pe peretele din față, cele trei cuvinte: Manel, tekel, fares Înscrise de o mînă nevăzută și ultimă. S-a socotit, s-a cântărit, s-a adunat totul, dar... ce?!... Și cum? Și cine?!... Întrebarea ultimă ni se adresează și ne-
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
va topi și surpa sensul și „desenul” a mii și mii de „necunoscuți”. Care „vor alerga” la acel „izvor”, la acele pagini, la acele foi prin foșnetul insistent al cărora se aude vocea Înăbușită a scribului, a poetului, uimit și speriat el Însuși de sunetele profetice pe care le emite, le „desenează”, le aruncă buzele sale, deodată de bronz, gura sa de piatră vie prin care iese În valuri adevărul despre alții, despre sine, despre „arta sa”, dar și despre zei
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
cuprins de convulsii afară din Hamptons, pentru a zbura împreună la Los Angeles - toate astea în decurs de douăzeci de ore de la momentul comunicării morții tatălui meu. În noaptea aceea, în casa din Sherman Oaks în care crescusem, beat și speriat, am făcut foarte dur dragoste cu ea în camera copilăriei mele, în timp ce plângeam amândoi. Jayne s-a întors a doua zi pe platoul din Pennsylvania. Keanu mi-a trimis flori. Tata mă numise executorul domeniului său, care nu numai că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
întrebat, fără să glumesc. - Du-o tu, zise ea fără să se uite la mine. O clipă mai târziu, observând că eram tot acolo, a adăugat: Dispari. Dar Sarah nu voia să se întoarcă în camera ei - era mult prea speriată, așa că Marta a condus-o în dormitorul nostru. Cocaina curgea prin mine în timp ce Ramones cântau „Nu vreau să fiu înmormântat într-un cimitir de câini/ Nu vreau să-mi retrăiesc viața“ și când m-am împleticit în mijlocul unui grup de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
depărtare, ricoșeul unui glonte care doboară la pământ un elev de clasa a doua, împușcăturile la întâmplare din biblioteca școlii, sângele împroșcat pe extemporalul neterminat, bălțile roșii formate pe linoleum, catedra năclăită cu viscere, profesorul rănit îndrumându-i pe copiii speriați afară din cantină, omul de serviciu împușcat în spate, fetița care murmură: „Cred că am fost împușcată“, înainte de a leșina, microbuzele CNN sosind val-vârtej, șeriful care se bâlbâie la conferința de presă, știrile succedându-se cu repeziciune pe ecranul televizoarelor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
ușa din față, am zis calm. Scoate-i pe copii. Acum. Victor continua să latre, undeva în spate, apoi lăstratul se transformă în urlet. Am început să bat rapid la ușă, apoi am izbit cu toată puterea. Wendy deschise ușa, speriată, cu Sarah tot în brațe, iar fetița zâmbi când mă văzu. Robby stătea în spatele lor, palid și speriat. - Domnule Ellis, nu e nimeni în casă în afară de noi... Am împins-o la o parte și m-am dus direct în birou
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
apoi lăstratul se transformă în urlet. Am început să bat rapid la ușă, apoi am izbit cu toată puterea. Wendy deschise ușa, speriată, cu Sarah tot în brațe, iar fetița zâmbi când mă văzu. Robby stătea în spatele lor, palid și speriat. - Domnule Ellis, nu e nimeni în casă în afară de noi... Am împins-o la o parte și m-am dus direct în birou, unde am deschis seiful în câteva secunde, am pus mâna pe pistolul calibru 38 pe care-l țineam
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
