3,752 matches
-
comunități muncitorești mai mult sau mai puțin reale, admirația pentru Soviete (și atotputernica lor Armată Roșie) constituiau tot atâtea mijloace prin care tânăra generație postbelică se distanța de originile sociale și de trecutul național. Hotărârea de a deveni comunist (sau marxist - ceea ce, În circumstanțele de atunci, Însemna, de obicei, comunist) era luată de timpuriu. Cum mărturisește cehul Ludìk Pachman: „Am devenit marxist În 1943. Aveam 19 ani și gândul că deodată Înțelegeam tot și puteam explica tot m-a sedus, ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care tânăra generație postbelică se distanța de originile sociale și de trecutul național. Hotărârea de a deveni comunist (sau marxist - ceea ce, În circumstanțele de atunci, Însemna, de obicei, comunist) era luată de timpuriu. Cum mărturisește cehul Ludìk Pachman: „Am devenit marxist În 1943. Aveam 19 ani și gândul că deodată Înțelegeam tot și puteam explica tot m-a sedus, ca și ideea de a mărșălui alături de proletarii din Întreaga lume, Întâi Împotriva lui Hitler și apoi Împotriva burgheziei internaționale”. Chiar cei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
etic pentru o Întreagă generație de intelectuali antifasciști, dar părea insuficient În circumstanțele de după război. Italienii se confruntau cu o alternativă brutală: clericalism politizat - alianța dintre Vaticanul conservator (sub Pius al XII-lea) și creștin-democrații sprijiniți de SUA - sau politică marxistă. PCI se diferenția de celelalte partide comuniste, din Est și din Vest, printr-o trăsătură aparte. De la Început fusese condus de intelectuali. Togliatti, ca și Antonio Gramsci și alți tineri care fondaseră partidul cu douăzeci de ani În urmă, era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și (mai ales) În străinătate, că PCI nu era un partid comunist ca toate celelalte. Cum avea să recunoască mai târziu Ignazio Silone, singurii vinovați erau chiar socialiștii. Relațiile strânse dintre cele două grupări, cel puțin până În 1948, și reticența marxiștilor necomuniști de a critica Uniunea Sovietică au Împiedicat apariția În politica italiană a unei alternative viabile de stânga la comunism. Dar dacă Italia era unică În Occident prin aerul relativ simpatico al comuniștilor săi, ea era atipică și din alt
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
poate majoritatea) care doreau În egală măsură să stea departe de Washington și să conteste Moscovei monopolul ideilor progresiste. Cu o asemenea persoană, scriau Sartre și Merleau-Ponty În ianuarie 1950, nu se putea fraterniza: era dovada vie a declinului „valorilor marxiste chiar În Rusia”. Un alt proces a fost mai greu de ignorat. Pe 12 noiembrie 1949, la patru săptămâni după execuția lui Rajk la Budapesta, David Rousset a publicat În Le Figaro littéraire un apel către supraviețuitorii lagărelor naziste, cerându
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
suflul. În alegerile din 1953 și 1957, votul socialist a crescut imperceptibil, iar baza lor electorală a stagnat. Abia În 1959, la șapte ani după moartea prematură a lui Schumacher, o nouă generație de socialiști germani a abandonat oficial linia marxistă a partidului, veche de șaptezeci de ani, și și-a făcut o virtute din nevoia de a accepta realitatea RFG. Marxismul avusese În socialismul german postbelic cel mult o funcție retorică - PSD abandonase ambițiile revoluționare În 1914, asta dacă le-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mare teorie care Încerca să coreleze o interpretare a lumii cu un proiect totalizant de transformare; o singură Mare Narațiune care Încerca să explice tot și să lase În același timp un spațiu deschis pentru inițiativa umană: Însuși proiectul politic marxist. Afinitățile intelectuale și obsesiile politice ale anilor ’60 În Europa nu pot fi Înțelese decât În lumina fascinației durabile exersate de Marx și marxism. În 1960, Jean-Paul Sartre scria În Critique de la raison dialectique (Critica rațiunii dialectice): „Consider că marxismul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai ales În teritoriile unde aceste partide se aflau la putere. Nici chiar occidentalii care votau cu comuniștii nu se arătau prea interesați de subiect. În același timp exista un larg interes academic și intelectual pentru acele părți ale moștenirii marxiste care puteau fi separate de Uniunea Sovietică și sustrase falimentului moral. Încă de la moartea fondatorului existaseră secte marxiste și marxizante, grupări disidente: cu mult Înainte de 1914 existau deja partide minuscule ce revendicau Adevărata Moștenire. Unele, precum Partidul Socialist din Marea Britanie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu se arătau prea interesați de subiect. În același timp exista un larg interes academic și intelectual pentru acele părți ale moștenirii marxiste care puteau fi separate de Uniunea Sovietică și sustrase falimentului moral. Încă de la moartea fondatorului existaseră secte marxiste și marxizante, grupări disidente: cu mult Înainte de 1914 existau deja partide minuscule ce revendicau Adevărata Moștenire. Unele, precum Partidul Socialist din Marea Britanie (PSMB), ființau Încă și Își etalau virginitatea politică, lăudându-se cu interpretarea cea mai fidelă a textelor marxiste
