4,695 matches
-
tânjește aici, e imbecil, prietene! ― Cine crede aievea e unit cu Dumnezeu aici ca și dincolo, răspunse Bologa. Dacă Dumnezeu e pretutindeni, n-ai nevoie să alergi la el forțând zăvoarele morții! ― Da, da... Așa vorbiți de două mii de ani! murmură locotenentul de pionieri, iar disprețuitor. Mereu cu iubirea în gură și cu sabia în mînă! Mereu ipocrizia... Și nu ipocrizia ocazională și temporară a luptătorului, ci ipocrizia dogmatizată, devenită instinctivă și inconștientă! Plimbîndu-se de ici-colo, prin odăița strâmtă, Gross se
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
el cu lăcomie, parcă ar fi vrut să-și verse tot sufletul în niște vorbe care altfel n-ar însemna nimic. Cum te-ai ascuns de nici nu te-ai mai arătat de aseară? ― Mi-e frică de d-ta, murmură fata plecând ochii și ocolindu-l. ― Șireato, șireato! făcu Apostol, fericit de răspunsul ei. Dar eu tot te-am văzut adineaori, din cancelarie... Veneai de undeva și erai mânioasă, și-ți ședea bine... Ilona trecuse, fără a mai scoate un
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
găsi acolo pe Ilona care, fără sfială, aproape sfidător îi zise: ― Te-am așteptat să-ți spun că nu-s supărată, dar mi-e rușine... Apostol o luă în brațe și ea își ascunse obrajii pe pieptul lui. ― Ilona... Ilona... murmură Apostol, strîngînd-o nebunește și sărutîndu-i gura. Dar fata se smulse brusc din mâinile lui și fugi afară, parcă s-ar fi spăimântat de ceva... Peste câteva clipe veni într-adevăr Petre să aprindă lampa. Cele două zile următoare Apostol Bologa
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
îi aținu calea să-i audă răspunsul înainte de toate. Se ciocniră piept în piept și Apostol o strânse brusc în brațe și o sărută prelung parc-ar fi dorit să-i soarbă tot sufletul dintr-o dată. Fata, cu brațele moarte, murmură aproape deznădăjduită: ― Doamne... Doamne, iartă-mă... ― Să vii, Ilona... Ilona! bâlbâi Bologa dîndu-i drumul în vreme ce ea, cu pași moi, ieșea din tinda întunecoasă. Apostol Bologa rămase câteva clipe în tindă, aiurit, nesigur dacă a fost aievea Ilona sau poate numai
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
spre ea și degetele lui atinseră sânii strânși în laibărașul de catifea... Ilona scoase un țipăt înăbușit. ― Ilona... turturica mea sălbatică! șopti Bologa răgușit, luîndu-i mâna rece și încercînd să se ridice. ― Mi-e frică... mi-e frică... iartă-mă! murmură fata, vrând să se ferească, cuprinsă brusc de o voință nouă de împotrivire. Dar tot atunci simți că nu mai are nici o putere și se plecă asupra lui, îngînînd cu patimă: ― De acuma nu-mi pasă... chiar să mă omoare
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
nătânge de copii. Pe uliță trecea un detașament de soldați, în direcția frontului, obosiți, abătuți, cu capetele plecate, ca niște vite mânate spre zalhana. În cerdac însă ardea lumina soarelui ca un râs de fată frumoasă. ― Copilașii... veșnic fără astâmpăr, murmură Boteanu cu alt glas. Și biata preoteasă toată ziulica trebuie să-i muștruluiască... Apostol zâmbi. Preotul urmă iarăși înviorat: ― Dar am auzit c-ai fost dus pe acasă, Apostole... De aceea nu te-am mai zărit... O, Doamne!... Barem pe
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
