4,654 matches
-
la o vânătoare de elefanți, apoi la îndepărtarea unor lei care împiedicau accesul expediției printr-o zonă dificilă și chiar încearcă să ucidă un rinocer, încercare eșuată și care îl face să piardă un pariu. Pentru a asigura hrana grupului, britanicul și boșimanul vânează o serie de ierbivore specifice, printre care antilope gnu și oryx, dar și un furnicar care îi salvează pe savanți de la inaniție. Savanții englezi Savanții ruși Boșimanii
Aventurile a trei ruși și trei englezi în Africa Australă () [Corola-website/Science/321306_a_322635]
-
șipailor, a cărei amintire stă la originea intrigii. Colonelul în rezervă Edward Munro trăiește în Calcutta, pierdut în amintirea vieții pierdute - tânăra sa soție, Laurence, a dispărut în timpul masacrelor comise în Kanpur de trupele unui conducător indigen, implacabilul dușman al britanicilor, Nana Sahib. După acest episod, Nana Sahib s-a refugiat în Nepal și urma sa a fost pierdută, deși a circulat zvonul privind moartea sa. În realitate el nu este mort și autoritățile din Bombay i-au semnalat prezența: el
Casa cu aburi () [Corola-website/Science/321309_a_322638]
-
pentru fratele său. Acesta preia din nou comanda revoluționarilor, dar dezvăluirea identității sale atrage furia mulțimii, care e dispusă să uite tot binele făcut de el pentru țară, doar din cauza urii pe care o stârnește numele Morgaz. Evenimentele se precipită, britanicii lansează un ultim atac care distruge și ultimele forțe revoluționare cantonate pe insulă. Odată cu ele își pierd viața atât Jean, cât și prietenii săi apropiați. Jules Verne introduce în acest roman un preot catolic, Joann, care cheamă la luptă și
Familia fără nume () [Corola-website/Science/321316_a_322645]
-
din Massachusetts la Concord. Coloniștii au aflat, însă, cu mai multe săptămâni înainte de expediție, că proviziile lor sunt în pericol și mutaseră mare parte din ele în alte locuri. Ei au aflat în noaptea dinaintea bătăliei detalii și despre planurile britanicilor și au reușit să anunțe rapid milițiile din zonă despre mișcările inamicului. Primele focuri de armă s-au tras chiar la răsăritul Soarelui la Lexington. Milițiile erau depășite numeric și s-au retras, după care trupele regulate au avansat spre
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
și mai mare în zonele vestice din Worcester, dar liderii rebeli au aflat că ofițerii britanici fuseseră observați examinând drumurile spre Concord. La 8 aprilie, Paul Revere s-a dus la Concord călare pentru a-i avertiza pe localnici că britanicii par să plănuiască o expediție. Localnicii au hotărât să desființeze depozitele, distribuind conținutul în orașele din apropiere. Coloniștii știau și de misiunea din 19 aprilie, deși ea fusese ținută secretă de toți soldații britanici și chiar față de ofițerii misiunii. Există
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
1 de Marină. Fiecare companie avea propriul său locotenent, dar majoritatea căpitanilor care îi comandau fuseseră atașați în ultimul moment, proveniți din toate regimentele staționate în Boston. Această lipsă de legătură între comandant și companie avea să se dovedească problematică. Britanicii au început să-și trezească soldații la 9 pm în noaptea de 18 aprilie și i-au adunat pe malul apei în capătul vestic al Boston Common la ora 10 pm. Marșul britanic înspre și dinspre Concord a fost dezorganizat
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
armele. Atât Parker cât și Pitcairn le-au ordonat oamenilor lor să nu tragă, dar s-a tras, totuși, dintr-o sursă necunoscută. Conform unui voluntar din miliția lui Parker niciun american nu a tras cu muscheta în fața trupelor britanice. Britanicii au avut o singură victimă, rănită ușor, fapt coroborat cu o depoziție a caporalului John Munroe. Munroe a declarat: Unii martori dintre trupele regulate au raportat că primul foc a fost tras de un colonist privitor de după un tufiș sau
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
rămas doar zvonuri. Unii martori (de ambele părți) au afirmat că cineva din celaltă tabără a tras primul; mult mai mulți martori au afirmat că nu știu. O altă teorie este că primul foc de armă a fost tras de britanicul care l-a ucis pe Asahel Porter, prizonierul care fugea (i se spusese că dacă merge încet va fi lăsat liber, dar el a intrat în panică și a luat-o la fugă). Istoricul David Hackett Fischer a avansat teza
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
încet va fi lăsat liber, dar el a intrat în panică și a luat-o la fugă). Istoricul David Hackett Fischer a avansat teza că ar fi fost mai multe focuri de armă aproape simultane. Istoricul Mark Urban afirmă că britanicii s-au năpustit înainte cu baionetele pregătite într-o manieră indisciplinată, provocând câteva focuri răzlețe ale voluntarilor. Ca răspuns, trupele britanice, fără ordin, au tras o salvă devastatoare. Această lipsă de disciplină a trupelor britanice a avut un rol-cheie în
