13,186 matches
-
prin iarbă, simțindu-mă mai mult ca niciodată ca un personaj dintr-un film. În tăcere, am ocolit Albert Memorial și am pornit prin parc. Luna palidă răspândea puțină lumină, la fel și luminile de pe stradă, risipite de-a lungul aleilor principale, albe și ireal de frumoase. În față, Serpentina licărea, o panglică argintie cu poduri delicate arcuindu-se deasupra ei. Am ajuns la un pavilion mic de piatră ridicat doar cu câteva trepte deasupra pământului; Sebastian le-a sărit ușor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
face. Apoi mai era și costul întreținerii ei care să se adauge la nota de plată; arăta de parcă nici nu terminaseră oamenii lucrul la un capăt, că au și început cu celălalt, precum Forth Bridge. Mi-am parcat camioneta pe aleea ce ducea către casă, alături de ultimul model de jeep Toyota, care nu avea nici un strop de noroi care să-i strice aspectul vopselei mov mat. Cel mai îndepărtat colț de țară în care fusese era Hyde Park. Suki avea o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
exista între două persoane care se unesc cu mintea, cu sufletul... — Dar cum rămâne cu trupurile? am bolborosit. S-au întâlnit deja? Dar, din fericire, Tom nu a auzit. —Uite, duminică mergem la un fel de club, zise el, pe aleea cu măslini. Niște persoane pe care le cunoaște Alice sunt patroni. De ce nu vii cu noi? Este în Highbury. —Cum se numește? —Chill Out. Se spune că este o atmosferă foarte relaxantă. Își începe programul la patru și vom fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
ușă, să merg pe stradă, să descui dubița și să conduc mai departe. Frumusețea zilei mă moleșise și ea, călduroasă și înmiresmată, cu cerul albastru și senin. Birourile firmei de relații cu publicul la care lucra Baby erau pe o alee mică de pe strada Bond. Am trecut peste piața Grosvenor și în josul străzii Park Lane, simțindu-mă ca o mumie, cu mâinile pe volan, picioarele pe pedale, de parcă aș fi fost pe pilot automat. Îmi trecu un fior rece pe spatele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
alt timp, în care, nu zâmbiți, erați și dumneavoastră pe-acolo. — Eu? Și de ce să nu zâmbesc la o astfel de mărturisire, așa, hodoronc-tronc? — C-așa a fost. De-acu’ aproape douăzeci de ani. Un cămin studențesc. Holul cu televizorul. Aleile cu băncuțele acelea metalice din fața blocului... — Și ce-i cu asta? — Nimic. Sticla e goală, am chicotit, văzând cum vaza de lângă calorifer îmi face semn că s-a prins despre ce discutam. Erați undeva, ca să folosesc metafora care v-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
spun în gând, și-mi era de-ajuns dorința aceea din mine. Îmi era de-ajuns să te văd prin fața căminului, să stau uneori lângă tine sau în spatele tău, seara, la televizorul din hol, să te întâlnesc prin cantină, pe aleile dintre blocuri, să te închipui în tot restul zilei și să-mi pară rău că te-ai măritat. — Mă căsătorisem atunci? Am dat din cap, aprobând-o. Atunci îl cunoscusem și pe soțul ei. Era un fel de trepăduș pe la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
blocului aburul acela lăptos de pământ dezmorțit, trezit în primăvară, abur de prunc de curând alăptat, răspândind în răsfățul lui mireasma mamei mustoase, cu țâța mozolită, abur de Lume atunci născându-se, umplându-se de minuni abia înmugurite. În capătul aleii, spre stația tramvaiului, un bărbat, într-un fulgarin alb, cu ochelari de orb, sprijinit de stâlpul becului cu neon, cânta ceva la o muzicuță. O melodie șoptită, aproape neauzită, tăcută, ghicită mai mult doar după felul cum omul acela se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
