3,873 matches
-
conservator de la noi armătura pe care să se poată sprijini un edificiu im punător. Odată cu Carp și Maiorescu, junimiștii au oferit efigiile unor personalități care intră în mit, ca ipostaze ale exemplarității conduitei publice. Și, chiar dacă distanța care separă postcomunismul tulbure și haotic de epoca lui Carol I pare să anuleze orice sens al continuității ideologice, o parte a legatului junimist ajunge până la cei de astăzi sub forma pledoariei pentru regândirea temeliilor comunității politice. În fiecare moment în care patima mulțimii
Junimismul și pasiunea moderației by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Science/584_a_1243]
-
regulilor de asepsie și antisepsie reprezintă cauza principală a bolii. Anatomia patologică : Flegmonul evoluează în 3 stadii: a. Stadiul ințial, de edem, din primele 2 zile, fără secreție purulentă; edemul se întinde în țesutul celular, fiind format dintr-o serozitate tulbure, ce conține germeni și leucocite, țesuturile având un aspect slăninos-gălbui, iar mușchii și aponevrozele o tentă verzuie, realizând difteria interstițială descrisă de Chassaignac. b. Stadiul de necroză (după 2-4 zile), când apar mici cavități pline cu țesut necrozat, puroi și
Chirurgie generală. Vol. I. Ediția a II-a by Prof. Dr. Costel Pleşa, Dr. Viorel Filip () [Corola-publishinghouse/Science/751_a_1185]
-
tehnică. În Suflete în azur (1940), autorul se cufundă în propria-i realitate sufletească, bogată, vădind resurse inepuizabile. Imaginile poetice sunt atât de delicate, de feminin construite, atât de abstracte uneori, încât își pierd aproape funcția plastică, sugerând o atmosferă tulbure, imprecisă. Pe alocuri, se întrevăd amprente ale misticismului blagian. Întâlnirea cu natura devine o permanentă bucurie, în care se topesc marile-i neliniști. Partea cea mai rezistentă a operei lui o formează însă poemele de atitudine, care, în Vatra cu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286885_a_288214]
-
unul este constructiv, iar celălalt distructiv: „Cel netrebnic se pricepe să strice treaba altuia, nu s-o ducă la Îndeplinire. șoarecele are puterea de-a răsturna coșulețul cu mâncare, nu Însă de a-l ridica” (Panciatantra). A pescui În ape tulburi. (Oportuniștii nu numai că știu să se folosească de Împrejurările neclare apărute pentru a-și realiza unele interese, dar le și provoacă, cu abilitate.) „Suntem oameni și purtarea noastră trebuie să fie umană.” (Euripide) Cine slujește la doi stăpâni, pe
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
în volumul anterior, poeta încearcă și de această dată jocul, însă fără șanse de reușită, deoarece, volum al maturității, Octombrie, noiembrie, decembrie poate promova cel mult, "o atmosferă onirică, de "basm vegetal"97: "Așteaptă să vină octombrie./ Așteaptă să treacă/ tulburea fugă de moarte,/ Ascunsă în fruct,/ Neroada furie a creșterii/ Și coacerea oarbă,/ Așteaptă până creanga/ se leapădă de fructe/ și fiara își uită/ Puiul crescut./ Rămâi în cer,/ Până când ziua/ Are curajul să se umilească,/ Punându-se cu noaptea
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
ei pură, primară, și argumentele pe care și le ia sînt, doamne !, cu toate umaniste. Umanitarismul totalitar este privit de autor ca cea mai periculoasă formă de dictatură. Este o dictatură morală. Ea pune ordine, odată pentru totdeauna, în viața tulbure, plină de indecizii, de neprevăzut, de libertate în fond, a sentimentelor noastre. "Mașina de vînt", acordînd metaforei încă o treaptă plastică, este imaginea puterii malefice, care distruge fără să construiască, și care, finalmente, îi înghite și pe cei ce au
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
