16,454 matches
-
dimineață m-am dus din nou la Hirghe și am cumpărat un gram și jumătate de cocaină. Așa am procedat apoi în toate zilele care au urmat. Când scriu aceste rânduri, fără voia mea, îmi imaginez cu o claritate dureroasă zâmbetul disprețuitor de pe fața cititorului acestor note. Simt că aceste cuvinte, mai exact, că faptele mele care ar trebui să dea seama de puterea cocainei vor fi percepute de oamenii normali ca o dovadă a slăbiciunii mele. Acest lucru îl va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
gem. După ce a devorat totul din farfurie, mama începe să se foiască neliniștită pe scaun. Deși nu s-a pronunțat nici un cuvânt, toți înțeleg că o doare stomacul și că trebuie să meargă la toaletă. Zâmbind și arătând cu acest zâmbet că nu o respectă pe această bătrână jalnică îndeajuns pentru a rămâne serios, dar că demnitatea lui nu-i permite să pufnească în râs, lacheul îi arată toaleta cu mâna lui în mănușă albă. Mama se ridică, sprijinindu-se greoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
În spatele patrulei, e mama. Vrea să treacă, vrea să se apropie de mine, dar nu i se dă voie. „Copilul meu, fiul meu, Vadea al meu! spune ea, ținându-se de baioneta care o oprește și zâmbindu-mi. În acest zâmbet e totul: și faptul că știe că din ordinul meu nu i se dă voie să vină la mine, și faptul că moare și că nu e supărată pe mine, că mă înțelege; înțelege că un om ca ea nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
se aude clar o șoaptă; ca tras de un șnur, strig gâtuit: „mama? mama?“. Dar șoapta aceea nu s-a mai auzit. Nu mi-a răspuns nimeni. Realizez că atunci când am strigat, nu știu de ce, fața mea a schițat un zâmbet. Deși în momentul acela nu s-a petrecut nimic deosebit, după ce mi-am auzit vocea, mi s-a părut că-i imposibil să plec și să mă întorc a doua zi. Încercând să pășesc cât pot de încet, o pornesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
erau doar câteva gospodării după care, muntele se ridica semeț spre înălțimi. O bătaie discretă în ușă îl făcu să tresară. Da, poftim! spuse el, întorcându-se de la fereastră. În cameră intră doamna Maria, mătușa prietenului său Traian, cu un zâmbet ce i se întindea pe toată fața. Era o femeie mărunțică și plinuță, cu părul strâns sub un batic legat peste cap, la ceafă. Pe fața ei rotundă, ochii negri fugeau în toate părțile. Purta o rochie de casă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
să nu izbucnească în râs, distrându-se pe seama lui, iar asta îl călca pe nervi. Nu cred că a frânat de loc! spuse repede agentul. Și atunci cum explici urmele astea? întrebă mai calm Cristian care nu mai sesiză nici un zâmbet în vocea lui Vasilică. Nu vi se întâmplă niciodată să vi se oprească motorul în mers? Ce vrei spui? Ce legătură are asta cu situația noastră? Ascultați-mă până la capăt! Deci, motorul se oprește, ce faceți? Dați la automat? De ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
părul cânepiu tuns până la nivelul umerilor. Înfățișarea ei era foarte plăcută, poate din cauza ochilor mari și cenușii și a gurii bine conturate, iar nasul subțire și ușor acvilin îi dădea un aer preocupat. În colțul gurii lui Cristi înflori un zâmbet slab, imaginându-și-o privind pe deasupra ochelarilor ușor lăsați pe nas, spre clasa plină de copii și vorbindu-le la fel de răspicat. Nici nu știa dacă purta ochelari, dar din moment ce era profesoară, trebuia să-i aibă. De ce râdeți? întrebă ea. Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
căutându-și cheile în buzunar. Deschise portiera și se prăbuși pe scaunul din spatele volanului. Cu mișcări precipitate introduse cheia în contact și o răsuci până la capăt. Avu o strângere de inimă la gândul că motorul nu va porni dar un zâmbet larg îi lumină fața când îi auzi torsul regulat. Întoarse în loc și porni în viteză spre oraș. Din când în când privea în oglinda retrovizoare de parcă voia să se asigure că nu-l urmărea nimeni. 12 Fuma așezat în fotoliul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
și coapsele ce se arcuiau atât de frumos sub rochiile ușoare de vară pe care le purta. Asta ca să nu mai vorbim de sânii obraznici care se unduiau în ritmul pașilor. Căzut în reverie, lui Cristi i se așternu un zâmbet pe față. Se scutură repede, oare ce se întâmpla cu el? Începea să creadă că nu mai gândește limpede, iată la ce îi zbura lui mintea! Îl cuprindea rușinea că se gândește la așa ceva. Să trăiți, domnule inspector! auzi el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