destrămă într-o tăcere prelungă. Apostol se uită în pământ, copleșit de o apăsare crâncenă. Popa Constantin stătea în picioare, la câțiva pași, cu fața în revărsarea de lumină... Deodată Apostol Bologa ridică ochii spre el, însetați și îndurerați. ― Constantine, murmură Apostol cu o voce groasă, ca și cum ar fi vorbit din adâncurile sufletului, eu toată viața m-am războit cu Dumnezeu!... Auzi? M-am luptat în fiece minut, căutîndu-l, adorîndu-l și blestemîndu-l! Am simțit totdeauna că am nevoie de Dumnezeu și
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Vai, Constantine, nu ți-e rușine? zise preoteasa roșind până-n vârful nasului și făcând semn servitoarei să plece. Preotesa era durdulie, plină de sănătate, cu obrajii bucălați și cu niște ochi verzi spălăciți și foarte blânzi. Apostol îi sărută mâna, murmurând câteva cuvinte. ― Acuma o să ne ierți, domnule, adăugă preoteasa, mereu roșie de rușine, aranjând masa. Ca la țară și ca în război... Altădată aveam și noi mai bine, dar cât a fost popa internat, cătanele ne-au prăpădit... ― Lasă, că
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
am înghițit necazurile și de aceea cred că nu-i pentru dumneata fetișcana noastră... Că ea, sărăcuța, nici avere n-are, nici învățată nu-i și nicicum nu se potrivește cu dumneata, domnule locotenent! ― Fiindcă mi-e dragă, ne potrivim, murmură Apostol tulburat, ca și cum n-ar fi așteptat împotrivire. Groparul se mai scărpină în cap, mai cercetă din ochi într-ascuns pe locotenent, mereu nehotărât și bănuitor. În sfârșit merse la ușă și, din prag, strigă: ― Ilona!... Ilona!... Ia vino-ncoace
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
ascunde mirarea. Apoi se scuză pentru o secundă, ieși afară, desigur să spuie și preotesei ce minune s-a întîmplat, și reveni cu patrafirul, crucea și cartea de rugăciuni. ― Dacă-i așa, să ne rugăm Domnului să vă blagoslovească unirea, murmură preotul, foarte blând, deschizând cartea. Citi rugăciunile obișnuite, căutând să le înveșmînteze în cât mai multă evlavie și solemnitate. Pe urmă sărutară cu toții crucea, iar tinerii se îmbrățișară. Preotul mai adăugă câteva cuvinte, îndemnînd mai cu seamă pe Ilona să
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
nu știu... parcă mi-e groază!... Și iaca așa!... Tocmai era să-i povestesc dumnealui, domnului locotenent, dar cum m-a luat cu fata, am și uitat, uita-m-ar moartea! ― Doamne, iartă-ne păcatele și apără-ne de primejdii! murmură preotul, închinîndu-se cu evlavie. Moartea ține praznic mare în vremurile de azi... O, Doamne, neînțelese sunt și prea înțelepte hotărârile tale! Fie-ți milă de slăbiciunule noastre și nu ne lăsa fără mângâiere acum și pururea, amin! Apostol Bologa își
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
pe Petre nici să intre în odaie, geloasă și dornică să-și servească ea singură logodnicul și să-l îngrijească. Klapka, văzînd-o, nici una, nici două, o luă ștrengărește de gușă, alegîndu-se cu o palmă zdravănă peste mână. ― Aa? Aprigă fetiță! murmură căpitanul uimit. Ce-i drept, lovește țapăn!... Dar cine-i frumoasa, Bologa?... Ehei, bine o duci tu aici! De aceea nu-ți pasă de noi! ― E logodnica mea, zise Apostol zâmbind. ― Cum? Logodnica...ta? întrebă Klapka complet zăpăcit. Bine, dar
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
trebuit să mă izbesc cu capul de toți pereții până să mă smulg din ghearele rătăcirilor, până să mă regăsesc pe mine însumi, sufletul meu însetat de Dumnezeu și de fericire! ― Da... da... omul are nevoie de un sprijin sufletesc, murmură căpitanul. ― Așa-i? zise Bologa stăruitor, ca și cum aprobarea l-ar fi întărit. Așa-i?... Așa-i... Un sprijin, căpitane!... Credință, multă, nesfârșită, oarbă... Credința-i Dumnezeu, căpitane! Atunci însă, parcă exuberanța I-ar fi rușinat, se uită la Klapka o
