36,989 matches
-
stea cu ei, ca și fiica cea mai mică a lui Iorga, dra Alina. Iorga se mutase la Văleni ca să-și găsească liniștea și, asemenea eroilor din antichitate care se refugiau la sînul Mamei Gea și-și recăpătau puterea, el spera într-o regenerare. Devotamentul său față de Văleni ca un fel de sat sămănătorist era foarte asemănător celui al lui De Gaulle față de Colombey les deux Eglises, unde acesta se retrăgea ori de cîte ori avea ocazia. Dar comparația se oprește
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
să fie plătiți!... Fie ce-o fi!", repeta Iorga aproape monoton. Da, dar cum? În Vălenii plini de legionari, aceștia exercitau presiuni penibile asupra lui Iorga din cauza acestor salarii neplătite (chiar dacă lucrătorii tipografiei lui Iorga erau cuminți și răbdători). Iorga spera să adune bani din vînzarea unei părți a bibliotecii sale. Cu toate că aceasta era avutul său cel mai drag, era gata să se despartă de ea în folosul lucrătorilor săi... A devenit curînd clar care era valoarea relativă a bibliotecii sale
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
aduce lumii pace și înțelegere! Iorga nu era revoluționar, pentru că, după părerea lui, națiunea era mai presus de societate, iar menținerea ordinii era pe cît de firească, pe atît de esențială. El ura anarhia și revoluțiile (avertizîndu-l pe Kerenski, "care spera să schimbe lumea cu două-trei discursuri"). Discreditate cu multă vreme în urmă, Iorga respingea schimbările sociale deliberate și reformele forțate. Soluția era o transformare organică treptată în cadrul naționalismului cultural. Receptivitatea naționaliștilor (de tipul lui Iorga sau De Gaulle) îi irită
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
în Ungaria. El ignora propriul principiu: "Fiecare națiune pentru ea însăși, pe teritoriul pe care trăiește ea". Din păcate, majoritatea ungurilor trăiau departe de graniță, amestecați printre români. Iorga știa cît de ferm refuzau ungurii să accepte administrația română, dar spera ca evoluția impresionantă a economiei românești să-i facă să se răzgîndească. Chiar și în anii '20, el trata deznaționalizarea secuilor cu ușurință, într-un mod neliniștitor. Numai că impresionanta economie întîrzia să-și facă apariția. Minoritatea maghiară (încurajată de
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
în schimb într-o fortăreață legionară. Dar Iorga rămînea inflexibil. În timpul vieții lui Iorga era imposibil ca un politician romîn să găsească o soluție constructivă, iar situația aceasta s-a menținut mult după ce el părăsise scena. O asemenea soluție se speră că va apărea în secolul următor în cadrul unei Europe Unite. După ororile celor două războaie mondiale, națiunile Europei au înțeles că un război între ele poate deveni inimaginabil numai dacă își cuplează economiile. Procesul acesta este destul de avansat. Totuși, nepăsarea
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
rangul de asistent-cercetător. Göllner a fost anunțat de Iorga că va sosi la Paris, așa că acesta l-a așteptat la Gara de Est. Iorga era însoțit de dr. C. Angelescu, care i l-a prezentat pe tînărul Iorga, subliniind că "sper că acest student al meu nu mă va trăda, cum au făcut-o foștii mei studenți C. C. Giurescu și P. P. Panaitescu". De la gară, Iorga s-a dus direct la Biblioteca Națională pentru cercetările necesare pregătirii următoarei lui conferințe. După ce
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Se plimbau împreună pe străzi, iar Iorga voia să intre într-un anticariat, așa că i-a rugat pe Blaga și pe d-na Catinca să-l aștepte. S-a întors brusc din drum și l-a avertizat ironic pe Blaga: Sper să-mi găsesc la întoarcere nevasta cu mintea întreagă" 112 E. Lovinescu, Titu Maiorescu și posteritatea lui critică, București, 1943, p. 214 113 La moartea profesorului Bogdan-Duică, Iorga a primit condoleanțe. "E clar că nu erau la curent cu adevăratele
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
se desfășura. Îmi este atunci mai ușor să Înțeleg povestea Europei postbelice sau mai greu? Nu știu. Dar sunt convins că imparțialitatea istoricului nu este Întotdeauna la Îndemână. Această carte nu aspiră la o asemenea detașare olimpiană. Fără a renunța, sper, la obiectivitate și echidistanță, Epoca postbelică oferă o interpretare declarat personală a trecutului recent al Europei. Este, Într-un cuvânt care a căpătat pe nedrept conotații peiorative, obstinată. Unele dintre judecățile sale vor fi poate controversate, altele se vor dovedi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și, Într-adevăr, după cum au realizat curând experții aliați, distrugerea economică provocată de războiul antihitlerist nu era nici pe departe totală, așa cum se așteptau, nici măcar În Germania. Dincolo de costurile umane, campania de bombardare a provocat mai puține pagube economice decât speraseră partizanii săi. În mai 1945, doar 20% dintre uzinele germane fuseseră distruse; chiar și În bazinul Ruhr, unde se concentrase bombardamentul Aliaților, două treimi din fabrici și utilaje rămăseseră intacte. În alte zone, de pildă În Cehia, industria și agricultura
