5,438 matches
-
de timpane a fost șuieratul săgeții care i-a străpuns platoșa. Ultima imagine întipărită pe retină a fost cea a sângelui care îi țâșnea din viscere. Rănită, Europa s-a zvârcolit în aflarea unui ungher al citadelei în care să zacă și, mai ales, să se vindece odată cu trecerea timpului. Numai vântul serii o știa în colțul unde se ascunse. O descoperise înțepenită, cu trupul chircit și fața lividă, podidită de lacrimi și sânge. I se făcu milă, învelind-o cu
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
moaște. Aproape fiecare căuta în rugăciunile lui să găsească norocul în viață decât mântuirea sufletului. Erau niște piperniciți în ale credinței. Sub privirea împăciuitoare a unui episcop ghiftuit, un popă lumeț și șugubăț vorbea mirenilor de virtutea scăpătăciunii. Prin boscheți, zăceau haimanale trândave duhnind a transpirație. În șanțurile din preajma tavernelor, sforăiau bețivi. Erau bâzâiți de muște, atrase de putoarea țuicii. În apropiere, cârciuma mazacă se afunda sub apăsarea depravării. Un miros rânced răzbătea dinăuntru. De pereții ei, se rezemau muieri deocheate
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
niște năluci, din pâlcurile de pădure. Îndoiala se adâncea cu fiecare zi petrecută în aceste pământuri blestemate. Știau că nu aveau decât să lupte pe viață și pe moarte. Înfrângerea le aducea un sfârșit groaznic. Înfipți în țepe aveau să zacă, în chinuri, poate chiar și zile, până să-și dea duhul. Deja, aveau hojma vedenii cu pădurea de țepe care li s-a ridicat. Gândeau cu toții că trebuiau cât mai degrabă să părăsească aceste ținuturi înspăimântătoare. Într-o zi, păru
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
vorbește Michel Serres 1 și care înseamnă nu numai sculpturile în piatră, ci și fetișul, săculețul de piele, mumia, vasul de pământ ars, urciorul, ca și tumulii, menhirele, piramidele și toate celelalte „cutii” în care sunt închiși morții. Înlăuntrul lor zac, „aidoma unor statui, corpuri țepene de oameni morți, dure precum obiectele, corpuri conservate sau transformate în stafii”. Veritabile „cutii negre”. „Statuia este o cutie neagră, deschideți-o și veți privi moartea în față.” În această statuie, stelă sau sicriu coborât
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
decât să-i primească în tăcere pe morții de acum. Ultima invocare adresată morților de către Hecuba, la sfârșitul piesei, o Hecuba prăvălită la pământ și lovindu-l cu pumnii - gesturi rituale, menite să cheme duhurile celor morți din adâncurile unde zac -, această ultimă invocare, așadar, nu mai este decât un ritual zadarnic. Din răposatul Priam a mai rămas doar amintirea zăbranicului așternut peste chipul lui. Pentru femeile din Troia, marii dispăruți nu se vor mai întoarce niciodată, așa cum nu se va
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
capcană lui Egist. În schimb, în Oreste, ca și în Electra lui Euripide, leșul Clitemnestrei și cel al lui Egist vor deveni la rândul lor fantome ce se vor răzbunate. La sfârșitul Hoeforelor, îi vedem pe Clitemnestra și pe Egist zăcând răpuși de o moarte violentă, și chiar dacă Oreste își proclamă dinaintea lor victoria și justețea actului prin care a pedepsit o fărădelege, el știe prea bine că această victorie l-a pângărit, că ea va fi mereu însoțită de groaza
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
pe materialitatea cea mai vizibilă, cea mai palpabilă cu putință. Magicianul shakespearian nu se slujește doar de „spirite” cărora încearcă să le dea un corp, ci și de statui pe care știe cum să le anime ori de trupuri neînsuflețite zăcând în coșciuge (și ele un fel de statui, cum spune Michel Serres) pe care le poate trezi din somnul lor etern. Ca practică magică, teatrul se plasează întotdeauna la Shakespeare la limita dintre imaterial și material și, deopotrivă, la cea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
a criptei, prin care nu va pătrunde niciodată o suflare de aer proaspăt. Pregătindu-se să simuleze moartea, Julieta trăiește experiența morții reale, trăiește groaza de a se afla în curând într-un sumbru lăcaș: Sub bolta căruia de veacuri zac Străbune oseminte îngropate Și trupu-nsângerat al lui Tybalt, Abia-nhumat, în giulgiu putrezește, Pe unde cică stafii se arată La miezul nopții...1 Este spațiul întâlnirii cu Gorgo și cu fantomele, spațiul în care oricine își poate pierde ușor mințile. În
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
