25,860 matches
-
duc să văd dacă găsesc tablourile, atunci. —îți mulțumesc mult. Mi-a oferit un zâmbet neașteptat și s-a îndepărtat. M-am dus în biroul din spate ca să mă uit peste indexul cu numele artiștilor. Cardurile erau ținute în cutii albastre, cu titluri separate pentru fiecare artist; înăuntrul acestora fiecare operă avea propriul card cu detalii despre subiect, mărime, domeniu, date despre artist și așa mai departe. Sistemul trebuia computerizat, dar în simplitatea lui mergea foarte bine. Mi-a luat doar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
plac atunci fetele? —Brunete și superbe, cu forme, a spus fără să stea pe gânduri. Poți să-mi spui că sunt de modă veche. M-am surprins zâmbind. S-a lăsat o tăcere încărcată cu tensiune electrică. Parcă vedeam scânteile albastre dintre corpurile noastre. I-am auzit respirația, o simțeam și pe a mea, îmi simțeam inima cum bate între coaste. Emoțiile de care nu scapi, oricât de bătrân sau experimentat ai fi, m-au făcut să mă simt ca o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
acele chestii enorme din ciocolată umplute cu alune și biscuiți și l-am privit invidioasă cum o mănâncă în timp ce eu mă jucam cu o sticlă de apă minerală. — Ce voiai să îmi spui? Paul m-a fixat cu ochii lui albaștri. Era îmbrăcat într-un pulover imens cu o vestă de piele întoarsă pe deasupra, așa cum purta și Claire, dar în cazul lui hainele astea lălâi i se potriveau. Arăta ca imaginea unui englez îmbrăcat pentru la țară, gândită de un francez
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
cum o să meargă. Dacă nu-mi găsesc ceva în Manchester, poate o să mă întorc. M-a sărutat de rămas-bun ținându-mă de mână. —O să îți dau un telefon dacă mă întorc în Londra, a spus, pătrunzându-mă cu ochii lui albaștri. Am putea merge să bem ceva sau să vedem un film. Arăți foarte bine, să știi. N-am putut să nu mă simt flatată, deși știam că pentru Paul e un reflex să se dea la orice figură care arată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
jur să mă felicite. Am pus telefonul jos și m-am uitat pe peretele din bucătărie. în fața mea era un tablou lung și îngust, pictat de o prietenă de la Colegiul de Arte. Era un șir de fructe: mere roz, banane albastre, căpșuni verzi, avocado mov. Erau agățate de un singur fir negru și păreau dulci și coapte, dar mai degrabă bizare. După un timp am băgat mâna pe sub bluză și am scos scrisorile. Am dat jos tabloul, am scos rama și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
pe Lee, și nu era drept. Nu aș fi fost oricum cu el. Dar e adevărat că am petrecut mult timp împreună și îmi dau seama că a înțeles greșit. S-a uitat la mine cu ochii ei mari și albaștri. Trebuia să recunosc că era extrem de drăguță. —Și el trăiește totul atât de intens. Mi-e frică să nu-și facă vreun rău. —Nu-ți face griji, am vrut să fiu tăioasă. Tom nu e genul. E mai degrabă tipul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
instalat pe neașteptate. Cavaleri, cai și câini de vânătoare începuseră să alerge în imaginara mea pădure plină de mister. Mi se părea că văd sufletele animalelor ucise rătăcind pe aici și pe acolo, în drum spre lumea cealaltă, cu contururi albastre în jurul corpurilor supte parcă de o nouă stare. Cavalerii care își exersaseră arta războiului o viață întreagă sfârșiseră prin a cădea în somnul de veci pe spatele cailor, ca într-un mormânt vertical. Era pace în lume, dar în același
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
mă bătea ușor pe obraji ca să mă trezească. Când am deschis ochii credeam că era mama, numai ea în această lume obișnuia să mă pălmuiască. Reli era cam de aceeași vârstă cu mama, necăsătorită, cu păr blond și ochi iscoditori albaștri. Râdea și am remarcat că râsul ei era ironic și conspirativ. Am înțeles imediat că eram gravidă și că eram în mâinile lui Reli. Era în plină vară și aerul era aromat, dar eu hoinăream pe străzi fără scop. Lucrul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
și-a ridicat pălăria am văzut că avea un cap lunguieț fără păr, o față arsă de băutură și zâmbea exact ca moartea, cu dinți perfecți. În loc de ochi avea două linii roșii, fine, care se deschideau repede, lăsând vederii luciri albastre de oțel. Se uita amuzat la mine. - Tremură domnișoara? Așa se întâmplă când te-ai amuzat. Priveam fix, fără să spun un cuvânt. Apoi el s-a uitat sub pat să vadă dacă cineva se ascunsese acolo. I-am dat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
