5,205 matches
-
dura numai o clipă. Pe urmă mă așezam în fotoliu și mă priveam în oglinzi; nu se mai auzea nimic, murea și marea, murea lumina stelelor, murea totul; rămâneam eu și "ceilalți" care închideau ochii odată cu mine, mă pândeau cu pleoapele întredeschise și, dacă mă mișcam într-o parte, în aceeași fracțiune de secundă se mișcau și ei; caraghios și înfricoșător de prompți. Cât privește figura Bătrânului, ea devenea din ce în ce mai îndepărtată de realitate și mai aproape de vis, ca a unui zeu
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
răchită se aflau la locul lor, goale, cu un strat gros de praf depus pe ele. Eram din ce în ce mai nedumerit. Deodată m-am uitat cu spaimă în oglinzi. Chipul meu căpătase exact trăsăturile Bătrânului. Mi-am pipăit obrazul, cu pete cafenii, pleoapele fără gene. Ce se întîmplase? De ce semănam atât de bine cu el? Din cauză că...? N-am avut nici curaj, nici timp să duc gândul până la capăt. Din toate părțile au început să năvălească în sală furnici roșii care se suiau pe
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
o să-l transportăm cu ambulanța. Două ore mai târziu, în ambulanță, doctorul și femeia stăteau aplecați asupra bolnavului. Din gura lui plină cu tot felul de excrescențe ieșeau frânturi de cuvinte: "șobolanii!" spunea el. Cadaveric, cu buzele ca de ceară, pleoapele grele și livide, cu răsuflarea întretăiată și scurtă, sfâșiat de ganglioni, îngrămădit în fundul cușetei, ca și cum ar fi vrut s-o închidă deasupra lui sau ca și cum ceva venit din fundul pământului îl chema fără încetare, portarul se înăbușea sub o greutate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
a atins din nou pentru a treia oară și l-a crispat puțin, copilul s-a chircit, s-a retras în fundul patului, cuprins de spaima flăcării care îl ardea și își agita înnebunit capul azvârlind pătura. Lacrimi mari, țâșnind de sub pleoapele inflamate, au început să curgă pe chipul său plumburiu, și, la capătul crizei, epuizat, crispându-și picioarele osoase și brațele a căror carne se topise în patruzeci și opt de ore, copilul a luat în patul pustiit o poză de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
Și de asemenea nici o singură dată nu vorbi, mărturisind astfel, în felul său, că nu-i mai stătea în putință să se sustragă bolii. Rieux urmărea fazele bătăliei doar după ochii prietenului său, rând pe rând deschiși sau închiși, cu pleoapele mai strânse pe globul ocular sau dimpotrivă, destinse, cu privirea fixată asupra unui obiect sau întoarsă asupra doctorului și a mamei lui. De fiecare dată când doctorul întâlnea această privire, Tarrou zâmbea, cu un mare efort. ÎNTR-O VREME S-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
bucur că spusele auzite de la tata se confirmă cu prisosință. Stau la masa obișnuită, privesc spre stradă de unde vine lumina de un alb-alb atât de pur, că lumina soarelui reflectată de acest miraculos alb se simte ca ceva ce apasă pleoapele și creează senzația de disconfort vizual. Încă mai persistă minunata dantelă cu milioane de franjuri și întortocheri ale broderiei săvârșite de promoroaca abundentă din ajun, încât ramurile copacilor și pomilor fructiferi se înclină de parcă ar fi încărcate cu rod. În
Călător... prin vâltoarea vremii : (călătoria continuă) , Vol. 4. : Din aproape, în tot mai aproape by Alexandru Mânăstireanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/563_a_1317]
-
jumătate de oră. Sau poate chiar o oră. Îi luase ceva timp să-și dea seama că nu se afla într-o cameră întunecată, ci că era legat la ochi. Preț de câteva minute lungi crezu că vede interiorul propriilor pleoape. Apoi își aminti de glonț și se întrebă, la modul serios, dacă nu cumva experimenta starea de conștiință a morților. Simțurile îi reveneau încet, ca într-o succesiune. După ochi, urmară brațele, care îi dădură de știre că erau imobilizate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
machiajul pe care îl folosesc oamenii ăștia. — Vrei să-mi spui tu mie că buzele lui Como sunt date cu ruj verde? — De unde vrei să știu ce au făcut? — Firește că nu știi, spuse doamna Levy întorcându-și ochii cu pleoape acvamarin spre soțul ei, înfundat undeva printre pernele canapelei galbene de nylon. Văzu o bucată de catifea și un papuc de baie din plastic la capătul unui picior păros. — Nu mă mai bate la cap, spuse el. Du-te și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
