7,566 matches
-
și eu pe tine, cum ai avut și tu visul tău În Europa și nici unul dintre noi nu a avut curajul să renunțe la iluzie pentru realitate“. —E o femeie inteligentă, dar mi se pare că inventează relații din astea fantastice, nu? — Da, dar Într-o măsură sau alta, toți facem asta când ne Îndrăgostim. — Universul ascultă de legea cauzei și a efectului. Prea mult visat cu ochii deschiși te poate băga În bucluc. — Sau te ajută să te ridici din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
lor, menite să spargă gheața, dar alteori publicul era fascinat de această lipsă de respect și asculta fiecare vorbuliță a lui cu un soi de uimire. Wakefield Însuși era uimit cînd ecoul unor astfel de reacții Îi ajungea la urechi. „Fantastic“, "un adevărat profet“ „vizionar“ erau doar cîteva din cele mai stînjenitoare evaluări ale Îndemînării sale. Dacă Wakefield ar fi fost predicator, ar fi putut lua astfel de laude drept ceva ce i se cuvenea. Dar așa, n-avea nici cea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
ruinele Între ele tuneluri care serveau și drept morminte și care fuseseră folosite În Evul Mediu pentru a fugi de năvălitori către codrii unde puteai fi În siguranță În brațele naturii și forma acelor ruine erau tot pe atît de fantastică precum legendele popoarelor voastre pe care le cîntau printre ruinele bordeielor lor pentru a pune lumea În cît de cîtă ordine după ce zeii cerului și pămîntului fii ai Dezastrului Își făcuseră pohtele cu lumea aceasta! Wakefield Își toarnă apă Într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
pe care ar fi trebuit să le spună. Redbone a dispărut iar și Wakefield rezistă, cu gentilețe, speră el, atacurilor Persefonei și ale noilor sale prietene, stripteuzele, care, toate, vor să-l ia la dans. Redbone, continuă el conversația-i fantastică, ești bolnav la cap. O boală foarte americană, trebuie să recunosc. Să pleci de unul singur, să te descurci În sălbăticie, să supraviețuiești Într-un mediu ostil, ăștia sîntem noi. Fortul a fost modelul nostru și strictul necesar pînă cînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
în franțuzește, în Elveția, și credem că acesta e un bine făcut de dl Eftimiu țării sale, în timpul cînd se zvonea, de către prietenii săi literari, că o defăimează” (în Adevărul, an XXXIII, nr. 11011, 18 ianuarie 1920). Comentariul despre nuvelele „fantastice, filozofice, fanteziste, realiste, naturaliste”, unificate însă sub semnul „poemului în proză”, din volumul Paharul cu otravă al lui Adrian Maniu (în Adevărul, an XXXIII, nr. 11036, 26 martie 1920), relevă explicit opțiunea panlirică - după formula lui Julien Benda -, a lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
deși s-a practicat numai de literații de avangardă, s-a banalizat fulgerător de repede”), romanul-monolog interior joycean („o rețetă lugubră, ca și a bătrînului roman psihologic pe care-l continuă”), naturalismul, realismul, romanul social și senzațional, romanul istoric, romanul fantastic, toate - înlocuite de noua ofertă a vieții moderne: „Înflorirea aparentă a romanului astăzi nu e decît viața vegetativă care se multiplică pe un trup răcit (...). Romanul de altădată, romanul diligență, a răposat. Compoziția și tartina pe o temă aleasă alungă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Vinea își reafirmă antipatia pentru „literatura psihologică sau de document” și preferința (comună și prietenului său Ion Barbu) pentru Poe (din care va da, în anii ’50, traduceri remarcabile, după ce învață singur engleza) și Hoffmann, pentru libertatea antimimetică a literaturii fantastice văzute drept „creație absolută”: „Domeniul fantasticului este mereu virgin. În el Poe are toată libertatea de mișcare către creația absolută, fără filozofie sau reportaj. Asta nu înseamnă că de azi înainte literatura se va lăsa de clișeul arătat; restul se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
psihologică sau de document” și preferința (comună și prietenului său Ion Barbu) pentru Poe (din care va da, în anii ’50, traduceri remarcabile, după ce învață singur engleza) și Hoffmann, pentru libertatea antimimetică a literaturii fantastice văzute drept „creație absolută”: „Domeniul fantasticului este mereu virgin. În el Poe are toată libertatea de mișcare către creația absolută, fără filozofie sau reportaj. Asta nu înseamnă că de azi înainte literatura se va lăsa de clișeul arătat; restul se va mai delecta mult timp cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
