KorAP: Find »[drukola/base=tăcut & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...147 148 149 ...276 >

6,881 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

Galați, o bulgărie își întindea răzoarele lungi și liniile negre ale șănțurelelor, cu sticliri de șuvițe de apă printre zarzavaturi. Stăpânul ei era un om cu mustățile mari, zbârlite, cu ochii abia zăriți sub sprâncenele late; un om negru și tăcut. Stăpân la podul umblător din susul liniei ferate, cunoșteam pe un moșnegel îndesat, cu mustăcioară albă, cu ochi mititei pe obraz zbârcit. Și venind acum încet spre căsuța de bârne a podarului, în preajma apei, spre coliba de stuh a bulgarului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-se la podar. Se sculă după aceea și se îndreptă pășind rar, spre zarzavaturile lui. Rămăsei cu bătrânul și cu mortul. Soarele se scufundase; la asfințit crescuse o întinsă roșață purpurie. Prin lumina aceea, prin singurătatea țărmurilor, venind pe lângă lunca tăcută, apa trecea într-o liniște și într-o tăcere de moarte. Nu aburea vântul; tălăngile de peste ape nu se auzeau; împrejurimile încremeniseră în lumina cu luciri sângeroase. Deodată, departe, cine știe unde, pe dealuri, un chiot lung începu să tremure și să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
apă... Își dădu pălăria pe ceafă și scoase răsteiele. Jugul căzu. Românul apucă funia. Cumpăna stătea neclintită, naltă, în albastrul șters al cerului. Printre ramurile răchiții bătrâne pâlpâi o turturică vânătă, apoi se zvârli, în zboru-i iute, zvâcnit, peste fânețe tăcute. Frunzișurile se clătiră o clipă, după aceea căzură iar în neclintirea lor. În clipa aceea, din păpușoaie săltară trei oameni, trei țigani. Pe cel care venea întăi, cu dreapta întinsă țapăn în jos, cu cuțitul lângă coapsă, nalt, uscat, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ținea în mâna stângă. Zvârli și răsteul și-și cuprinse cu dreapta pălăria lată. Se trase înapoi. Începu să urle prelung: —Săriți! Hoții! Ne omoară hoții!... Glasul lui răgușit, izbucnit din cumplită spaimă, se risipea în întinderile fânețelor, în cuprinsurile tăcute. Țiganii se zvârliră, dintr-un salt, asupră-i cu cuțitele. Băieșu se trase pe lângă boi, ridică pălăria, simți arsura unei tăieturi în brațul stâng. Răcnind, se trăgea iute spre fântână, căuta un loc de scăpare, căuta un par, căuta o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
simți a doua arsură de cuțit. De pe brațul stâng, în lungul degetelor, curgea sânge fierbinte. Tălharii se încordau, veneau plecați pe furiș spre el, căutau să-l izbească o dată din două părți. Dintre ei patru, nimenea nu rostise nici un cuvânt. Tăcuți, încruntați, negri, se năpusteau cu cuțitele. Într-o mișcare de fulger, omul puse mâna pe ghizdele fântânii; se încordă, o dată cu alt răcnet al disperării; scândura groasă pârâi ascuțit, plesni, se desprinse; Băieșu o trase spre el, o ridică în stânga; dară

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
care-și clăteau încet, atingându-le, săbiile frunzelor. Așa merserăm multă vreme prin arșița zilei și prin singurătate. Oamenii și animalele parcă dormitau; nu vorbea decât doctorul, din când în când, și atunci își sălta pântecele rotund, într-un râs tăcut. Cine știe unde mergem! zise el vesel. Glasul lui Ștefan se auzi într-o vreme: —Iaca un om... —Aha-aha! rosti doctorul căscând. Slavă Domnului! Se sculă de la locul lui și scoase îndărătul trăsurii capul. —Măi bădișorule! rosti el cu un glas foarte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
văd... pe lângă moșia lui domnu Todirescu și pe la conu Dumitrache... —Așa? bun. Da’ mai avem mult?... —Ei, nu, nu mai este așa de mult... Omul porni fără să ne mai privească, caii urniră trăsura grea; doctorului îi veni iar râsul tăcut, apoi rămase privind la Dumitru, țâncul cu capul flocos, care mergea tip-tip prin blana de praf a drumului, ținând boii de funie, foarte serios și cu glasul tot mai gros parcă. —Vra să zică, pe-aici e drumul! vorbi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
din hlei. —Cucoane! zise Gavril cu tărie; dumneata apucă de-a dreptul pe unde am venit noi... Eu fac pe drum - și am o leacă de înconjur... Carul porni cu boii blânzi, și cu omul toropit, prin fumul burniței. Boierul, tăcut, își întoarse calul și apucă prin pădure, prin răceala pătrunzătoare, prin oftările domoale ale adâncului. Mergea în pas, gânditor, și-și simțea mădularele amorțite. Ș-avea și-n el ca o nemulțămire nedeslușită. Și parcă și de el însuși și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
vorbeau moale și trăgănat, se certau ori se tânguiau fără întrerupere. Plângea pentru o rochie, pentru o bluză, pentru o păreche de botine, se certa cu maică-sa Rifca și amândouă porneau tânguiri nesfârșite când Leiba Sanis intra în casă, tăcut, bocănind rar cu cizmele uriașe. La anul nou, la Hamăn, la sărbătorile de toamnă, se veselea cu tot tineretul din jurul ei. Erau uitate năcazurile; glumele, pâcâliturile, cântecele, chefurile aveau o putere neobișnuită; petrecea ca într-o înfrigurare; cu grabă, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
c-un băiat nalt, negricios, c-o umbră de mustață deasupra buzelor. Stătu la îndoială. Dar Tudorița începu să râdă: —Intră, Haie, intră, nu te teme, că nu te mânâncă... Ea intră și se așeză pe o margine de divan, tăcută și mirată. Prietina ei spunea ceva tainic, cu mult foc, băiatului; iar el o asculta când c-un zâmbet, când c-o încruntare din sprâncene; și din vreme în vreme își oprea ochii ca de păcură asupra ovreicei. Haia își