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
trupelor din orașele din împrejurimi, dacă să rămână să apere orașul sau dacă să avanseze spre est și să întâmpine armata britanică pe un teren înalt. O coloană de voluntari a mărșăluit de-a lungul drumului spre Lexington în întâmpinarea britanicilor, avansând circa până au dat de prima coloană de soldați. Trupele regulate numărau circa 700 de oameni, iar milițiile în acest moment numărau doar 250 de oameni, coloana de voluntari a făcut cale întoarsă către Concord, la circa 500 m
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
că se impune prudență, iar colonelul James Barrett a predat orașul Concord și și-a dus oamenii peste "North Bridge" (Podul de Nord) pe un deal la circa nord de oraș, de unde au continuat să privească mișcările de trupe ale britanicilor și activitățile din centrul orașului. Acest pas s-a dovedit fructuos, întrucât numărul voluntarilor a continuat să crească, companiile de "minutemen" alăturându-li-se acolo. Când soldații au ajuns în satul Concord, Smith i-a împărțit în grupe care să
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
și de hrană sărată au fost aruncate în lacul morii, ca și 250 kg de gloanțe de muschetă. Dintre distrugerile provocate, doar cele asupra tunurilor au fost semnificative. Toate proiectilele și mare parte din hrană au fost recuperate după plecarea britanicilor. În timpul căutărilor, soldații din trupele regulate au fost grijulii în comportamentul lor cu localnicii, plătind pentru hrana și băutura consumate. De această politețe excesivă localnicii au profitat, reușind să-i îndepărteze cu informații false pe soldați de unele mici depozite
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
denumit astăzi „Bloody Angle”, 200 de oameni, majoritatea din orașele Bedford și Lincoln, se poziționaseră după copaci și ziduri într-o pășune împădurită, pentru o ambuscadă. Alți voluntari li s-au alăturat de partea cealaltă a drumului, prinzându-i pe britanici într-un foc încrucișat în mlaștina împădurită, în vreme ce miliția din Concord se apropia din spate. Treizeci de soldați și patru voluntari au fost uciși. Soldații au scăpat trecând în pas rapid, ritm pe care coloniștii nu l-au putut menține
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
se apropia din spate. Treizeci de soldați și patru voluntari au fost uciși. Soldații au scăpat trecând în pas rapid, ritm pe care coloniștii nu l-au putut menține prin pădure și pe terenul mlăștinos. Forțele coloniale de pe drum din spatele britanicilor erau prea înghesuite și prea dezorganizate pentru a pregăti un atac. Voluntarii ajunseseră până în acest moment la numărul de 2.000, iar Smith a trimis din nou flancurile. Când trei companii de boluntari au prins în ambuscadă avangarda forței principale
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
Hartwell sau (mai probabil) a lui Joseph Mason, flancurile au strâns înspre centru și au prins milițiile din spate în încercuire. Flancurile au prins și miliția din Bedford după o ambuscadă reușită lângă limita dintre Lincoln și Lexington, dar pierderile britanicilor creșteau cu fiecare ciocnire și erau amplificate de tirul persistent la distanță, iar soldații extenuați începeau să-și epuizeze muniția. După ce au trecut în Lexington, căpitanul Parker, conform unei singure surse (memoriile lui Ebenezer Munroe din 1824), a așteptat pe
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
muschetele în soldați, după care încălecau la loc și galopau în față pentru a repeta tactica. Milițiile fără cai trăgeau adesea de la distanțe mari, în speranța de a nimeri pe cineva din coloana principală de soldați de pe drum, întrucât atât britanicii cât și coloniștii au folosit muschete cu o rază de acțiune efectivă de circa . Unitățile de infanterie puneau presiune pe flancurile coloanei britanice. Când ieșea din raza lor de acțiune, aceste unități se deplasau înainte pentru a reataca coloana mai
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
trăit până la vârsta de 98 de ani.) În total, mult mai mult sânge s-a vărsat la Menotomy și Cambridge decât în orice alt loc în acea zi. Coloniștii au pierdut 25 de oameni morți și nouă răniți acolo, iar britanicii au pierdut 40 de morți și 80 răniți, cu Regimentul 47 și cei din marină suferind cele mai mari pierderi. Pentru fiecare tabără, aceste pierderi au reprezentat jumătate din pierderile totale pe acea zi. Soldații britanici au trecut râul Menotomy
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