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
să-și ascundă însă neliniștea și bolborosi: ― Ilona... la revedere!... N-ai nici o grijă... Spune-i și tatălui tău... Adică... da... el e chiar în Făget, da... Am să-i spun eu... Fii liniștită, micuțo... liniștită!... ― Ia seama pe acolo! murmură Ilona cu obrajii lăcrimați, rugătoare și înfricoșată. Dumnezeu să-ți ajute! ― Amin! murmură Apostol, închinîndu-se. Pe urmă o strânse în brațe și o sărută, șoptindu-i în ureche, ca o mărturisire de dragoste: ― Liniștită... N-ai grijă... Mireasa mea... Plutonierul
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
grijă... Spune-i și tatălui tău... Adică... da... el e chiar în Făget, da... Am să-i spun eu... Fii liniștită, micuțo... liniștită!... ― Ia seama pe acolo! murmură Ilona cu obrajii lăcrimați, rugătoare și înfricoșată. Dumnezeu să-ți ajute! ― Amin! murmură Apostol, închinîndu-se. Pe urmă o strânse în brațe și o sărută, șoptindu-i în ureche, ca o mărturisire de dragoste: ― Liniștită... N-ai grijă... Mireasa mea... Plutonierul stătea în mijlocul ogrăzii, rezemat într-un picior, cu mâna în șold, cu ochii
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
că s-a cam înserat... Pe când Bologa se gândea să caute pe aghiotantul generalului, se pomeniră cu groparul Vidor, care tocmai intrase pe poartă. Văzând pe Apostol, groparul se înnoură: ― Vai de mine, domnule locotenent!... Da' când ai venit? ― Serviciul, murmură Apostol. Uite, m-au chemat la Curtea Marțială... ― Nu mai spune! se spăimântă groparul. Pe d-ta?... Oare de ce? ― Judecător, zise Bologa, zâmbind foarte ciudat. Vidor se închină de trei ori. Când află însă primarul că "dumnealui vrea să ia
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
în Lunca, la gura drumului spre front, se opri brusc, parcă I-ar fi izbit un pumn în piept. Și în creieri îi zbârnâi întrebarea: " Adică unde mă duc?... Unde?" Dar în aceeași clipă simți o strângere de inimă și murmură chinuit: ― Am uitat acasă... Doamne, ce-am uitat acasă?... Și, drept răspuns, porni mai departe, spre Lunca. Casa groparului de-abia se deslușea în ogradă. Apostol intră grăbit, ca și cum ar fi întîrziat. Ușa tinzii era dată de perete ca totdeauna
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
am ieșit din liniile noastre! se gândi, uitând oboseala, umplîndu-se de o bucurie lină. Slavă Domnului... De acuma primejdia cea mare s-a sfârșit... Doamne, nu mă lăsa!" Se închină, pătruns de un fior de mulțumire și recunoștință, iar buzele murmurau frânturi de rugăciuni fără cuvinte. Plecă înainte pe cărare, cu inima ostenită de bucurie. Peste câțiva pași se împiedică într-un trunchi putred, răsturnat parcă dinadins de-a curmeziș. Îl ocoli. La zece metri însă alt copac prăvălit închidea drumul
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
câteva secunde, mormăind. În dreapta lui, țeava revolverului tremura cu gura spre Bologa. Pe urmă strigă cu o voce ca o lamă de cuțit ce pătrunde în carne vie: ― Ia-i armele, caporal! Din spatele lui Varga ieși un soldat pirpiriu. Apostol murmură leneș: ― N-am arme... Omul se opri la doi pași. Varga sâsâi nerăbdător, furios: ― Caporal, percheziție corporală! Apostol nu mai zise nimic. Mâinile soldatului pipăiră buzunarele, repede, speriate. ― Trăiți, don' locotenent, n-are... ― Patru oameni la escortă! strigă iar Varga