O lume croită pe-o muche de gîndire. Sinteza rece a acțiunilor omenești laolaltă, pe cari nu le poți confrunta cu fiecare fără să simți o revoltă dureroasă și-o teamă ciudată de nebunie. Ciudat lucru această extrem de complexă glandă fantastică ce-i creierul înnebunit de setea de forță și de izbîndă”. În această lume pe dos, unde revolta și nebunia devin dezirabile, autodistrugerea euforică descrisă de tînărul autor rezonează, frapant, cu spiritul Dada ce va irumpe nu peste multă vreme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la declanșarea celei mai radicale „insurecții” artistice a secolului al XX-lea. Pe calapodul fiziologiei moderne, O viață — mică proză hibridă cu titlu din Maupassant, publicată de (Alexandru) Claudian — prezintă o altă ipostază a derealizării lumii. De astă dată, „agentul fantastic” menit să o distrugă este un monstru singuratic, un mutant a cărui viață de o perfectă „uniformitate” e compensată printr-o interioritate sadică, printr-un demonism latent: „În odaia mică (...) visează întunecat sadisme. Singur, se înfundă în gîndurile sale, își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a cărui viață de o perfectă „uniformitate” e compensată printr-o interioritate sadică, printr-un demonism latent: „În odaia mică (...) visează întunecat sadisme. Singur, se înfundă în gîndurile sale, își rumegă himerele (...). Și astfel se clădește în juru-i o lume fantastică, cu contururi nestatornice, o lume al cărei centru e el, lume ce-și are rădăcinile în instinctul cel rău și turbure ce-l poartă în suflet, încuviințat în tăcere de singurul său tovarăș: focul împăinjinit și puhav (...) De dimineață cînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
comun. În teatru - actorul, în cinematograf - mișcarea este dominantă. Cinematograful este drama mișcării. În tabloul fotogenic, actorul, decorul, înscenările lilipute, suprapunerea de tablouri sînt numai mijloace, căci filmul este prima artă care prin natura ei se depărtează de imitație, creează fantasticul. Căderi de forme, urcare ritmică de lumină, sacadări, crispații și destinderi de forme, leșinuri de materie nu pot fi emotive și fără literatură?” „Purificarea” artelor nu exclude însă - dimpotrivă! - colaborarea lor. Pe această linie este recomandată abandonarea „pasivității” statice a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
etaj” tipologic și valoric. În afara literaturii de avangardă (dar nu în afara artei cu tentă socială, anticlericală sau licențioasă) se situează textele unor colaboratori precum N.D. Cocea sau Felix Aderca (ultimul - cu un mai pronunțat apetit experimental). Texte stranii cu deschidere fantastică sau onirică publică, ocazional, Claudia Millian și Mircea Eliade. Printre cele mai șarjate bucăți în proză de la Contimporanul se numără - în afara textelor lui Jacques G. Costin și Urmuz - cele semnate de Romulus Dianu („Rezumat pentru femeile urîte“, „De inimă albastră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
apare și în comentariul despre Urmuz (Mențiuni critice IV, ed. cit., pp. 58-61). Nicolae Manolescu nu greșea apreciind observațiile lui Perpessicius drept „cele mai profunde din critica noastră interbelică” (Arca lui Noe, vol. III, cap. „Arghezi & Urmuz”). Titlul articolului - „Schițe fantastice” - spune, fără îndoială, ceva mai profund despre natura intimă a acestor texte decît critica raționalistă a epocii. Autorul lui „Emil Gayk” este văzut ca „unul dintre cei mai personali creatori de basme noui”. „Absurditatea” nu e decît o aparență: dincolo de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
se poate urmări linia clasică a mitologiei elene” (ilustrată de „tema muzicei imaculate”) alături de „libertinajul fantast al mitologiilor nordice”. Cernînd „toată pleava locurilor comune”, Urmuz compune „fragmente de nouă mitologie” cu „plăcerea sadică a copilului ce demontează păpușile”. Dincolo de caracterul „fantastic” al „basmelor moderne”, Perpessicius sugerează și existența unei dimensiuni psihologice a textelor, vizibile în „nefericirea ce de atîtea ori străbate, cînd toate încercările de a reconstitui viața factice a păpușilor rămîn zadarnice”: „Marionete încovoiate sub greutatea unor destine peste puterile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
vervă creatoare și o fantezie neostoită, capabilă nu numai să implice datele realității curente, să le amestece și să dea, ca jocul norilor, forme noui, îndrăznețe și uimitoare, proprii tuturor mitologiilor, dar chiar să evolueze spre basme în cari nihilismul fantastic al primelor fragmente și automatismul marionetelor sale primare să se dezvolte în compoziții limpezi și armonioase”. Armonia și „limpezimea” compozițională fac din aceste scrieri „probe îndestulătoare pentru a marca o dată în istoria scrisului nostru contimporan și pentru a asigura scriitorului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sau nu - de către exegeza postbelică. Aproape toată critica interbelică „de autoritate” care s-a pronunțat despre textele lui Urmuz după apariția lor în volum (1930) a insistat asupra meritelor de „precursor” ale autorului. Singura excepție o constituie Perpessicius, în „Schițe fantastice”, Cuvîntul, VII, nr. 2151, 1931, retipărită în 1938 în Mențiuni critice IV, căruia îi aparțin și cele mai pătrunzătoare observații analitice. În opinia lui Perpessicius, „dincolo de spațiul literaturii fantastice contemporane”, Urmuz „nu poate fi socotit premergător”, căci „fanteziștii” Ion Vinea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de „precursor” ale autorului. Singura excepție o constituie Perpessicius, în „Schițe fantastice”, Cuvîntul, VII, nr. 2151, 1931, retipărită în 1938 în Mențiuni critice IV, căruia îi aparțin și cele mai pătrunzătoare observații analitice. În opinia lui Perpessicius, „dincolo de spațiul literaturii fantastice contemporane”, Urmuz „nu poate fi socotit premergător”, căci „fanteziștii” Ion Vinea, Adrian Maniu, Felix Aderca sau Ion Călugăru, anteriori ca formație, nu puteau fi influențați de el. Opinie singulară, deși întru cîtva amendabilă. Pe autorul „Cronicarilor”, E. Lovinescu l-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