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ridică în picioare și ieși încet. Dar nu intră acasă. Începu să se plimbe lin pe ulița îngustă, apoi pe hudița umedă, prin umbra zaplazurilor și a zidurilor. Din când în când trecea pe lângă ea, prin umbră, câte un locuitor tăcut al mahalalei. Nici n-o băga în samă; își căta de drum. Ea se oprea, asculta răsunetul înăbușit al pașilor, apoi pornea iarăși. Un vânt cald cu mirosuri de pe bălțile stătute de la răscruci sufla în răstimpuri; noaptea era fără lună

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mai zise el. Tare ai mai rămas tu cu gura căscată... ca și ieri... Parc-ai văzut o zână din poveste... Pune-ți, măi Niță, căciula în cap... Zurgălăii cu dulce sunet se stânseră în depărtare; curtea și bordeiele rămaseră tăcute, mai triste parcă, în liniștea iernii. Vătaful porni la trebile lui, Niță se întoarse la vite cu Sărmanu. Dar spre sară toți bordeienii adunați la vetre începură a vorbi iar despre întâmplarea așa de deosebită, și despre vedenia din alte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cetină. Aici îi împresură deodată o liniște adâncă. Cel dintăi omăt moale sta pe brădetul neclintit deasupra și pe cărări era numai un pospai subțire. Nu s-auzea nici un sunet: munte și codru parcă muriseră. Așa merseră multă vreme suind tăcuți până ce băgară de samă că lumina leșietică le punea pe obrazuri ca niște măști palide. Bătrânul se opri. Măi Dăvidel, zise el râzând, să mai stăm o leacă. E greu cu încheieturi ruginite. Și nu știu ce am, ori mi se pare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271

recunoaște-o - adoră o ceartă bună. Sau una rea. Orice fel de ceartă, de fapt - întotdeauna au considerat ciondănitul un mijloc perfect legitim de comunicare. Mi-am petrecut viața privindu-le așa cum privește șoarecele o pisică, stând ghemuită, mică și tăcută, ca o furnicuță, într-o fustiță cu franjuri, sperând că, dacă nu mă observau, nu puteau să găsească motiv de ceartă. Cele trei surori mai mari ale mele - Claire, Maggie și Rachel - seamănă cu mama: femei înalte, superbe, cu principii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
de străzi distanță. Nu mai suntem în Kansas, Toto, am spus. —În regulă, o să luăm un taxi. Te las acasă. Pe bancheta din spate, ascultându-l pe șofer cum urla în rusește la telefonul mobil, eu și Aidan am rămas tăcuți. I-am aruncat o privire rapidă, în timp ce luminile și umbrele ascuțite ale orașului îi alunecau pe chip, astfel că era imposibil să îi vezi expresia. M-am întrebat ce avea să se întâmple în continuare. Știam un singur lucru: după