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
alianțe de mai multe ori În ultima jumătate de secol, iar Rusia ocupa un loc aparte În afecțiunea publică franceză: sondajele de opinie din Franța postbelică indicau o substanțială rezervă de simpatie pentru URSS5. După Înfrângerea Germaniei, diplomații francezi puteau spera, așadar, ca o concordanță firească de interese - teama comună de Germania și suspiciunea față de anglo-americani - să se traducă În sprijin sovietic pentru obiectivele diplomatice franceze. Ca și Churchill, de Gaulle echivala URSS cu „Rusia” și se lăsa antrenat de grandioase
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ocupate de britanici și americani, accentul s-a deplasat de timpuriu pe reconstrucția instituțiilor civice și politice, pentru a le reda germanilor responsabilitatea În problemele interne. Acest lucru le-a conferit tinerilor politicieni germani mult mai multă influență decât puteau spera să aibă la sfârșitul războiului, iar ei au folosit-o fără ezitare, sugerând că, dacă situația nu se Îmbunătățea, iar ocupanții nu le urmau sfaturile, nu puteau fi trași la răspundere pentru orientarea politică viitoare a națiunii germane. Din fericire
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Bi-zona În Occident. Dimpotrivă: trei luni mai târziu, În februarie 1947, francezii și britanicii au semnat ostentativ Tratatul de la Dunkerque, prin care se angajau să se sprijine reciproc În cazul unei viitoare agresiuni germane. Iar secretarul de stat american Marshall spera Încă, la Începutul anului 1947, că orice aranjamente s-ar face pentru a surmonta dezastrul economic german, ele nu vor necesita scindarea țării. Cel puțin În această privință, oficial, Estul și Vestul erau Încă de acord. Adevărata ruptură s-a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Europei sunt chiar greșelile lui Stalin din acei ani. În Europa Centrală, unde ar fi preferat o Germanie unită, neputincioasă și neutră, el a dat cu piciorul avantajului din 1945-1947 prin tactici de confrunatre și o intransigență rigidă. Dacă Stalin sperase să lase țara În paragină până când fructul disperării și nemulțumirii germane i-ar fi picat În mâini, atunci s-a Înșelat fatal - deși, În anumite momente, chiar autoritățile aliate din vestul Germaniei se Întrebau dacă nu cumva va reuși. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
colectivizarea, distrugerea clasei de mijloc și pedepsirea dușmanilor reali sau imaginari. Această relatare a impunerii puterii sovietice În Europa de Est descrie un parcurs comun tuturor țărilor din zonă. Calculele lui Stalin nu țineau cont de specificul național. Acolo unde comuniștii puteau spera să dobândească puterea prin mijloace legale sau aparent legale, Stalin nu avea nimic Împotrivă, cel puțin până În toamna anului 1947. Dar obiectivul nu era legalitatea, ci puterea, motiv pentru care strategiile au devenit mai agresive și indiferente la reguli judiciare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
acestea au Început să se schimbe În vara anului 1947. Miniștrii comuniști au fost excluși din guvernele Franței și Italiei În mai 1947. Acest lucru i-a surprins Întrucâtva, iar Maurice Thorez, liderul comunist francez, a continuat o vreme să spere că partidul său va fi reintegrat În coaliția de guvernare; la Congresul de la Strasbourg al partidului, În iunie 1947, el Îi caracteriza pe adepții unei opoziții deschise drept „aventurieri”. Comuniștii din Europa Occidentală nu știau cum să reacționeze la Planul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vechilor state europene. Deși În prezent e greu de spus cum, am convingerea că Europa poate acționa ca o familie, sub conducerea unui Consiliu European”. Dar circumstanțele politice postbelice nu erau favorabile acestor idealuri. În cel mai bun caz, se spera la crearea unui forum pentru discuții europene - ceea ce a propus la Haga, În mai 1948, Congresul Mișcării pentru Unitate Europeană. Rod al acestei sugestii, Consiliul Europei a fost inaugurat În mai 1949 la Strasbourg, unde s-a ținut În luna
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ca piedică pentru ambițiile imperiale britanice. Acasă, Stalin Încuviința activitatea Comitetului Antifascist Evreiesc, format În timpul războiului pentru a mobiliza opinia evreiască din URSS și (mai ales) din exterior În timpul luptei antinaziste. Evreii sovietici, ca mulți alții aflați sub influența Moscovei, sperau că starea de spirit ecumenică din anii războiului, când Stalin cerea și accepta ajutor de la oricine, se va traduce În vremuri mai bune după victorie. În realitate, s-a Întâmplat exact contrariul. Încă Înainte de Încheierea războiului, Stalin exila, cum am
