4,032 matches
-
Arta - acest mercenar în slujba frumosului. Arta - acest tulburător concubinaj al zbuciumului cu lumina. De mii de ani, arta stoarce cu disperare sensurile vieții. Debutantul nu - i permite nici lui Dumnezeu să - l critice. Toți cei care i - au pus mustăți artei s - au trezit grohăind. Marea artă este întotdeauna convulsivă. Poeții, acești fundamentaliști ai iubirii, pot fi oricând acuzați de trafic de speranță. Capodopera nu moare decât odată cu întrebările din ea. Bietul chip omenesc duce în spate veacuri de pictură
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
de ochii lumii, o tânără persoană. Mai precis, era vorba de trei persoane. Tânăra nu călătorea singură, ci împreună cu mama, o femeie ce părea apropiată ca vârstă de fiică, și cu tatăl ei, un bărbat înalt, voinic și impunător cu mustață aspră, ce ținea la distanță pe orice amator de palavre. Cu tânăra persoană însă, Bidaru s-a cunoscut într-o împrejurare care nu îl onorează și de care împrejurare ar dori să nu-și amintească. Poate și de aceea se
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
fiica lor, deși voia să pară indiferentă, mai mult ca sigur că se gândea la același lucru, fiindcă nici un moment nu-i punea la îndoială memoria.. Cu faptele reprobabile din trecut, reactualizate; cu ea în compartiment și, în special, cu mustața aspră a personajului sinistru la care el, profesorul Bidaru, nu îndrăznea să privească, trenul încerca să plece din stație și să-și continue mersul, întâi cu o zdruncinătură neașteptată, urmată de un recul și de un scrâșnet al roților. Locomotiva
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
luă valiza de pe hol și o aruncă aproape ca pe o minge de baschet pe raftul de sus, alături de alte două bagaje de mână, neștiind dacă să se așeze sau nu. Privirea i se îndreptă involuntar spre familia: "tată cu mustață aspră, mamă și fiică". Aceasta din urmă cu un gest de încuviințare și o voce caldă, îndulcită intenționat, întări invitația. Dacă nu-l ocupați acum, vin alții de pe coridor! În realitate, pe coridor aproape că nu mai existau "alții". Doar
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
permanent deschisă. Din fericire, canapelele din lemn erau încă solide și asigurau opt locuri comode pentru norocoșii ce le ocupau. Deasupra lor mai exista și o oglindă scorojită, în care, la nevoie, cei interesați și-ar putea aranja freza sau mustața. Lipsa becurilor nu prezenta nici o importanță, deoarece soarele de vară, ridicat mult deasupra orizontului, lumina atât de puternic, încât și un orb ar fi putut citi "Scânteia" fără probleme. Odată cu razele fierbinți și căldura din compartiment creștea corespunzător. Cum era
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
să intre în compartiment și să stea față în față cu ea. Ar fi avut în față pe fosta lui prietenă și profesoară în același timp. Mai incomod ca orice era să-l privească sau să discute cu omul cu mustață aspră, cu tatăl ei. Mai era și o problemă de bună dispoziție. În ultimul timp a fost foarte solicitat: emoții în fața ultimelor examene, altele în legătură cu repartiția, plimbări prin diferite birouri pentru a se despărți de capitală cu actele în regulă
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
revoltă ale stomacului. În tren situația era în favoarea lui, nu ca la Biblioteca Centrală de Stat. Acolo, într-o solemnă sală de lectură cu o arhitectură interioară ce impresionează și impune respect, cu un portret al lui Eminescu matur, cu mustață neagră, în papuci de casă și halat, ce îl privea în față și îl îndemna la meditație profundă și precauție în mișcări, trebuia să se comporte ca și cum s-ar afla în celebra Sistine Chapel a Vaticanului. Ușile, capitonate în piele
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
eu. Nu mi-a fost elev? Mi se pare că ați fost colegi de clasă...? Patru ani am fost colegi și prieteni, încă din clasa a opta de liceu și în continuare. Acum chiar că mi-l amintesc. Își lăsase mustață. Îi venea bine cu ea. Brunet, cu părul puțin ondulat, manierat și persistent în acțiune. Când vorbea își alegea cu multă atenție și migală cuvintele. Până la urmă le nimerea perfect. Cu toate că eram profesoara lui, îl admiram și îl invidiam tocmai
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