încet, dar sigur”... Lui Urmuz i-au acordat în schimb atenție majoritatea membrilor „celei de-a treia generații post-maioresciene”, în speță Pompiliu Constantinescu, Tudor Vianu și — mai ales — „ereticul” G. Călinescu. Cum am văzut, Perpessicius caracteriza producțiile urmuziene drept „schițe fantastice” (formulă ce dă și titlul articolului său). Mențiune importantă, căci ea are meritul de a-l scoate pe Urmuz de sub incidența unei lecturi în cheie „realistă”, plasîndu-l în sfera literaturii non-mimetice. (Proza fantastică era în acel moment singura specie non-mimetică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
văzut, Perpessicius caracteriza producțiile urmuziene drept „schițe fantastice” (formulă ce dă și titlul articolului său). Mențiune importantă, căci ea are meritul de a-l scoate pe Urmuz de sub incidența unei lecturi în cheie „realistă”, plasîndu-l în sfera literaturii non-mimetice. (Proza fantastică era în acel moment singura specie non-mimetică valorizată pozitiv de critica noastră modernistă...) Autorul trece, oricum, dincolo de suprafața „amuzantă” a textelor, observînd, printre cei dintîi, derizoriul caracter teatral, de artefact și de guignol al sinteticelor „personaje”. Sîntem la egală distanță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de „farsă” minoră. Intuiția lui Perpessicius privind „noua mitologie” urmuziană a fost confirmată de cei mai importanți critici postbelici care s-au pronunțat despre „paginile bizare”. Sergiu Pavel Dan îl va include mai tîrziu pe Urmuz în studiul despre Proza fantastică românească la capitolul „Fantasticul absurd” (Editura Minerva, Colecția „Momente și sinteze”, București, 1976, pp. 300-303), alături de autori precum Gib Mihăescu, Ion Vinea, M. Blecher, Emil Botta. O opinie în parte comprehensivă, în parte depreciativă este exprimată de Pompiliu Constantinescu în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lui Perpessicius privind „noua mitologie” urmuziană a fost confirmată de cei mai importanți critici postbelici care s-au pronunțat despre „paginile bizare”. Sergiu Pavel Dan îl va include mai tîrziu pe Urmuz în studiul despre Proza fantastică românească la capitolul „Fantasticul absurd” (Editura Minerva, Colecția „Momente și sinteze”, București, 1976, pp. 300-303), alături de autori precum Gib Mihăescu, Ion Vinea, M. Blecher, Emil Botta. O opinie în parte comprehensivă, în parte depreciativă este exprimată de Pompiliu Constantinescu în Vremea, IV, nr. 162
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
naivități”, unele versuri ale pitarului Hristache par, în lectura inversă a lui Călinescu, „fabricate” de Urmuz. Proza „excepțională și revoluționară” a lui D. Anghel părăsește „adesea pe nesimțite” comparația simplă „pentru o asociație plastică, dînd naștere la un univers nou fantastic, creat după legi absurde din simplul plac al ochiului. Acesta e stilul Arghezi și Urmuz. Doctorul, trăsura și caii sînt văzuți într-o compoziție sincretică. Mîinile, ochii se tratează monografic ca piese scăpînd din trup cu o viață proprie”. Constatare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
chilian, nu și în limba română): la Urmuz (Gayk), ciocul e „văduvit de funcția falică și redus la cea alimentară”. Teoreticianul echivalează „productivitatea textuală” a sintaxei urmuziene cu productivitatea formativă — prin excelență — a inconștientului, activitatea onirică”. Urmuz, între „realism” și „fantastic” Deși pornește, ca și Sașa Pană sau Ion Biberi, de la asemănarea între Urmuz și Kafka, Ov.S. Crohmălniceanu îl consideră pe Urmuz un realist á rébours, ale cărui „materiale” de lucru sînt débris-urile citadine. Oricum, nu un „oniric”, un „abstracționist” (cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
expresionismului. Interpretarea „realistă” rămîne însă mai curînd izolată. „Lumea paralelă”, minimală, derizoriu-schimonosită, caricatural-esențializată a maestrului „infinitului mic” și al „antimateriei” narative va fi citită mai ales în cheia „evazionistă” a abaterii sale față de convențiile real(ism)ului. Interpretarea în cheia fantasticului modern nu putea lipsi, așadar, din peisaj... O discuție privind „fantasticul absurd” al lui Urmuz propune Sergiu Pavel Dan în studiul său din 1976, cu precizarea că „trimiterile la suprarealism sau existențialism trebuie făcute cu multă prudență”, ca și „cele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]