că noi toți suntem niște strigoi”, i se confesează doamna Alvig pastorului. „Înăuntrul nostru nu există numai ceea ce ne-au lăsat moștenire părinții. Ne bântuie tot felul de idei, de credințe moarte și multe altele. Ele nu trăiesc în noi, zac numai, și nu avem cum să scăpăm de ele. Când citesc un ziar, mi se pare că strigoii se strecoară printre rânduri. Pretutindeni sunt strigoi. Câtă frunză și iarbă. De aceea ne îngrozește pe toți lumina.” Arta sculptorului și arta
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Căci cel ce poate vedea marionetele mișcându-se este și cel ce poate trăi experiența dedublării. „Noi suntem, dar în vis, în afara corpului nostru care doarme dincolo de noi”, spune Battaglia, în timp ce Diamante se întreabă dacă nu cumva „dincolo” trupurile lor zac moarte. Exact în acel moment, manechinul și actorul se asociază: manechinele „fac și ele parte din vis”. În finalul piesei asistăm chiar la un dans în care se prind laolaltă manechine și actori. „Camera aparițiilor” se transformă, astfel, într-un
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
aceea”, ne amintește Kantor, este expresia folosită de Platon atunci când vorbește despre dispariția Atlantidei). Deloc întâmplător, prologul din Oh, blândă noapte - ultimul spectacol încheiat al regizorului polonez - ne plasează de la bun început în casa „de după noaptea aceea”, unde toți locatarii zac morți, victime ale catastrofei. Aici, în această cameră a memoriei, în această „sărăcăcioasă cameră a imaginației”, va pătrunde Istoria. Aici se va juca încă o dată aceeași piesă, scrisă și reprezentată cu secole în urmă, aici se va petrece pentru a
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
cea de dinaintea dispariției definitive. În Paravanele, costumul Wardei este un veritabil echivalent al îmbrăcăminții și gătelii mortuare. Încă din tabloul al doilea, rochiile ei puse una peste alta ca și bijuteriile grele dau senzația că, deși vie, femeia pare să zacă într-un sicriu, că, sub rochiile ce o apasă ca o povară greu de purtat, „moartea își vede liniștită de treabă”. În același tablou, mantia aurie - care „ar trebui să semene întru câtva cu veșmântul preoțesc purtat la sărbătoarea Zilei
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
protejate de vitregiile timpului, deci disponibile pentru secolele viitoare. Pentru aceasta va fi nevoie ca oamenii să descopere, aproape o mie șapte sute de ani mai târziu - în 1753 -, că Herculanum și Pompei au fost salvate prin distrugere. Cadavrele de oameni zac alături de gândurile scrise: cei vii mor, morții se înscriu în eternitate. Cel puțin pentru cât durează eternitatea... Când arheologia se apucă să descifreze ce ne-au lăsat aceste două orașe, ea aduce informații considerabile pentru reconstituirea vieții cotidiene: petrificată instantaneu
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
printre vase cu vopsele, cârpe murdare și cutii de conserve pline cu peneluri, deși era mai probabil să nu fi fost uitare, ci ceva tot atât de deliberat ca și părăsirea acelui Eye of War, ca vai de el, care și el zăcea pe scaunul ocupat de musafir când tăifăsuiseră. Am nevoie să Înțelegi unele lucruri, spusese. Atunci am să te pot ucide, În sfârșit. Etcetera. Probabil coniacul, s-a gândit pictorul de război, cu efectul lui asupra inimii și capului, atenua senzația
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
De astă dată, nu tablourilor lui cu bătălii, ci unei fresce recent descoperite la Sfântul Martin cel Mare din Bologna: Adorarea Copilului. Pe fragmentul inferior, Între un catâr, un bou și câteva figuri decapitate de ravagiile timpului, un Iisus Copil zăcea cu ochii Închiși, Într-o liniște aproape cadaverică, care anunța, Întru Înfiorarea privitorului atent, Christul torturat și mort din orice Pietate. Faulques tocmai Își curăța resturile de vopsea, când o umbră i s-a proiectat pe masă. A ridicat privirea
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
păstrase o vreme, până le pierduse, În cele din urmă, nu-și mai amintea nici el unde, așa cum nu-și mai aducea aminte nici vorbele scrise acolo: copii sub ploaia care mai uda și alte locuri, cimitire de departe, unde zăceau alți copii, care n-aveau să Îmbătrânească nicicând și nici n-aveau să ajungă niciunde, ori cam așa ceva. Își amintea doar primele două rânduri: Copii așezați În fața unui muzeu (neobișnuit de) intact... A alungat amintirea și s-a Întors la
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
ajunseseră Într-o zi mediteraneeană luminoasă și albastră, cu un soare orbitor, care aurea pietrele din portul vechi. Încă mai trăia prietenul lui Faulques, septuagenarul călugăr Georges, care, sedus pe loc de Olvido, Îi arătase cripta bisericii lui medievale, unde zăceau - cu chipurile din piatră desfigurate cu ciocanul când orașul căzuse În mâinile turcilor - statuile cavalerilor cruciați. A doua zi, ea primise botezul focului pe șoseaua care ducea spre Nebatie: un atac cu elicoptere de artilerie israeliene, o rachetă trasă Într-