de presupunerea lui că atentatorul se ascundea în zonă, stresul generat de situația în care se afla s-a transformat pe măsură ce trecea timpul în acea neliniște teribilă. Mulțumit de analiza pe care o făcuse, pe fața inspectorului se așternu un zâmbet vag. Nu numai că în sfârșit găsise o explicație rațională la ceea ce se petrecuse sus pe munte dar mai aflase ceva. Bătrânul comandant nu era chiar atât de naiv cum voia el să lase de înțeles. Văzând că Toma nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
dreptul toxic, explică el râzând, arătând spre bocceluța pe care tocmai o făcuse. Ileana își sunase colega care deja îi aștepta la școală. După ce făcură prezentările, intrară în laboratorul de chimie al școlii. Inspectorul fu nevoit să suporte din nou zâmbetele femeii și privirile insinuante pe care aceasta i le arunca Ilenei. Ce vă trebuie, domnule? întrebă profesoara de chimie. Era o femeie mărunțică, grăsuță și cu o voce pătrunzătoare. Deformație profesională, își spuse Cristian, trebuie să o audă copiii când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
au vărsat lacrimi care s-au scurs împrejur, iar când au atins pământul, s-au transformat pe loc în aur. Și zeii aceștia nu au altceva de făcut decât să stea să se uite la noi? întrebă inspectorul cu un zâmbet malițios în colțul gurii. Cristi! îl certă Ileana sever. Chiar vreau să mă lămuresc, insistă Toma, deci, după ce au creat lumea, s-au îndrăgostit de propria lor creație și nu se mai pot desprinde din contemplație. Nu ne privesc tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
se așteptase la așa ceva, inițial crezuse că este vorba de un mic seism pentru că tremurul încetase și acum nu mai simțea vibrația aceea. E bestia, spuse bătrânul, ne-a simțit. Se răsuci apoi pe călcâie și porni mai departe. Un zâmbet i se așternuse pe față, în timp ce mormăia în barbă numai pentru dânsul, astfel încât să nu-l audă inspectorul: Văd că domnița nu s-a înșelat, încep să cred că s-ar putea să scoatem un paznic bun din tine. Dincolo de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
-ți fi rupt ceva pe dinăuntru. Cred că sfârșitul mi-e aproape! oftă Calistrat. Deși ceea ce spunea era grav și în vocea lui se simțea durere, moșul vorbea destul de detașat iar lui Cristian chiar i se păru că zărește un zâmbet pe fața lui. Încetează, te rog! Nu mai vorbi așa! No, crede-mă că mă doare rău! clătină încet Calistrat din cap, ducându-și mâna la piept. Acolo te doare? Moșneagul aprobă clipind din ochi: Tare de tot și nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
trăia bătrânul. Nu lucra nicăieri și nici n-o făcuse vreodată. Nu avea pensie și nici rude. A trebuit să-l îngropăm pe banii primăriei. De ce râzi? întrebă Pop, mirat de faptul că pe fața inspectorului se așter nuse un zâmbet. Nu râd, se grăbi Cristian să-l contrazică pe socrul său. Își amintise de sfeșnicele bătrânului îngrămădite deasupra dulapului din cămăruța lui Calistrat. Din moment ce comandantul îi spusese acest lucru, însemna că nu dăduseră de ele. Se grăbi să scape de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
loc în loc se vedeau vetre improvizate în care arseseră focuri puternice. Probabil că, de frica bestiei, oamenii puși de pază aprinseseră focuri crezând că au de a face cu vreo sălbăticiune care s-ar fi putut speria de flăcări. Un zâmbet înflori în colțul gurii inspectorului, la gândul că aceștia fuseseră atât de naivi. Amintirile începuseră să-l năpădească. În urmă cu trei ani și el fusese în aceeași situație, refuza să creadă în existența vâlvei. E drept că el se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
țină sticla pe masă, dar Vlad nu prea se omora să se conformeze, considera că plătea destul ca să o poată ignora. Constatase că nici Maricel, de fiecare dată când își amintea numele șefului de sală nu-și putea ascunde un zâmbet, nu părea să se sinchisească prea mult de asta. Fiindcă nu-și putea permite să bea vârtos, își omora timpul numai gustând pălinca. Se gândea la ale lui și trăgea cu urechea la discuțiile celor de la mesele învecinate. Îl amuza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