în pat, gândindu-se la timpul care dispăruse. Un fel de a provoca moartea. Adormi cu gândul ăsta. O visă pe Rita, era în fața lui, zâmbind plină de iubire. Era ca și cum ar fi existat mai multe Rite - avea tot ochii albaștri, blândă, cu fața palidă și serioasă, o fecioară suedeză. Zilele treceau: luni, marți, miercuriă din nou trecea o săptămână și era sâmbătă din nou. Zilele mureau la fel ca oamenii. Tot și toate trebuia să moară de mai multe ori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
se îmbrăca pentru imprevizibil. Avea mereu o sticlă de coniac Napoleon într-un buzunar și o pungă de ciocolată Côte d'or în celălalt buzunar, lucruri care-i asigurau buna dispoziție la începutul greu al zilei. Sclipirea din ochii lui albaștri era în același timp răutăcioasă și plină de bunăvoință. Obișnuia să fumeze o țigară într-un muștiuc de argint. Avea cinci copii și o soție credincioasă care-l ajuta mereu în meseria lui de tipograf, de-a lungul unei vieți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
Deja începuse să se simtă ca un copil înspăimântat de furia mamei sale. - Acum trebuie să alegi între mine și Dumnezeul tău! îi strigase Judit hotărâtă. Era o femeie puternică, cu păr drept și lins de culoarea șoarecilor, cu ochi albaștri spălăciți. Se aprindea repede la mânie și în plus era o zgârie, brânză. Tonul vocii ei era aspru, dar în realitate mult mai inofensiv decât părea. Din acea zi, Judit n-a mai vorbit cu soțul ei. Noah își petrecea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
de multe păcate care-i îngreunau conștiința. În fiecare dimineață, Beppo urca scările tipografiei, acordând acestui „signore“ un gând pios. În acest fel se întărea în spirit, pentru că se simțea mereu obosit, vrând mai degrabă să se arunce pe sofaua albastră decât să muncească. Nu-l mai țineau puterile. La începutul activității sale avusese cinci angajați. Acum era numai el și fiul său, Benedetto, care încerca să țină toate activitățile în echilibru. Edith, soția lui Beppo, venea în fiecare zi să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
Benedetto mândru. - Aldrovandi? Ce mai e și asta? Un nume vechi pentru o nebunie nouă? explodă Edith cu ochii ei negri în flăcări. Benedetto n-a mai spus nimic și nici Beppo, care s-a așezat din nou pe sofaua albastră, gândindu-se la Gian Galezzo Visconti. El fusese îndeajuns de nebun ca să construiască domul din Milano. Fără îndoială, acel minunat bărbat avusese multe necazuri cu muierile, chiar mai multe decât avusese el cu Edith a lui de când se căsătoriseră în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
rucsacul lui Benedetto. Era fericită, ca în transă, și nu-și putea ascunde bucuria. Dar Beppo era ca lovit de fulger. După câteva minute a dispărut pe ușă, îndreptându-se glonț către tipografie. Se trântise ca un balot pe sofaua albastră. Gândurile i se roteau prin cap ca un vârtej de apă. „Fiul meu m-a trădat!“ bombănea el. „El, inima inimii mele!“ În viață nu mai era nimic în care să mai creadă. Ani de-a rândul plănuise pentru toți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
cam ponosite, dar unghiile degetelor fine erau îngrijite. Surâdea ca și cum l-ar fi cunoscut pe Beppo de mult. - Știu cine ești, i-a strigat Beppo. Ești Jacopo! Apropiindu-se de masa necunoscutului, Beppo văzu cât de slab era, dar ochii albaștri erau vitali, urechile clăpăuge roșii, exact ca ale lui Jacopo. Bărbatul părea amuzat. - Nu contează cine sunt, i-a răspuns el amabil, mai ales când vrei să întâlnești un prieten vechi. - Gândește-te că eu și Edith credeam că tu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
nu vor mai călători la Oceanul Indian. Jacopo fusese angajat la tipografie și afacerile mergeau bine. În apropierea vacanței de vară, toată familia se hotărâse să meargă la munte. Cu două zile înaintea călătoriei, Beppo ațipise ca de obicei pe sofaua albastră din tipografie și nimeni nu-l mai putu trezi niciodată. Toți au fost șocați de moartea lui Beppo. O moarte fulgerătoare. - Era sănătos, de ce o fi murit atât de repede? - Dorul de apa oceanului, a spus Jacopo. Și n-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