după ce o atingea trebuia să se dezinfecteze. Bidaru a rămas stană. De mult nu și-a mai auzit porecla "Jupânul". Încă în primul an de liceu, în urma unor alegeri, arbitru fiind dirigintele lor, a fost ales șef de clasă "la mustață", cu alte cuvinte, la limită. A obținut un vot mai mult decât prietenul și rivalul său Batin Gheorghe. Când unul din colegi a vrut să i se adreseze cu "Șefu" în sens ironic, un hâtru din tabăra adversă l-a
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
timp, fetele au pus la cale ceva și au început să discute pe șoptite. În final, după dezbaterile secrete ce s-au prelungit destul de mult, îi acordă acestuia o portiță de ieșire: Accept dacă îți vei rade jumătatea dreaptă a mustății! Numai dacă respecți condiția, vin la întâlnire! Este ultimul meu cuvânt. De acord, mâine la ora șaptesprezece în față la Ceas! După cum a promis, a doua zi, în fața Ceasului de la Universitate, cu mult înainte de ora fixată; cu pantofii lustruiți, cămașă
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
stângă, când în cea dreaptă; înconjurat de mulțimea trecătorilor, ce se opreau din mers pentru a-l privi ca pe o rarisimă curiozitate măcar câteva secunde; fără a se sinchisi de ceva, aștepta cu stoicism și încredere. Cu jumătatea de mustață neagră ca tăciunele și cu cealaltă jumătate proaspăt rasă, semăna cu un clovn catapultat special de pe arena vreunui circ ambulant pentru a face publicitate vreo unui nou, "mare spectacol mare!" Dacă ar fi pus o pălărie ponosită la picioare cu
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
nelipsitul careu cu cuvinte încrucișate, apăruse și o caricatură de care colegii lui, făceau haz. În fața Ceasului care arăta ora cinci și un sfert, văzut din față, conturul unui tânăr îmbrăcat asemănător cu cel descris mai sus, cu jumătatea de mustață nerasă țepoasă și rebelă ca o perie de ghete abia scoasă din cutia cu cremă, cu un buchet de flori cam cât sacul lui Moș Crăciun încărcat cu daruri, aștepta nemișcat, iar dedesubt, cu caractere ceva mai mari, scria: "Aștept
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
-și sufletul tot mai apăsat de dor. Câte o tusă, în răstimpuri, îi scutura tot trupul ca de friguri. Uscat și rece, cu priviri blânde și bune, arăta ca un sfânt, zugrăvit pe pereții mănăstirilor. Adus de spate, bălan; avea mustăți albe, groase, ochi albaștri buni și blânzi, cu purtare bună și îngăduitoare... dar, mai ales blândețea, și ochii mângâioși, au fost farmecul lui dintotdeauna. Era scurt în mișcări, rar la vorbă și avea un fel aparte de a te privi
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
capcana și șterge‟o! ai înțeles? Și-i aruncă o privire care‟l încremeni. Dacă o dată te mai prind, te‟mpușc! ... și‟i întoarse spatele. Chipul lui smolit, vrând să zâmbească, se încruntă la ei, ca la lupi, între niște mustăți vânjoase, arse de soare și de tabac. - Hm?!.. făcu bătrânul, ridicând cu nevinovăție privirile lungi către Anton. El însemna unde să așeze capcanele pentru lupi și le rânduia pentru a doua oară, în zori, pentru iepuri. Moș‟ Chifu trăia din
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
sârba așa de vijelioasă, cu dupăială și chiote sălbatice, de crezi că a venit sfârșitul lumii. Stai și te întrebi; ce descătușare de energii nebănuite stă în acest tineret.. Bătrânii se feresc la o parte și privindu-i, își răsucesc mustața în sfârc, cu tristețe, dar și cu bucurie în ochi, gândindu-se la anii tinereții lor și la tânăra mlădiță a satului, acești flăcăi de nădejde. „Satu‟ va dăinui în veci“, murmură un bătrân, strivind o lacrimă în colțul ochiului
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
diverse magazine, ea mă tundea, așa cum nicio frizeriță n-ar fi putut-o face; ea-mi ajusta și-mi pilea unghiile atât la picioare, cât și la mâini; ea îmi curăța fața de coșuri negre (ce plăcere!); ea îmi ajusta mustața și îmi masa spatele seara... Pe toate le făcea Crina, în afară de un singur lucru: mâncare. La acest capitol era antitalent. Gătea totuși cartofi prăjiți cu ouă - singura mâncare pe care o știa face, numai că frigea cartofii până-i carboniza
Fascinantul corn de vânătoare by Nicolae Suciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1284_a_2205]
-
mult în joacă, celuilalt camarad legat și el de patul de lemn, Mortua est. Atâta ne-a trebuit-râdea nenea Epa amintindu-și toate astea cu lux de amănunte - se uitaseră ofițerii prosovietici unul la altul, iar unul din ei, cu mustață neagră, scos din minți de râsetele noastre, a tunat: < De ce nu Mortua Vest, boule? > și-apoi să fi văzut nebunie de bătaie. La ora la care nenea Epa povestea lucrurile astea, deja România pășise pe noul făgaș comunist, altfel fostul