boală incurabilă ce ne devoră cu voluptate, secretând periodic amintiri și atitudini. Amintirile ne îmbălsămează vârstele prin care trecem implacabil, iar atitudinile, de cele mai multe ori, ni le otrăvesc. Nu toate trecuturile sunt limpezi, refugii exaltante în "epoci" miraculoase; unele sunt tulburi, insalubre, maculate de compromisuri și de trădări. Mizerabilul calvar numit comunism a mutilat multe trecuturi și chiar dacă, cumva involuntar și firesc, cultivăm uitarea ca pe un panaceu tămăduitor, aceasta nu înseamnă că rănile psihice sau cele sufletești s-au vindecat
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
felul, cînd pot să mistifice trecutul, cînd pot da vina pe alții. Și tot așa, pînă ți se face greață. Dar, poate că alegoria nu-i o zădărnicie. Poate că, mărunt, pidosnic, "Salonul" e un soi de purgatoriu. Dincolo de orizontul tulbure și incert, dramaturgul arcuiește o speranță. O speranță în care, prin încețoșările care persistă, se insinuează neliniști. Și poate chiar spaime. Dar spaima poate duce la o trezire de conștiință. Florin Faifer Singurătatea plurală din "Salonul nr.6 bis" În
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
ceva din decența resemnatului, din ironia estetului, din fervoarea nostalgicului. Din pathosul antimodernului care știe că trăiește Într-o epocă În care orice contra-mișcare este ușor de recuperat și de Întors Împotriva ei. Antoine Compagnon reprezintă astăzi o figură Încă tulbure În cîmpul literaturii, dar care, probabil, este figura viitorului: după teoreticianul literar ale cărui presupoziții sînt acum discreditate de observațiile epistemomlogice referitoare la sfîrșitul literaturii, după istoricul literar ale cărui alegații se evaporă În mireasma sfîrșitului istoriei ca dialectică spirituală
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
a reprezentării, vindecată azi, sau poate niciodată existente, cred eu, pentru că Întotdeauna fiecare se laudă cu ce are. Dacă la Început de secol romanul desfășura În oglinda sa fîșii imense de realitate socială, psihologică, etc., astăzi oglinda aceasta, micșorată și tulbure, abia mai Înregistrează cîteva, disparate, “mișcări ale ființei interioare”. Problema este că, dacă Înainte asistam așadar la suprafețe mari de realitate oglindită, astăzi sîntem martorii unor grămezi de “cioburi” care reflectă același lucru (dar există un „același lucru”?). Dar nu
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Balzac n-o avea, dar repetițiile sînt presărate pentru a opri, ca din Întîmplare, imersiunea În referință, identificarea și așa-numita „judecată estetică” spontană și aconceptuală. Mobilul evoluției narative este adesea - ca În Twin Peaks - indiscernabilitatea trecutului de prezent. Trecutul tulbure contaminează prezentul, iar viețile personajelor, blocate pe traseul acestui cordon ombilical cu inserția ascunsă Într-un rezervor de tragedie, respiră neputința. Răul ubicuu este În același timp evanescent, implacabil. Discursul indirect liber este singurul acces al personajului În afara vocii auctoriale
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
SF: “...cărțile mele aparțin unei literaturi a imaginarului, a unui soi de fantastic post-exotic căruia nu-i poate fi lipită eticheta SF”, mărturisește el Într-un interviu (aceeași Récette pour ne pas vieillir, pp. 24-25) Romancierul scrie despre perioada politică tulbure a terorii comuniste În zone Îndepărtate și obscure pentru cititorul europeran - Asia de sud-est (China) - sau, dimpotrivă, În țările Europei de est. Este o epocă În care viețile oamenilor sunt la cheremul miilor de delatori și informatori, ei Înșiși lichidați la un moment dat