ultimele muniții de care dispuneau. Un număr mare de miliții a sosit din Salem și Marblehead. Ei ar fi putut să-i taie calea lui Percy spre Charlestown, dar aceștia s-au oprit pe Winter Hill și le-au permis britanicilor să scape. Unii l-au acuzat pe comandantul acestei forțe, colonelul Timothy Pickering, că ar fi lăsat soldații să treacă în speranța de a evita războiul prin împiedicarea unei înfrângeri totale a trupelor regulate. Pickering a susținut mai târziu că
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
fost de vină a apărut la începutul secolului al XIX-lea. De exemplu, mărturiile ulterioare ale participanților mai în vârstă despre Lexington și Concord au fost mult diferite de depozițiile lor date sub jurământ în 1775. Acum toți spuneau că britanicii au tras primii la Lexington, după ce cu câteva zeci de ani în urmă nu erau siguri. Toți spuneau acum c ă au răspuns la foc, dar în 1775, ei au spus că puțini au reușit. Bătălia a căpătat o aură
Bătăliile de la Lexington și Concord () [Corola-website/Science/321262_a_322591]
-
este unul dintre romanele entuziaste și optimiste ale lui Jules Verne, amintind astfel de operele sale de început. Titlul original trebuia să fie "Lady Franklin", deoarece scriitorul francez dorea să dedice un omagiu tuturor femeilor și, în special, soției exploratorului britanic John Franklin, care și-a consacrat viața căutării soțului ei dispărut pe drumul ce ducea spre cucerirea Polului Nord. Lady Franklin (născută Jane Griffin) și-a folosit întreaga avere în această căutare, din păcate fără rezultat. Eroina romanului o constituie femeia
Doamna Branican () [Corola-website/Science/321318_a_322647]
-
Tewodros al II-lea în pacificarea regiunii Tigray, și drept urmare a fost numit guvernatorul acesteia. Cu timpul, el s-a distanțat de împărat, iar apoi s-a revoltat pe față împotriva acestuia la finele anilor 1860. Kassay a cooperat cu britanicii în cursul expediției militare a acestora care a dus la detronarea împăratului în 1868. În acelaș an, el a început să-și pregătească oastea pentru a-l înfrunta pe noul suveran, Tekle Giyorgis al II-lea. Acesta a hotărât să
Yohannes al IV-lea al Etiopiei () [Corola-website/Science/320505_a_321834]
-
a "Shum"ilor din Agame. Yohannes, cunoscut atunci drept Comandant al Porții ("Dejazmach") Kassai, era dușman declarat al împăratului Tewodros al II-lea, și a susținut forțele britanice sosite să-l învingă pe acesta în 1868. În semn de recunoștință, britanicii i-au dat lui Yohannes, care pe atunci purta titlul de "Dejazmach" Kassai, un mare număr de arme de foc după retragerea de după victoria de la Amba Mariam (Magdala). Astfel, el a reușit să controleze provincia Tigray, devenind unul dintre cei
Yohannes al IV-lea al Etiopiei () [Corola-website/Science/320505_a_321834]
-
influenței acestor puteri europene a venit din parte naționaliștilor turci și a devenit omniprezentă în tot Orientul Mijlociu post-otoman de după Primul Război Mondial. Împărțirea Imperiului Otoman a fost plănuită de puterile occidentale în cadrul a mai multor înțelegeri politice făcute pe timpul Primului Război Mondial. Britanicii și francezii au împărțit răsăritul Orientului Mijlociu (așa-numita „Siria Mare”) prin Acordul Sykes-Picot. Au fost puse la cale și alte înțelegeri cu Italia sau Imperiul Rus. Declarația Balfour a încurajat sionismul internațional să ceară formarea unui cămin național evreiesc
Împărțirea Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/320525_a_321854]
-
Hussein, Abdullah. Jumătatea occidentală a Palestinei a fost plasată sub administrația britanică directă. Aici a fost permisă creșterea numerică a populației evreiești sub protecția autorităților britanice. Cea mai mare parte a Peninsulei Arabice a trecut sub stăpânirea unui aliat al britanicilor, Ibn Saud, cel care avea să creeze în 1932 Regatul Arabiei Saudite. Regatul Unit și Turcia își disputau controlul asupra fostei provincii otomane Mosul în deceniul al treilea. În conformitate cu prevederile Tratatului de la Lausanne, Mosul trecea sub controlul britanic, dar noua
Împărțirea Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/320525_a_321854]
-
cele din urmă, Regatul Unit, Irakul și Turcia au semnat un tratat pe 5 iulie 1926, care respecta în cea mai mare parte decizia comitetului Ligii Națiunilor. Mosulul a rămas sub controlul britanic până când Irakul a devenit independent în 1932. Britanicii au păstrat în Irak baze militare și dreptul la liber tranzit al forțelor lor în regiune. Britanicii au făcut trei promisiuni în timpul primului război mondial cu privire la soarta Palestinei. Anglia a promis prin intermediul ofițerului britanic T. E. Lawrence ("Lawrence al Arabiei
Împărțirea Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/320525_a_321854]