Fascinantul corn de vânătoare by Nicolae Suciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1284_a_2205]
-
adică ar vrea să se dea bine cu valul. Pe Epa nu-l încălzeau vorbele astea și bodogănea: Idei de prost gust. Parcă dacă vrei să fii reacționar, n-o poți face chiar dacă porți șapcă model Lenin sau Stalin sau mustață Hitler. Parcă ar fi zis: Câinii latră, caravana trece. Ghetele de iarnă cu șireturile dezlegate dădeau de înțeles că ieșise numai așa, în pripă, ca să ia o gură de aer sau pur și simplu, ca să nu mai fie apăsat de
Fascinantul corn de vânătoare by Nicolae Suciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1284_a_2205]
-
oamenii muriseră. Paisprezece! își amintea de chipul fiecăruia, de la fața ascuțită și foarte palidă a căpitanului, căruia nu-i plăcea soarele și se simțea bine în penumbra biroului său, până la obrajii transpirați și roșii ai bucătarului, fără să uite lunga mustață obraznică a caporarului care-l slujea, făcea curat în celulă și îi aducea mâncarea. Cunoștea, de asemenea, fiecare santinelă și ajutor de bucătar; jucase cu ei zaruri sau le scrisese scrisori pentru cei de-acasă; uneori, în nesfârșitele nopți ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
atace. Laila fu cât pe ce să izbucnească în râs în fața nerușinării individului și arătă cu un gest în jurul său. — Mulțimea? repetă. Care mulțime? Nu există nici un suflet împrejur pe o distanță de două zile de mers. Malik-el-Haideri zâmbi pe sub mustață, fericit și amuzat pentru prima dată după multă vreme: — Veștile zboară în deșert, spuse. Tu știi. în curând or să vină, și trebuie să evităm orice incident care ar putea dezlănțui un război între triburi... O să veniți cu noi. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
o asemenea vipie nu era o problemă care să intre în calculele celor ce dăduseră ordinul și care, în mod sigur, nu cunoscuseră niciodată, nici măcar de departe, Sahara. O picătură de sudoare, prima pe ziua aceea, i se scurse pe mustața groasă și-i alunecă pe gât în jos, spre pieptul păros. Se ridică fără chef și, așazat pe pătura murdară, întredeschise ochii, străbătând cu privirea, în mod automat, întinderea albă. Dintr-o dată, inima îi tresări; luă binoclul și-l fixă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
spre cel de-al doilea vehicul, tancheta pe șenile, ce-și continua drumul imperturbabilă și care se opri cam la douăzeci de metri de el, exact în punctul unde se uneau hamada și „pământul pustiu“. Un om înalt, cu o mustață îngrijită, uniformă de culoarea nisipului și steluțe pe manșetă coborî imediat și înaintă cu pas hotărât, oprindu-se în fața targuí-ului. — Abdul-el-Kebir? întrebă. Gacel arătă în spatele său. Ofițerul răsuflă ușurat și clătină din cap ca și cum ar fi scăpat de o mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
zise. Nu te teme... Nu sunt curist și nici n-am intenția să te fur. îi plăcu chipul acelui bărbat, obosit, marcat de ridurile unei vieți grele, aproape galben din cauza ceasurilor de muncă de noapte, cu pleoapele înroșite și o mustață căzută, pătată de nicotină. — Vino, insistă. Știu ce simți când ești singur într-un oraș ca ăsta. Eu am venit din Berberia acum cincisprezece ani cu mai puțin bagaj decât ai tu și o bucată de brânză sub braț - râse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
mână, aparent fără intenția de a-l folosi, un pistol-mitralieră scurt, și se apropie de targuí încet și cu o figură indolentă. — Ia să vedem... Cum vine asta că n-ai buletin? Toată lumea are buletin. Era un bărbat vânjos, cu mustață stufoasă și înalt de stat, cu aspectul celui ce se simte sigur pe sine, dar, brusc, se frânse în două, slobozi un urlet de durere, din cauza groaznicei lovituri pe care Gacel i-o dăduse cu patul puștii. Aproape în aceeași
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
De ce? — Trece președintele. Nu trebuia să-l vadă ca să știe că gri-gri-ul morții îl însoțea iar. De unde ieșise sau unde se ascunsese în tot acel timp, nu putea ști, dar era acolo, agățându-se de cămașa lui și râzând pe sub mustață la gândul că la un moment dat putuse nutri prosteasca speranță că era liber. Uitase de președinte. Uitase jurământul lui că o să-l omoare dacă nu-i dă înapoi familia, dar acum, când clădirea gării se înălța în fața lui și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]