cu meticulozitate conferindu-le conturul și culoarea necesare, m-am apucat să concep un nou film cu secvențe diferite și cu un sfârșit mai fericit în care nu mă pomeneam scuturat de friguri în camera de oaspeți, singur și foarte speriat. Dar asta face un scriitor: viața lui e un păienjeniș de minciuni. Înfrumusețarea punctul lui focal. Asta facem ca să-i mulțumim pe alții. Asta facem ca să evadăm din noi înșine. Viața fizică a unui scriitor e în esență una de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
machiată, cu ochii migdalați lipsiți de expresie în seara asta - Era pe jumătate verde în lumina lămpii de la nivelul solului. - Și...care-i chestia, Nadine? am întrebat grijuliu. - Chestia? Se trezise mult prea rapid. Tonul deveni sever. Poate că arătam speriat, iar asta o enervase. Vrei să știi „care-i chestia“, Bret? Am oftat și m-am sprijinit de zid. - Nu. Nu neapărat. Nu, Nadine. Nu vreau. - De ce nu? Părea însuflețită de refuzul meu, iar indignarea din vocea ei părea să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
sfârșească. M-am forțat să nu mă uit la urmele de pași. În cele din urmă Kimball își drese glasul. - Am primit mesajele telefonice și mi-a luat mult timp până am putut să vă răspund, însă nu păreați prea speriat, așa că... - Dar am niște noutăți, am zis, așezându-mă la loc. (d-ar n-ai nici unele) - Da, asta spuneați în mesaje. Kimball dădu ușor din cap. Dar, hm... Nu-și continuă fraza, distras de ceva. - Vreți ceva de băut? am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
facă să înceteze. - Doar că uneori...mi-e atât de frică și mă gândesc că poate...dacă jucăm jocul ăsta...dacă luăm în glumă ce se-ntâmplă...pentru că dacă ne-am gândi serios la ce se-ntâmplă...am fi prea speriați...Vreau să zic poate unu’ dintre noi o să fie următorul...Poate așa suportăm mai ușor... Mă privi temător, procesându-mi iarăși reacția. Îi studiam jocul și nu-mi dădeam seama dacă pe scaunul de lângă mine stătea un actor sau fiul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
octavă. - Știu eu... - Dar cum poți să știi asta sigur? - Pentru că n-am să las să ți se-ntâmple nimic. - Dar nu ți-e frică și ție? Vocea lui se sparse. M-am uitat la el. - Ba da. Toată lumea e speriată. Dar dacă ținem aproape - dacă încercăm cu toții să avem grijă de siguranța fiecăruia - nu vom mai avea motive să fim speriați. Nu spuse nimic. - Nu vreau să pleci nicăieri, Robby. Respira inegal, uitându-se fix la bordul mașinii. - Nu vrei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
era surpriza? Unde era uimirea? Dar imediat mi-am dat seama că, luând în considerare scopul venirii lui Miller aici, era o dimineață obișnuită pentru el. Am înțeles că atitudinea lui era una de rutină, ca de altfel și bombăneala speriată a unui client. Însă nu m-am simțit mai ușurat în urma relatării în prezența cuiva a evenimentelor prin care trecusem. Nu i-am menționat pe băieții dispăruți sau pe Aimee Light și Orsic Motel, dar i-am repetat conversația telefonică
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
ea. - Da-aa, Jean? întreb condescendent, despicând cele două cuvinte. - Patrick, e aici un anume domn Donald Kimball care vrea să stea de vorbă cu tine, zice ea iritată. - Cine? mă răstesc, distrat. Ea scoate atunci un oftat scurt și speriat și ca și cum ar întreba își coboară vocea: - Detectivul Donald Kimball...?! Da, camera s-a răsturnat brusc în momentul acela, și da, ideea mea despre lume s-a schimbat când numele Donald Kimball a apărut tipărit într-o carte. M-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
de la Paris, mai ales, își închipuiau foarte „comod” (și fals!Ă România ca un uriaș lagăr de concentrare - aici aveau oarecum dreptate, mai ales în timpul stalinismului, când granițele erau perfect ermetice! -, în care o masă uriașă de indivizi, tăcuți și speriați, sunt conduși de o mână de ideologi și polițiști! Aceasta poate fi o imagine a unei țări ocupate la modul „clasic” de o armată străină, brutală, vezi cei patru ani de ocupație a Parisului și a unei jumătăți din Franța