zincul lucios al barului, scuipă plin de dispreț pe el. Era o jignire neașteptată pentru mușchii de cowboy ai barmanului. Toată lumea aștepta cu bucurie urmările acestei obrăznicii. Barmanul se apropiase calm de pitic, ridicându-l în sus de hăinuța lui albastră, întrebând sarcastic: - Spune-mi, fărâmă de om, cu ce ai putea tu să faci un copil cu fata asta frumoasă? Arată că ai ceva acolo jos! Dudu fusese repus pe propriile picioare și barmanul, cu o singură mișcare, îi dăduse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
cu nimeni. Într-un fel neașteptat, deveni conștient de micile plăceri ale vieții. De exemplu, a se plimba cu bicicleta era nu numai un exercițiu bun pentru sănătatea oaselor, mușchilor și circulației sangvine, dar și un „nimic“ prin care plasa albastră a nervilor de care depindea bunăstarea organelor corpului său se destindea, legănându-se ca algele pe valurile mării de cobalt. Începuse să descopere frumusețea orașului când se plimba prin Hagaparken și pe potecile cimitirului Norra din Solna. Bicicleta devenise un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
îmi lipise pe frunte o dungă de gheață veșnică. GHETELE FERICIRII Era sâmbătă dimineața și Rudi se grăbea ca de obicei să ajungă la sinagoga din centrul Stockholmului. Se îmbrăcase frumos cu caftanul de mătase, pe cap își pusese calota albastră și peste ea pălăria neagră. Timp de cincisprezece ani, de când emigrase din infernul comunist, făcuse același drum sâmbăta - având impresia că atâta timp cât va fi în stare să facă acest drum, va fi sigur că este încă viu. De când murise Zina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
simpatic oamenilor. În buzunarul caftanului de duminică avea mereu la îndemână și o pungă de caramele cu care îi îmbia câteodată generos pe semenii săi. Obișnuia să salute primul pe toată lumea, ridicându-și pălăria în aer și lăsând vederii calota albastră ca un capac pus de cer pe craniul lui. Dar numai când saluta o femeie tânără, numai atunci ridurile dese de pe fața lui muncită de ani se deschideau ca un evantai chinezesc, luminând toată fața într-un surâs adresat chipului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
mei omenești. După aceste încercări de a ține piept durerii își simți genunchii moi, ca de cauciuc, căzu pe asfalt într-o parte, cea a inimii. Cartea de rugăciuni căzu deschizându-se, amintind de un mic acordeon de circ, calota albastră se rostogolise și se oprise la picioarele unor necunoscuți. Numai mezuza ședea fixată ferm pe fruntea lui, ca și șalul de rugăciuni peste umerii slabi. - Repede, chemați salvarea, a strigat un om în vârstă, care știa cât de ușor e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
în acel moment cu Ania și o mângâia, încurajând-o: - Ce bine că suntem împreună, draga mea! Oamenii se uitau împrejur, pisica își schimase locul și trona acum de pe o etajeră ca o statuie. - E aici cu mine, în lumină albastră, spuse Rudi, după care tăcu. Ochii i se scufundaseră în orbite. Pupilele dispărură în spatele pleoapelor. Dar corpul îi era cald, ca și cum ceva mai ținea încă de viață. Mâinile se odihneau pe piept și șalul de rugăciune forma valuri și imaginea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
ăsta de cafea? După aceea s-au sărutat și s-au dus îmbrățișați la o cofetărie din apropiere ca să se uite unul în ochii celuilalt până la uitare. Fusese ca și cum iubirea venise ca să-i caute și să-i ducă în spațiul albastru de deasupra lumii noastre. Să le dea o nouă piele - cea a iubirii. Credeau brusc, ca toți îndrăgostiții, că vor fi mereu împreună și nimeni și nimic nu-i va despărți vreodată. Tua nu știa prea multe despre Natanael. Din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
mă gândesc la papagalul meu care fugise acum zece ani. Mi se mai întâmplă să citesc cărțile pe care le citeam atunci și să găsesc în ele, între paginile palpitante, dar îngălbenite de timp, chiar penele iubitului meu papagal - pene albastre, verzi și galbene, cu reflexe aurii, pline de mister. Iau toate penele și-mi mângâi fața cu ele, mai ales buzele și nările, în care simt miros de pasăre. Ca și cum esența de pasăre s-ar fi păstrat în arhitectura penelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]