sentimentul de insecuritate. — Sunt de acord. Nu mai vorbi. Și scoate baba asta senilă din sala mea de gimnastică. — Dă-i înainte tot așa. Gândește-te numai la tine ca întotdeauna. Dacă tatăl tău ar putea să te vadă acum... Pleoapele acvamarine ale doamnei Levy se ridicară exprimând oroarea. Un filfizon mâncat de molii, în căutare de senzații tari! — Tari? — Ia mai tăceți o dată din gură, îi ocărî domnișoara Trixie. Trebuie să spun că a fost o zi blestemată cea în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
o asemenea criză de claustrofobie, încât fusese gata să leșine în cabină. Acum părea gata să leșine din cauza amețelii provocate de răceală. Își sprijini o clipă capul de peretele cabinei și închise ochii. Pete roșii și albastre îi pluteau în dreptul pleoapelor. Trebuia să captureze pe cineva suspect și să scape de statul în toaletă, înainte ca frigurile să i se înrăutățească în așa măsură, încât să fie nevoie ca sergentul însuși să-l aducă și să-l scoată din closetul acela
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
de pluș și se duse din nou în camera de gimnastică. Domnișoara Trixie stătea în capul oaselor pe divan. Obrazul îi fusese șters de cremă. Gura îi era mânjită cu ruj portocaliu. Ochii ei miopi erau accentuați cu fard de pleoape. Doamna Levy aranja o perucă neagră frumos coafată peste părul rărit al bătrânei. Ce naiba îmi mai faci acum? o întrebă domnișoara Trixie pe binefăcătoarea ei. Am să mă răzbun și pentru asta! — Nu-ți vine să crezi, nu-i așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
să se vândă unor marinari și gangsteri ca cel de colo. — Îî? făcu Zalatimo, simțind că se vorbește despre el. — Ești un om bolnav, țipă doamna Levy la soțul ei. — Liniște! — Și nici mie n-o să-mi meargă mai bine. Pleoapele acvamarin ale doamnei Levy tremurau. Ce se va alege de mine? Și așa viața mea a fost distrusă. Acum ce se va întâmpla? Va trebui să scormonesc în lăzile de gunoi, să mă țin după marinarii din flotă. Mama mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
Gonzalez nu știe nici măcar ce scrisori se expediază de aici. Hai să mergem, doctore Freud. — Uită-te la tine cât ești de liniștit. Nici nu-ți pasă că Abelman ar fi gata să ne jupoaie de vii, dacă vor putea. Pleoapele acvamarine tremurară. Nu încerci să dai de idealist? — Altă dată. Mi-a ajuns pentru o zi. — Între timp, Abelman a pus Scotland Yardul pe urmele noastre. — Reilly nici măcar nu-i acasă. Domnul Levy nu avea chef să vorbească din nou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
dintre buzunarele halatului scoase afară ilustrata lucitoare. Ignatius! — Dă-mi-o imediat înapoi, tună Ignatius. Cum îndrăznești să mânjești imaginea aceasta minunată cu mâinile tale de precupeață? Doamna Reilly mai aruncă o privire spre ilustrată și apoi închise ochii. De sub pleoapele plecate lunecă o lacrimă. — Am știut de când te-ai apucat să vinzi cârnați c-ai să te-nhăitezi cu oameni ca ăștia. — Ce vrei să spui prin „oameni ca ăștia“? întrebă furios Ignatius, băgând fotografia în buzunar. E o femeie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
decât o plasă de păianjeni. Sper că ai asigurările necesare. În caz contrar, s-ar putea să pierzi proprietatea aceasta flamboaiantă când avocatul meu va sfârși cu tine. Dorian se lăsase jos, în genunchi și făcea vânt cowboy-ului ale cărui pleoape începuseră să tremure. — Convinge-l să plece, Dorian, suspină cowboy-ul. Aproape că m-a omorât. — Mi-am închipuit că ești altfel. Amuzant, șuieră Dorian spre Ignatius. Dar în realitate s-a dovedit că ești lucrul cel mai îngrozitor care a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
da, ca să spun drept, a mărturisit Banu. Însă aș vrea să nu fi știut lucrurile pe care le știu. Inima lui Mustafa a Început să bată mai repede pe măsură ce asimila cuvintele ei. Înmărmurit, a Închis ochii. Însă până și din spatele pleoapelor Închise putea zări privirea pătrunzătoare a lui Banu. Și Încă o pereche de ochi strălucind amenințător În Întuneric, atât de găunoși și de Înspăimântători. Era oare djinnul ei cel rău? Însă toate astea trebuie să fi fost un vis, fiindcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
Întinseseră pe divan. Mâinile, ale căror degete mari erau legate laolaltă, erau așezate pe piept, pe care fusese pusă o placă grea de oțel pentru ca trupul să nu se umfle. Două monede mari de argint Înnegrit Îi erau așezate pe pleoape ca acestea să nu se ridice. În gură Îi turnaseră câteva linguri de apă sfințită de la Mecca. Lângă cap, pe o farfurie de aramă, ardeau câteva bucăți de santal. Deși ferestrele nu erau deschise, nici măcar ușor Întredeschise, fumul din Încăpere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