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
bine că nu mă vedea. Două femei ni se aplecau în față, ocupându-se de picioarele noastre. Nu le vedeam decât creștetul capului și mă simțeam prea jenată pentru a putea purta o conversație relaxată în prezența lor, umilă și tăcută. Harris, în schimb, părea perfect în largul lui, tot întrebând despre slujba mea, spunându-mi totul despre a lui. Apoi a scos un mixer de cocteiluri și două pahare, mi-a turnat ceva de băut și a ridicat paharul pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
n-ar fi trebuit să vin. Ba da, trebuia! Sincer, trebuia. O să fie mai ușor. Îmi pare foarte rău pentru tata, e puțin... nu o face cu intenție, mare parte din timp trăiește într-o lume a lui. Am rămas tăcuți. —La ce te gândești? a întrebat. La covor, am spus. (Avea un model ciudat în spirală.) Dacă te uiți la el destul de mult timp, ai impresia că ai ochii pe arcuri. E ca și cum ți-ar sări din cap și ar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
terminarea liceului; câștigând o cupă la bowling; în vacanță în Jamaica, gătind împreună scoici în Cape Cod; la petrecerea de rămas-bun înainte ca Aidan să plece la New York; vopsind casa din Bah Hah-ba în roz etc. Am fost amândoi foarte tăcuți la întoarcere. Vizita fusese o greșeală majoră, un risc pe care meritase să ni-l asumăm, dar care se finalizase cu un eșec. Aidan era un tip super în mai multe privințe, dar târa prea multe după el și avea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
că doar trei. —Trei? a verificat Diego. —Trei. La masă, Leon nu se putea opri din plâns. — Îmi pare rău, Anna, repeta, uitându-se la mine printre degetele scăldate în lacrimi. Îmi pare așa de rău. Diego s-a apropiat tăcut și respectuos. Cu o voce scăzută a întrebat: —Pot să vă aduc ceva de băut? —Un Pepsi, a spus Leon, fornăit. Cu o picătură de lămâie verde, nu simplă. Dacă n-aveți lămâie verde, nu-mi puneți lămâie. Un pahar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
ne umplem timpul. Metroul a luat o curbă destul de abruptă și amândoi am fost aproape aruncați de pe scaun. Când ne așezasem la loc, am întrebat deodată: —Cum erai înainte? —Înainte...? — Da, ce fel de persoană erai? Cum sunt acum? Foarte tăcut. Nu spui prea multe. Cred că vorbeam mai mult. S-a gândit puțin. Mda, aveam conversații, păreri, îmi plăcea să vorbesc. Mult. Părea surprins. — Problemele la ordinea zilei, filme, de toate. —Zâmbeai? Nu mai zâmbesc acum? OK. Mda, zâmbeam. Și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
dar nu cred că era așa pentru că a fost foarte tăcut apoi, de parcă îl lăsase ceva fără vlagă. — Chestiile de la serviciu pot să aibă efectul ăsta asupra cuiva. Nu știu, Leon, părea ceva mai grav de-atât și... a rămas tăcut și oarecum... rezervat. Vreau să spun, și-a dat silința, mai ales în seara de Sfântul Valentin, dar sărbătoarea asta este oricum atât de siropoasă și de artificială... Imediat după, a rezervat o masă pentru noi la Tamarind și eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
taxiul. Răsărea soarele și totul era cufundat în liniștea zorilor în timp ce parcurgeam drumul spre casă. Deși nu băusem un strop în ziua dinainte, mă simțeam de parcă aș fi avut cea mai cruntă mahmureală din viața mea. Am intrat în apartamentul tăcut, am aprins lumina, apoi, încă o dată, am scos plicul din geantă și m-am uitat la fotografia băiețelului care era leit Aidan, dar nu era Aidan. În ajun, în timp ce stăteam pe treapta de la intrare și mă uitam la fotografia băiețelului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
la Jacqui, implorând-o să-l primească înapoi. —Nemernicul, am șuierat. Capitolul 4tc " Capitolul 4" Tot ce-mi amintesc din acea perioadă e că mă durea fiecare oscior, mai rău ca oricând. Mă dureau până și mâinile și picioarele. Eram tăcută și posomorâtă, ca o versiune feminină a lui Joey, dar fără costumația ridicolă de rocker. Am îndepărtat toate pozele cu Aidan - cele atârnate pe pereți, cele care străjuiau pe televizor, până și pe cea din portofel - și le-am exilat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
în Bermude, la vila lui Jessie Cheadle. S-a oprit. Vila lui Jessie Cheadle? — Da. De ce? Credeai că o să petreacă Ziua Recunoștinței stând singură acasă? Doar ea și fătul ei fără tată? — Care e numărul ei de mobil? Am rămas tăcută. Nu voiam să-i spun. —E în regulă, a zis. Îl am acasă. Poți să mi-l spui acum sau pot să-l iau eu mai târziu. Înfrântă, i l-am înșirat. O altă repriză de lovit butoanele, posibil mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
afectează acum. Chiar îmi place de Janie - și de Howie. Și mă văd foarte des cu Kevin și cu părinții tăi. Îi vizitez la Boston sau vin ei pe-aici. E ciudat cum se așază lucrurile, nu? — Da. Am rămas tăcuți și nu mi-a venit în minte nimic mai important de spus decât „Te iubesc“. — Te iubesc, Anna. Te voi iubi veșnic. Și eu te voi iubi veșnic, iubitule. —Știu. Dar e în regulă să iubești și alți oameni. Și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]