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
o să mă sculați din somn pentru toate mărunțișurile... ― Dacă-ți iei tu răspunderea, eu n-am decât să-i dau drumul! zise Varga nervos, mai ales pentru că aghiotantul vorbea de față cu Bologa. Eu mi-am făcut datoria... ― Datoria, datoria, murmură ursuz ofițerul. Ziua, noaptea, datoria... La vreo treizeci de pași intrară cu toții într-un adăpost larg, luminat cu o lampă mare de petrol. In fața unui multiplu telefonic moțăia un sergent cu receptorul în cap, ca un bandaj de urechi
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
dar uitîndu-se numai la Bologa care, între cei doi soldați, stătea aiurit, cu obrajii albi și brăzdați de nădușeală, parc-ar fi plâns. Pe când telefonistul răcnea în aparat, aghiotantul își curmă deodată imputările și, punând mâna pe brațul lui Varga, murmură cu alt glas, aproape mirat: ― Se vede c-a umblat prin sârme... Și-a sfâșiat hainele... Poate să fie zdrelit? Varga se uită repede la Bologa, încruntînd sprâncenele, și șopti cu o strângere de umeri: ― Poate... Atunci Apostol, ca și cum ar
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
și neîndrăznind să întrebe nimic. Liniștea și lumina pătrundeau în sufletul lui Apostol ca într-o casă pustie. Osteneala îi omorâse toate gândurile. Ridică mâna stângă să-și scoată casca și auzi un tic-tac. Își văzu ceasornicul la braț și murmură cu bucurie: ― Uite că ceasornicul... Își aruncă ochii pe cadranul alb și continuă: E de-abia unu... De-abia... Vasăzică au trecut șapte ore de când... Șapte... Șapte... Uită cu totul ce-a vrut să zică. Brațul îi căzu pe genunchi
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
un răspuns. Deodată își aduse aminte că Bologa e arestat sub o învinuire crâncenă și că, stând de vorbă, riscă să fie și el amestecat, ca odinioară. Vru să se retragă, dar nu putea. ― Am să te apăr eu, Bologa! murmură cu o mulțumire adâncă, în care i se topiră toate temerile. Vreau să te scap!... Auzi?... Trebuie să scapi! Bologa se cutremură și se uită la Klapka necrezător, cu o mirare ca și când l-ar fi văzut întîia oară în viață
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
oameni spînzurați?... Dobitocule, dobitocule!... Apostol, cu ochii în fundul căruței, zări printre scânduri, pe șoseaua care fugea înapoi, un gătej strâmb, întocmai forma crengii de pe copacul cu spânzuratul singuratic, în stânga, îl cutremură o spaimă ciudată și, ca o rugăciune, începu să murmure din buze: ― Dumnezeu... Dumnezeu... Repetând același cuvânt cu nădejde fierbinte, i se coborî în suflet încrederea și-și zise, ridicând capul spre albastrul însorit al văzduhului: "De ce să mor?... Nu vreau să mor! Viața e doar... Viața!..." Și îndată simți
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
mulțumit, desfăcu pachețelul și examină cu mare atenție fiecare lucrușor, zâmbind uneori ca omul care-și vede confirmate presupunerile, crescând astfel în propria-i prețuire. ― Iar acuma te rog să răspunzi, scurt, militărește, la întrebările ce ți le voi pune! murmură pretorul, fără să-l privească și continuând cercetarea "pieselor de convingere". Apostol, cuprins deodată de o dorință violentă de a-și descărca inima, răspundea grăbit, de-abia stăpînindu-și limba, încercînd la fiecare întrebare să explice pretorului îndemnurile tainice, adânc sufletești
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]