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
marxiste și marxizante, grupări disidente: cu mult Înainte de 1914 existau deja partide minuscule ce revendicau Adevărata Moștenire. Unele, precum Partidul Socialist din Marea Britanie (PSMB), ființau Încă și Își etalau virginitatea politică, lăudându-se cu interpretarea cea mai fidelă a textelor marxiste originale 10. Dar cele mai multe mișcări, cercuri, societăți și cluburi socialiste de la sfârșitul secolului al XIX-lea fuseseră absorbite de marile partide socialiste și muncitorești coagulate Între 1900 și 1910. Disputele marxiste moderne Își au originea În schisma leninistă care a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lăudându-se cu interpretarea cea mai fidelă a textelor marxiste originale 10. Dar cele mai multe mișcări, cercuri, societăți și cluburi socialiste de la sfârșitul secolului al XIX-lea fuseseră absorbite de marile partide socialiste și muncitorești coagulate Între 1900 și 1910. Disputele marxiste moderne Își au originea În schisma leninistă care a urmat. Luptele facționale din primii ani ai Uniunii Sovietice au creat erezia marxistă cea mai durabilă, cea a lui Troțki și a discipolilor săi. La un sfert de secol după ce Troțki
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
secolului al XIX-lea fuseseră absorbite de marile partide socialiste și muncitorești coagulate Între 1900 și 1910. Disputele marxiste moderne Își au originea În schisma leninistă care a urmat. Luptele facționale din primii ani ai Uniunii Sovietice au creat erezia marxistă cea mai durabilă, cea a lui Troțki și a discipolilor săi. La un sfert de secol după ce Troțki a fost ucis În Mexic de un asasin stalinist (și În mare măsură din această cauză), existau partide troțkiste În fiecare stat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Împotriva practicilor leniniste (În cazul Rosei Luxemburg, chiar Înainte ca bolșevicii să ajungă la putere) și toți trei, ca mulți alții, au căzut În uitare, obnubilați de practica și teoria comunistă oficială. „Exhumarea” scrierilor lui Luxemburg, Lukács, Gramsci și alți marxiști uitați de la Începutul secolului 11 a fost Însoțită de redescoperirea lui Marx Însuși. Revelația unui Marx nou și vizibil diferit era tocmai esența atracției marxiste În acei ani. „Vechiul” Marx era cel al lui Lenin și Stalin: gânditorul victorian ale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
obnubilați de practica și teoria comunistă oficială. „Exhumarea” scrierilor lui Luxemburg, Lukács, Gramsci și alți marxiști uitați de la Începutul secolului 11 a fost Însoțită de redescoperirea lui Marx Însuși. Revelația unui Marx nou și vizibil diferit era tocmai esența atracției marxiste În acei ani. „Vechiul” Marx era cel al lui Lenin și Stalin: gânditorul victorian ale cărui scrieri neopozitiviste despre societate anticipau și validau centralismul democratic și dictatura proletariatului. Chiar dacă nu putea fi Învinovățit de aplicările date scrierilor sale de maturitate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru prima oară, sub auspiciile Institutului Marx-Engels din Moscova, ele au trecut neobservate. Treizeci de ani mai târziu, interesul pentru ele a reapărut - mai ales pentru Manuscrisele economico-filosofice (1844) și Ideologia germană (1846). Dintr-odată devenise cu putință să fii marxist și să scapi de lestul compromis al stângii occidentale tradiționale. Tânărul Marx părea preocupat de probleme surprinzător de moderne: cum să transformi conștiința „alienată” și să eliberezi oamenii de ignoranța situației și posibilităților lor reale, cum să inversezi ordinea priorităților
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de ignoranța situației și posibilităților lor reale, cum să inversezi ordinea priorităților În societatea capitalistă și să repui oamenii În centrul propriei lor existențe - pe scurt, cum să transformi lumea. Pentru o generație mai veche de specialiști și pentru partidele marxiste consacrate, insistența perversă asupra acelor scrieri pe care Marx nu dorise să le publice părea culmea neseriozității. Dar era și un gest implicit subversiv: dacă oricine putea să recurgă direct la texte și să-l interpreteze pe Marx cum dorea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și troțkiste, În acest caz) se prăbușea, iar Împreună cu ea Întreaga logică a politicii revoluționare clasice. Nu-i de mirare că stâlpii marxismului au contraatacat. Louis Althusser - doctrinar principal al Partidului Comunist Francez, profesor la École Normale Supérieure și expert marxist cu faimă internațională - și-a clădit reputația profesională și gloria efemeră pe un zid Înălțat Între tânărul Marx, hegelian, și celălalt Marx, matur și materialist. Numai scrierile celui din urmă, susținea Althusser, erau științifice și, prin urmare, realmente „marxiste”12