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cum memorialul de la Auschwitz menționa doar, generic, „victimele fascismului”. Rasismul nu Încăpea În vocabularul marxist: evreii morți erau asimilați postum În aceleași comunități locale care Îi prigoniseră În timpul vieții. Dar acum, presupusul cosmopolitism al evreilor - legăturile internaționale de care Stalin sperase să profite În lunile negre ce au urmat ofensivei germane - le era din nou reproșat, pe măsură ce taberele Războiului Rece se conturau, iar contactele și comunicările internaționale din timpul războiului deveneau În ochii lui Stalin o culpă retroactivă. Primele victime au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
intelectualii francezi consacrați se vedeau amenințați zilnic, În vederile lor progresiste, de fervoarea cu care comisarii culturali ai PCF impuneau ortodoxia În paginile turgide ale cotidianului de partid L’Humanité. Scriitorii și savanții care trecuseră de partea PCF nu puteau spera, precum Vittorini În Italia sau Grupul Istoricilor din Partidul Comunist la Londra, să li se permită vreo derivă 8. Din acest motiv, afinitățile intelighenției pariziene constituie radiografia diferențelor de credință și opinie În Europa Războiului Rece. La Paris mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
puțini pentru a fi aruncați pe importul de filme americane. Încă din 1927, Parlamentul britanic instituise prin lege un sistem procentual: până În 1936, minimum 20% din filmele difuzate În Marea Britanie erau producții interne. După al doilea război mondial, guvernul britanic spera să ridice cota la 30% pentru anul 1948. Francezii, italienii și spaniolii aveau obiective similare sau chiar mai ambițioase (industria germană a filmului nu era, desigur, În măsură să se apere). Dar un lobby hollywoodian insistent a menținut prin Departamentul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de stabilitate" Cei mai mulți vor fi Înțeles, chiar Înainte ca al doilea război mondial să nu lase urmă de Îndoială, că a trecut de mult vremea când țările europene se ciondăneau Între ele pentru dominația mondială. Europa nu mai are ce spera În direcția asta și orice european care tânjește Încă după puterea mondială e sortit deznădejdii sau ridicolului, ca Napoleonii fără număr din spitalul de nebuni. Max Frisch (iulie 1948) Fiindcă trupele noastre erau acolo, europenii nu și-au mai făcut
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
riscul ca parlamentarismul să degenereze Într-un război civil al culturilor politice. Chiar cu ajutorul unui terț - liberalii, care depindeau În mod stânjenitor de votul ex-naziștilor și a căror popularitate scădea oricum cu fiecare scrutin -, nici unul dintre partidele austriece nu putea spera că va forma un guvern stabil; orice proiect legislativ controversat risca să stârnească amintiri amare. Prognoza pentru democrația austriacă nu era deloc optimistă. și totuși, Austria a reușit nu numai să evite repetarea istoriei, ci să devină În scurt timp
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În cazul elitei intelectuale și politice, recanalizarea energiilor a avut efectul scontat. Însă pentru femeia de rând vechea politică a fost Înlocuită nu de noua „Europă”, ci de nevoia de a supraviețui - și prospera. Potrivit laburistului Hugh Dalton, Winston Churchill spera la sfârșitul războiului ca Germania să crească „grasă, dar neputincioasă”. și așa s-a și Întâmplat, mai repede și cu implicații mai profunde decât ar fi Îndrăznit Churchill să spere. Nu a fost nevoie, timp de 20 ani după Înfrângerea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a supraviețui - și prospera. Potrivit laburistului Hugh Dalton, Winston Churchill spera la sfârșitul războiului ca Germania să crească „grasă, dar neputincioasă”. și așa s-a și Întâmplat, mai repede și cu implicații mai profunde decât ar fi Îndrăznit Churchill să spere. Nu a fost nevoie, timp de 20 ani după Înfrângerea lui Hitler, ca vest-germanilor să li se distragă atenția de la politică spre producție și consum: ei singuri au adoptat această direcție cu trup și suflet. Câștigul, economiile, achiziția și consumul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
erau bine cunoscuți politicienilor și intelectualilor francezi de dinainte și de după al doilea război mondial, Însă nimeni nu se aștepta ca Parisul să satisfacă prea curând modestele lor doleanțe privind autoguvernarea sau „conducerea internă”. Cu toate acestea, conducătorii arabi au sperat la Început că Înfrângerea lui Hitler va aduce reformele mult așteptate, iar În manifestul lansat la 10 februarie 1943, după debarcarea Aliaților În Africa de Nord, au avut mare grijă să evidențieze atașamentul lor față de idealurile de la 1789, precum și afecțiunea lor pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]