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Gonșalves Își oferă serviciile În sensul acesta În schimbul unor interminabile și istovitoare ședințe confesionale. Comunicarea eșuează (dacă va fi existat intenția), intervievatul - un disident comunist - Își poartă intervievatorul, precum șeherezada, pe serpentinele unor evenimente reliefate cu greu dintr-un subconștient tulbure, la capătul cărora eroul realizează că nimic nu s-a aflat, de fapt, și nu se va afla niciodată, În puterea sa. Uneori se schimbă rolurile (nimic nu este stabil În acest roman În care, dacă ajungi la capătul unei
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
extreme aduse aici în discuție. În figura din stânga, greutatea vizuală centrică se află în zona pelviană și un vector descendent, pornind de la cap, atrage atenția asupra zonei experienței sexuale. În figura din dreapta capul este cel accentuat drept centru al gândului tulbure. Aici vectorul vertical țintește în sus, înspre concentrarea energiei către partea superioară a figurii. Foarte multe exemple ar putea fi citate pentru a descrie mijloacele compoziționale prin care artiștii diferitelor secole și culturi au manipulat relația dintre cele două accente
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
puterii creatoare a omului: "Omul duce/ la spinare/ roata lui". Volumul "Câmpia eternă" (1968) aduce cu sine un univers vizionar în contextul căruia poetul face gesturi enorme. Formula este expresionistă, imaginile sunt extinse cosmic. Imaginile sunt proiectate de un vis tulbure sugerând câteva obsesii: femeia ca simbol al fertilității confundată cu pământul, satul cu ulițele lui, câmpia ca vatră strămoșească, zilele babelor: "când e tăcere undeva în seară/ și-ți pare că auzi mărșăluirea surdă venind de prin pământ de peste câmpuri
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
lunii, covorul năpădit de ierburi, moluște lipicioase printre sticle de parfum, ca viziune și trăire, sunt o consecință a sensibilității, a fascinației integratoare în suferință până la moarte. Un romantic bűrgerian, cu mai mult patos tragic și deci mai modern, vine tulbure cu vorbele strigate parcă lucid într-un context haotic: Un cer nebun de lumină tresare din noaptea/ definitivei tăceri, ca o salvă de tun.../ Osàna, Osàna, la sfera a șaptea gloria gloriei, cer de lumină nebun". Nunta este moarte, logodnicul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
dezvăluie altfel lumea, și versurile populare în contextul cărora poetul dă sens meditației ne amintesc de Eminescu: "Mare neagră, mare albastră/ Ce frămânți gândirea noastră/ Noapte, de când te-am văzut/ Sunt mai grav și mai tăcut,/ fața mi-e mai tulbure,/ buzele în murmure,/ și de-ncerc să te înțeleg/ Mai neînțeles m-aleg./ Mare, vis de Prometeu,/ Ce mă-nhumi în somn mereu." Apa mării capătă valori magice, este apa tare, apa vie, ea îi descoperă femeia, iubirea, toate, momente ale
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
identificare cu divinul, dar în același timp mărturisește o mare singurătate. Finalul poemului este o invocație către un principiu sau către o ființă care să-l împlinească în anotimpul mieilor primi: "Afară gem berbecii, înăuntru plâng mieii,/ Targa de iarbă tulbure e jilavă, vino și ridică-mi mâinile de pe pământ/ Vino și binecuvântă mieii care se așază pe pământ și plâng și dorm în numele lui Dumnezeu/ Noi suntem razele și armele". Pentru Adrian Păunescu, zona misterului este, în unele poeme, atingerea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
așa cum moartea constituie sfârșitul unui ciclu, și înflorirea, ajunsă la apogeu, marchează declinul, deci începutul morții: Iarăși cădem într-un blestem de înflorire,/ iarăși alunecă părinții înapoi". Natura intră într-o anumită tensiune, un foșnet material de aprindere fumegă în "Tulburele de decembrie", "Tulburele de aprilie", în "Tulburele de mai", în "Tulburele de etern". Fără cenzuri interioare, poemul "Infernul" se desfășoară patetic, într-o aglomerare de strofe alambicate. Infernul îl descoperim la nivelul contingentului și mai ales ancorat în "nordul lucrurilor