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
expert marxist cu faimă internațională - și-a clădit reputația profesională și gloria efemeră pe un zid Înălțat Între tânărul Marx, hegelian, și celălalt Marx, matur și materialist. Numai scrierile celui din urmă, susținea Althusser, erau științifice și, prin urmare, realmente „marxiste”12. Comuniștii și alți marxiști conservatori au anticipat corect ușurința cu care acest Marx nou și umanist putea fi adaptat la gusturile și modele contemporane. Lamentația romanticului de Început de secol al XIX-lea Împotriva modernității capitaliste și efectului dezumanizant
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și-a clădit reputația profesională și gloria efemeră pe un zid Înălțat Între tânărul Marx, hegelian, și celălalt Marx, matur și materialist. Numai scrierile celui din urmă, susținea Althusser, erau științifice și, prin urmare, realmente „marxiste”12. Comuniștii și alți marxiști conservatori au anticipat corect ușurința cu care acest Marx nou și umanist putea fi adaptat la gusturile și modele contemporane. Lamentația romanticului de Început de secol al XIX-lea Împotriva modernității capitaliste și efectului dezumanizant al societății industriale se potrivea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reacționare. Deși deconcertant, amestecul de sex și politică nu reprezenta o amenințare reală - dimpotrivă, după cum au remarcat unii intelectuali comuniști, accentul pus pe dorințele personale În detrimentul luptei colective era inerent reacționar 13. Altele erau implicațiile cu adevărat subversive ale interpretării marxiste propuse de Noua Stângă. Comuniștii și toți ceilalți puteau să ignore retorica eliberării sexuale. Nu-i deranja nici măcar estetica antiautoritaristă a noii generații, care cerea să se autoguverneze În clasă, În uzină și În dormitor - toate acestea au fost poate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
generații, care cerea să se autoguverneze În clasă, În uzină și În dormitor - toate acestea au fost poate imprudent catalogate drept un deranj inevitabil și trecător. Aspectul cu adevărat scandalos era noua tendință a tinerilor radicali de a identifica teoria marxistă cu practicile revoluționare din țări exotice, unde autoritățile și categoriile tradiționale nu păreau să se aplice. Argumentul suprem al stângii istorice În Europa era că reprezintă - iar În cazul comunismului, că Încarnează - proletariatul: clasa muncitoare din mediul industrial. Identificarea socialismului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
iluzii pierdute ale Europei. Se baza pe cunoștințe locale extrem de sumare, În ciuda emergenței unui nou meșteșug universitar, „studiile țărănești”. Revoluțiile din China și Cuba mai ales au fost Învestite cu toate calitățile și realizările care lipseau Europei. În Italia, scriitoarea marxistă Maria Antonietta Macciocchi exalta contrastul dintre starea mizerabilă a Europei contemporane și utopia postrevoluționară din China maoistă, pe atunci la apogeul revoluției culturale: „În China nu sunt semne de alienare, boli nervoase sau scindare interioară, cum vedem În societatea de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu care venerabila sintaxă revoluționară a bătrânei Europe se dizolva Într-un Babel ideologic. Când studenții italieni afirmau că, În noua economie axată pe servicii, universitățile erau centrele producției intelectuale, iar studenții - noua clasă muncitoare, ei forțau termenii schimbului economic marxist. Dar cel puțin evoluau În cadrul acceptat și aveau de partea lor precedentul dialectic. Câțiva ani mai târziu, când Re Nudo, publicație a studenților milanezi, titra „Tineri proletari din Europa, Jimi Hendrix ne unește”, dialectica cedase locul parodiei. Așa cum scepticii spuseseră
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au Înălțat baricade și s-au confruntat cu poliția, mai ales În nopțile de 10 spre 11 mai și 24 spre 25 mai, erau conduși de reprezentanți ai Tineretului Comunist Revoluționar (troțkist), precum și de lideri ai ligilor studențești. Însă retorica marxistă aferentă disimulează un spirit profund anarhist al cărui obiectiv imediat era răsturnarea și batjocorirea autorității. În acest sens (cum insista cu dispreț, dar pe bună dreptate, conducerea Partidului Comunist Francez), mai 1968 era o petrecere, nu o revoluție. Avea toate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
că refuzul radical al „statului burghez” reprezenta strategia corectă. Autonomia lucrătorilor - ca tactică și ca obiectiv - era calea viitorului. Reformele - În școli și uzine deopotrivă - erau nu numai imposibile, dar și indezirabile. Compromisul era un eșec. Rămâne de discutat de ce marxiștii italieni „neoficiali” au preferat această cale. Partidul Comunist Italian era vulnerabil, prin strategia sa etern subtilă și flexibilă, la acuzația că lucrează În „sistem” și că e direct interesat de stabilitatea politică - fiind astfel, În cuvintele criticilor săi, „obiectiv reacționar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]