său, când la Ileana care se ridicase ascultătoare și se îndrepta spre ușa pe care tocmai apăruse tatăl său. Îmi rămâi datoare! îi șopti Cristian când trecu pe lângă el. Femeia îi evită privirea, mușcându-și buzele ca să nu se vadă zâmbetul ce îi înflorea în colțul gurii. 29 Simion Pop se prăbuși în fotoliul din care tocmai se ridicase Ileana. Sper că nu aveați o discuție importantă, spuse el după câteva clipe în care se foise căutându-și o poziție comodă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
Atunci? Eu vreau să fiu ofițer, tovarășe căpitan, așa ca dumnea voastră! Se mira și el de curajul pe care îl avusese, dar, de acum, îi ieșise porumbelul din gură. Căpitanul Cerkatov îl privea țintă și, pentru prima dată un zâmbet îi mijise în colțul gurii. Se apropie de Godunov și îi întinse mâna. Liber, soldat! spusese el după o strângere scurtă. Voi vedea dacă pot să fac ceva. Asta fusese tot, Cerkatov redevenise ofițerul rece, cu figura impenetrabilă. Fața umană
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
pentru a vedea spinarea bătrânului la numai o palmă în fața sa. Ce s-a întâmplat? tresări acesta. Nu mai fă lucruri din astea! M-ai speriat, nu te-am auzit venind. Iartă-mă, se scuză Cristian, încercând să-și ascundă zâmbetul fericit, e întuneric și nu te-am văzut. Voi avea grijă să nu se mai întâmple. Era mai mult decât mulțumit, toiagul reîncepea să se comporte așa cum trebuia. Încă nu știa de ce, poate datorită faptului că trecuse atâta vreme de când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
suplimentare, trimisese acasă în Transnistria un mesaj ca să le mai vină întăriri. Până la sosirea lor, băgase în subteran și câțiva băieți de ai săi. Aflând de hotărârea sa, Mihailovici nu făcuse nici un comentariu, se mulțumise numai să-și ascundă un zâmbet în barbă, la amintirea refuzului vehement al lui Boris de a-și pune oamenii la săpat. Se bucura de faptul că lucrările nu stau pe loc, fără a-l interesa cum. Boris Godunov era un tip matinal. În fiecare dimineață
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
zise Bandura interlocutorului său. Johan sau Jan Valtin (cred că așa se numea), Într-un acces de jelanie, căuta să-și redeștepte chipul Marietei. Își aminti doar trupu-i firav și zîmbetu-i stins. Iar pentru o clipă Îi apăru În minte zîmbetul ei, umbra chipului ei, ca apoi să i se șteargă brusc. „Fii fără grijă“, zicea Bandura, „nici o altă domnișoară de familie bună n-a fost mai duios jelită și n-a avut o Înmormîntare mai cu pompă decît tine“. ENCICLOPEDIA
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
cu afecțiunea copiilor, nici cu niște nepoței minunați, nici cu liniștea Împăcată a vieții de fiecare zi, va Începe să bombăne, să se Îmbete tot mai des. Atunci era cuprins de furie, fapt neobișnuit pentru un om calm, mereu cu zîmbetul pe buze. Înjura de Dumnezeu, blestema cerul, pămîntul, pe ruși, pe americani, pe nemți, statul și pe ăi de-i stabiliseră o pensie mizerabilă pentru cît slugărise o viață de om, dar cel mai mult televiziunea, care-i umple pustiul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
ghirlandă de aramă lichidă. — Daniel, ce-ai să vezi astăzi n-ai să poți povesti nimănui, m-a avertizat tata. Nici prietenului tău Tomás. Nimănui. — Nici măcar mamei? am Încercat eu, cu jumătate de glas. Tata oftă, adăpostindu-se În acel zîmbet trist care Îl urmărea ca o umbră de-a lungul vieții. Ba sigur că da, a răspuns cu capul plecat. Cu ea n-avem secrete. Ei poți să-i povestești orice. La scurtă vreme după războiul civil, o epidemie de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
ca să lase să pătrundă lumina blîndă a zorilor. — Hai, Daniel, Îmbracă-te. Vreau să-ți arăt ceva, mi-a zis. — Acuma? La ora cinci dimineața? — Există lucruri care nu se pot vedea decît pe Întuneric, a insinuat tata fluturînd un zîmbet enigmatic pe care probabil Îl Împrumutase din vreun volum de Alexandre Dumas. Străzile Încă lîncezeau În cețurile și răcoarea nopții cînd am ieșit În poartă. Felinarele de pe Ramblas desenau un bulevard de aburi, clipind În timp ce orașul se dezmorțea și se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]