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
sfârșitul unui ciclu, și înflorirea, ajunsă la apogeu, marchează declinul, deci începutul morții: Iarăși cădem într-un blestem de înflorire,/ iarăși alunecă părinții înapoi". Natura intră într-o anumită tensiune, un foșnet material de aprindere fumegă în "Tulburele de decembrie", "Tulburele de aprilie", în "Tulburele de mai", în "Tulburele de etern". Fără cenzuri interioare, poemul "Infernul" se desfășoară patetic, într-o aglomerare de strofe alambicate. Infernul îl descoperim la nivelul contingentului și mai ales ancorat în "nordul lucrurilor", în aventura existențială
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
înflorirea, ajunsă la apogeu, marchează declinul, deci începutul morții: Iarăși cădem într-un blestem de înflorire,/ iarăși alunecă părinții înapoi". Natura intră într-o anumită tensiune, un foșnet material de aprindere fumegă în "Tulburele de decembrie", "Tulburele de aprilie", în "Tulburele de mai", în "Tulburele de etern". Fără cenzuri interioare, poemul "Infernul" se desfășoară patetic, într-o aglomerare de strofe alambicate. Infernul îl descoperim la nivelul contingentului și mai ales ancorat în "nordul lucrurilor", în aventura existențială a inteligenței, pentru că: "Egal
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
marchează declinul, deci începutul morții: Iarăși cădem într-un blestem de înflorire,/ iarăși alunecă părinții înapoi". Natura intră într-o anumită tensiune, un foșnet material de aprindere fumegă în "Tulburele de decembrie", "Tulburele de aprilie", în "Tulburele de mai", în "Tulburele de etern". Fără cenzuri interioare, poemul "Infernul" se desfășoară patetic, într-o aglomerare de strofe alambicate. Infernul îl descoperim la nivelul contingentului și mai ales ancorat în "nordul lucrurilor", în aventura existențială a inteligenței, pentru că: "Egal, în fiecare e-o
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
părinte", "Vorbesc din demon", idee blagiană ("Pax magna"): "Sunt niște cețuri strâmbe și niște neguri dese,/ Afară parcă iarăși uși grabnic se deschid/ în camera cealaltă e demonul, spusese/ și demonul sta singur sub ceasul de pe zid." Trecând prin văile tulburi ale vieții, existența capătă aspectul vânătorii. Poetul este un izolat în această lume în care drumurile confraților sunt ocolite: "Veniți în urmă, de pâslă și piatră,/ Șoptiți, hohotiți, chicotiți sau tăceți./ În vreme ce gura mea latră". Intrarea în nemurire presupun o
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
apa susurând?/ Spui că-n copacii din fereastră se-neacă/ vrăbiile? Spui că oceanul se apropie?" Un pește imens înghite marea: imagine desprinsă de pe retina unui ochi deschis în apă care va percepe altfel lumea; cer aurifer, lacuri senine, marea tulbure; iată că natura este plină de mister, sau, cum putem observa și în alte poeme, guvernată de elemente oculte. "Singurătatea finală" este ilustrativă în acest sens: izolarea se realizează într-un univers osteologic. Precum la Macedonski sau, mai târziu, la
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
înhamă lebedele. Acestea "spintecă argintul apei". Zîna, fiind culcată pe jumătate, visează. Pe umărul ei cîntă pasărea măiastră. Ce feerie, ce imaginație bogată! Ce mai frumuseți de basm a văzut Mihai, pe Pîrîul Luncii, care de fapt este atît de tulbure, pe vreme de ploaie, și-i atît de sărac de apă, la secetă! Să nu se creadă cumva că mai sus e vorba de alt pîrîu. Cu ani mai tîrziu, aflîndu-se îndepărtat de Ipotești, în poezia sa Din străinătate, înainte de
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]