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
uriașul parchet și m-am interesat dacă era cumva „o comandă de la o mânăstire”, apoi am început să-i admir creioanele colorate de pe birou, de proveniență străină, iar la sfârșit, văzând că zelul lui de anchetator nu slăbește, crezându-mă speriat, probabil, l-am atacat pe propriul teren, cu armele proprii, tactică pe care am mai exersat-o cu succes și cu alte prilejuri, mai mici sau mai mari: - Tovarășe Stoian, ce ne învață partidul, ce cere el de la noi, truditorii
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
Brad și Pop Simion și alții, „ajutoare de nădejde” care s-au văzut, astfel, înlăturați de la „putere” de „voința maselor”; dar și într-un moment când conducerea de partid tremura încă, la câteva luni de la invadarea Pragăi și când Ceaușescu, speriat el însuși de o „invadare” - avea rapoarte precise că sovieticii masaseră trupe pe Prut! -, a pronunțat acel „curajos” discurs „de la balcon” și la televiziune, discurs care avea nu numai să sucească mințile a sute de mii de români, dar să
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
-și mărturisească unele fapte așa cum le-a săvârșit, și atunci le înfățișează așa cum ar fi trebuit să le îndeplinească. Dar cu vremea rușinea piere și obiceiul rămâne. 1. ISTORIA DE LA PODUL DUMBRĂVIȚEI 2. Istoria din drumul Hârlăului, cu armeanul cel speriat. "Mergând spre Hârlău." Și cu bătrâna care secera în genunchi. Cineva nu cunoaște pe Herbert Spencer; bine, nu cunoaște. Dar unii cunosc toată filosofia contemporană, știu ce-a spus Schopenhauer și Spencer etc., însă nu știu ce e aceia un botgros, ori
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
ce-a spus Schopenhauer și Spencer etc., însă nu știu ce e aceia un botgros, ori un cintez. Mai mult nu știu aceștia din urmă. La pod la Dumbrăvița moartea unui Țigan Mergând spre Hârlău Bătrâna care seceră în genunchi și armeanul speriat. În prundurile Moldovei Povestea cu Baciu. Calicul Chichiuță. Chichiuță cu căluțul lui. Istoria lui Iancu cu Sandu vizitiul cel voinic. Adaos, romanul pe care mi-l închipuiam acu doi ani cu Iancu Dorojan. Deci un tânăr care vine la moșie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
succesul descris de Wapowski, firesc era ca ei să-i fi despresurat pe tovarășii lor aflați în dificultate și să le fi deschis drumul ca să treacă prin pădure. Același cronicar ne spune însă că: „Polonii, ghemuiți în meterezul de care, speriați și fricoși, neliniștiți fiind de lupta până acum îndoielnică și de rezultatul nehotărât al războiului, deschizându-se repede o poartă, începură să se împrăștie care pe unde-l ducea soarta, părăsind câteva care cu calabalăcul”. Cei aflați după meterezul de
Ştefan cel Mare şi Sfânt – domn al Ţării Moldovei : (1457-1504) by Manole NEAGOE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/101012_a_102304]
-
cu îngrijire ața; iar peste noapte se sculă binișor, încât să n-o simtă nici măiastrele, și, cu inima tâcâindă, legă ața de piciorul bărbatului său. Când să strângă nodul, pâc! Se rupse ața, căci era putredă. Deșteptându-se, bărbatul speriat îi zise: - Ce-ai făcut, nenorocito! Mai aveam trei zile și scăpam de spurcatele astea de vrăji”. Ca instrument al fenomenalului ața nu suportă contactul cu sacrul și se distruge sub puterea acestuia. Greșeala ține de îndrăzneala încercării de a
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]