dacă aș folosi vechile metode de a extrage informații? ă A înlocui o formă de brutalitate cu alta nu înseamnă progres. ă Mi-aș dori să-mi pot permite prețiozitatea dumitale. Dar când investighezi brutalități... Porfiri zâmbi și bătu din pleoape. Scoase și își aprinse o țigară. ă Acum, domnule doctor Pervoiedov, ce spuneai despre descoperirile dumitale? ă Ah. Am înțeles. Da, da, desigur. Eu sunt un biet doctoraș. Dumneata ești ditamai investigatorul. Doctorul Pervoiedov dădu din cap cu mânie. Se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
pe Zoia Nicolaevna. ă De ce ați venit? Era aceeași întrebare pe care i-o puse și Raia la stabilimentul lui Fraulein Keller. ă Îl cunoști pe studentul Pavel Pavelovici Virginski, spuse Porfiri declarativ. ă Da, spuse Lilia uitându-se la pleoapele sale stranii și fără culoare. ă Pavel Pavelovici este reținut acum în legătură cu o posibilă crimă. Ea slobozi un oftat slab de protest. Ochii ei îl interogau și îl provocau. ă Orice ai avea de spus în legătură cu întrebarea mea îl va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
cum de a ajuns la o asemenea presupunere. ă Nu. Prințul Bikov era hotrărât. Am auzit de ei, adăugă gânditor. Dar aceasta nu era o editură repsectabilă. ă Priap. Numele nu mai era oferit drept întrebare, iar Prințul își coborî pleoapele în semn de confirmare. § Leonid Simionovici Tolkachenko era victima prea multor castraveți murați mâncați prea repede. ședea în fotoliu citind Albina Nordului și trebuia să țină lumânarea aproape de ziar. Deși era trecut de trei după-masa, de la fereastră nu venea nicio
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
de un trup pe altul. Invitația era explicită, dar Marçal s-a prefăcut că n-a înțeles, deși știa că venise momentul s-o atragă pe Marta la sine, să-i mângâie părul, s-o sărute încet pe față, pe pleoape, ușor, ca și cum n-ar simți dorință, ca și cum ar fi cu mintea în altă parte, gravă greșeală am face gândind astfel, în asemenea ocazii dorința pune complet stăpânire pe trup pentru a se servi de el, să ni se ierte analogia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
vor termina în sfârșit problemele sau se vor dovedi mai ușor de rezolvat, excelenta înțelegere dintre Marta și Marçal, care, cum se spune de obicei, sărea în ochi, și, în sfârșit, nefiind însă mai puțin importantă, curățenia desăvârșită a olăriei. Pleoapele lui Cipriano Algor au coborât încet, s-au mai ridicat o dată, apoi încă o dată cu mai mare efort, a treia oară n-a fost decât o încercare lipsită de convingere. Cu sufletul și stomacul în stare de plenitudine, Cipriano Algor se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
treceam mai departe ca să-i arăt, măcar astfel, că nu gustam gluma ei. Așteptam cu groază venirea serii. Cum începea să coboare soarele spre asfințit, intram în panică. Știam ce mă aștepta. Aveam plumb topit în picioare, în mâini, în pleoape, dar pe măsură ce marea se înnegrea, panica punea stăpânire pe mine. Uneori mă retrăgeam în cameră devreme. Renunțam și la masă, înghițeam în grabă un ceai cu un somnifer și ronțăiam câțiva biscuiți, după care îmi trăgeam pătura peste cap, fericit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
golit de toate frazele frumoase pe care le rostisem în vis, am apăsat pe zăvor și am deschis ușa. În primele clipe n-am văzut nimic. Lumina vie, puternică, reverberată în oglinzi m-a orbit. Fără să vreau, am închis pleoapele. Așteptam să aud râsul binevoitor sau uscat sau nervos al Bătrânului și, eventual, o invitație. „Ei, hai, domnule sculptor, dacă tot te-ai hotărât să mă deranjezi, îndrăznește”. Și mă miram că nu auzeam nici râsul, nici invitația. Inima îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
încleștase gura. Nu știam ce să spun. Tăceam și mă uitam la omul din fața mea. Era destul de robust, dar uzat de vârstă, cu obrazul împăienjenit de riduri și pătat de o culoare bolnăvicioasă, specifică bolnavilor de ficat. Avea ochi reci, pleoape fără gene și pungi seroase sub ochi. Părul îi căzuse pe creștet, iar cel rămas împrejurul capului îi atârna, rar și cenușiu, în neorânduială. Purta un costum alb, cu cravată și își ținea piciorul stâng pe o pernă de postav
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]