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
dacă Faulques era la curent, dar În acel reportaj apărea și el, Într-o secvență din timpul Întâmplării. Cât despre poze, În prima se vedea cum băteau victima, și o tăiau cu acel cuțitoi, iar În a doua cum aceasta zăcea În țărână, sângerând, plină de tăieturi. Totuși, În imaginile de la televizor, care se filmaseră chiar În acel moment mai din spate, apărea Faulques făcând prima poză, apoi În genunchi, cerând ca omul să nu fie omorât. Cu un gest de
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
apoi deslușit, pe măsură ce răsucea de la infinit la 1,6 metri butonul distanței focale. Imaginea din vizor era În culori; dar principala amintire, suprapusă peste toate celelalte, ceea ce păstrau timpul ori memoria lui Faulques (distrusese copia unică de pe hârtie, iar negativul zăcea Îngropat sub kilometri de peliculă arhivată), era gama de griuri care se afirmau treptat pe hârtia fotografică, lenta impresionare revelată de procesul chimic sub lumina roșie din laborator. Biluța cercelului de aur pe lobul urechii a fost ultima care s-
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
striga; suspiciune; a nu ști; să știi; cînd nu știi; dacă nu știi; tace; taci; tăcea; teamă; tema; tema de acasă; temele; tendință; de toate; tot ce trebuie; treabă; uitare; unde; vorbăreț; vorbe; vorbire; vorbit; vrea; nu vrea; ce vrei; zăcea; zi; zicală (1); 759/259/74/185/0 întreg: tot (183); complet (54); plin (30); total (30); jumătate (28); măr (24); totul (18); cerc (16); parte (14); rotund (13); jumate (12); mare (11); număr (11); familie (10); univers (8); matematică
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
circumstanță (2); eroare (2); frumoasă (2); frumusețe (2); greu (2); intui (2); înșela (2); înșelător (2); liniștit (2); minciună (2); nălucă (2); năzare (2); nimic (2); om (2); poate (2); presupune (2); straniu (2); ușor (2); vedenii (2); vesel (2); zăcea (2); a zări (2); 1 aprilie; acolo; aluzie; amăgeală; amuzant; apare; aparente; aparența; apariție; a apărea; arăta cumva; a arăta; a se arăta; asemăna; aspect; atent; avea; avion; bolnav/ă; a fi bună; calm; calvar; caracterizare; chiar; chip; cică; cinema
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
și de mai modestă miză decât s-a Întâmplat cu enunțul cartezian. Dar, cel mai important lucru, care delimitează cu totul semnificațiile enunțului, e că ideea nu a rodit În nici un fel În istoria gândirii de până la Descartes, ea a zăcut, nedezvăluindu-și potențialul, până când a fost pusă cu toată acuitatea În lumină, și până când a fost exploatată la maxima ei capacitate de către filosoful nostru. Analiza obiecțiilor ce s-au adus cogito-ului cartezian se grupează În principal În jurul a două tendințe
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
în minte un singur lucru și nu-mi dădea de mâncare până nu-și atingea scopul meschin; și era un negociator foarte dur, nu prea mergea să-l păcălesc... Pe de altă parte, aș zice că proceda bine: după masă zăceam în pat câteva ore ca să-mi revin; parcă prindeam aripi, dar mă trăgea în jos burta plină și abia reușeam să mă țin pe picioare... În sfârșit, vă spuneam că eram acasă la numărul șapte și că frigiderul era gol
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
1973). Și ce i se întâmplă acum lui Cioran i se întâmpla și în tinerețe. Abia ajuns la Paris, îi scrie lui Jeni Acterian, pe 28 noiembrie 1938: „De dimineață până seara mă preumblu printre emigranți, neinteresanți și imbecili, și zac prin cafenele într-o aiureală acordată la gama demenței. Când te gândești că am ajuns să împiedic pe alții de la sinucidere, deși eu sunt mai aproape de ea ca oricine Ă ce zic? Ă sunt după ea! De n-aș cunoaște
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dar nu tu o tresărire de bucurie, nici măcar un palpit de suferință numai dezgust. Și o crescîndă amăgire de sine. Prins în roțile unui mecanism implacabil, uniformizator, amploaiatul de al asigurări sociale s-a birocratizat pînă la autoanulare, conformismul care zăcea într-unul ieșind fatalmente al suprafață. Căutând să se sustragă unui climat irespirabil, insul și-a denaturat ființa și în el instinctul vieții e pe cale să se stingă. E, într-adevăr, un fel de moarte... O alunecare lentă în nonsens
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]