ieșim pentru câteva ceasuri din timpul nostru bicisnic, să ne amăgim, instinctiv, că se putea trăi și altfel, nu numai cu cartele și cu clipele de la „Colombo“. Că ne putem aventura, ghidați de câte un însoțitor precum dom’ Argint, pe aleile unor amintiri netrăite, că ne putem ameți cu miresmele unui timp în veci pierdut pentru toți cei asemeni nouă. Ne mințeam, căutând minciuni, rugându-ne aproape să fim mințiți cu semne ale unui trecut netrăit, înstrăinat, dar de care parcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Nu înțelegeam de ce toți cei de pe strada noastră, femeile mai ales, o numeau astfel, ca într-o dușmănie. O vedeam uneori dimineața, când mergeam la școală, cum stătea pe o bancă în grădina Băii Publice, mereu pe aceeași bancă de pe aleea ce ducea spre Catedrala care tocmai se înălța pe atunci. Stătea absentă, parcă aștepta ceva sau pe cineva, în lumina somnoroasă încă a dimineților. Alteori, o vedeam la cofetăria doamnei Krantz, tot așa, singură la fereastră, cu o sticlă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
la banca mea. I-am spus că acolo îmi place să stau de câte ori vin prin parc. Privea curios în jur, scrutând atent locurile, ca și cum ar fi căutat ceva. Mi-a făcut semn să ne așezăm pe o altă bancă de peste alee. „De-acolo n-ai perspectivă bună“, mi-a spus, arătând spre banca mea. M-am dus pe banca aceea, lângă tatăl meu. Odată cu mine s-a așezat, nu departe de noi, un bătrân orb. Și-a pus bastonul lui alb
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
a așezat, nu departe de noi, un bătrân orb. Și-a pus bastonul lui alb pe genunchi, a scos o muzicuță și a prins să cânte, tărăgănat, molcom, o melodie înceată, duioasă, parcă doar anume pentru veverița care tocmai traversa aleea și care, pentru o clipă, oprită, s-a ridicat sprijinită în coadă să privească stăruitor spre orbul cu muzicuța lui. Părea a asculta nedumerită cântecul acela mai mult șoptit. În târziul înserărilor de toamnă, mai ales, o însoțeam pe Ester
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
să-i dau bani, nu are figură de cerșetor, pur și simplu avea chef să cânte acolo, pe banca aceea de lângă noi... Am continuat să mă așez pe acea bancă a mea, fără perspectivă. Privesc uneori spre cealaltă bancă, de peste alee, unde am stat pentru ultima dată alături de tatăl meu. Îmi pare uneori că-l mai zăresc în ușorul tremur al aerului, cum stă cu mâinile încrucișate, cu picioarele ușor desfăcute, întinse, privind îngândurat spre mine. Uneori parcă zăresc și conturul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
se întregește din risipiri și, cum un altul a spus-o de demult, desenul din spatele covorului capătă contur deslușit. Scriind, am rătăcit ieri prin Cișmigiu. Aș putea continua cu alte și alte astfel de evocări - fulgerări ale trecerilor mele pe aleile lui, cu zăbovirile pe băncile lui. Descopăr, scriind astfel de pagini, că textul poate fi început de oriunde, în cele din urmă el descoperindu-se același. Aș fi putut începe cartea aceasta cu goana speriată, înciudată cu care am traversat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Vorbea repezit, parcă ar fi avut mai multe cuvinte decât era în stare să rostească, și vorbele-i se revărsau șuvoi din el, fără să le mai poată stăpâni. O veveriță țâșni din stânga noastră și se pierdu în ierburile dinspre aleea centrală. Era sfârșit de septembrie, florile prindeau a se scoroji. În goana ei veverița lovea lujerii ofiliți, mișcându-i într-o bruscă legănare. Urmăream veverița cum gonea acum spre băncile dinspre lac. Dintr-odată am avut imaginea dimineții de demult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
după alte ritmuri, în întregul ei care tresaltă și vibrează mult mai aproape de dusul schimbător decât toate ale mele, rămas împietrit într-o vârstă fără trecere. Apoi fata a zorit din lift, a zorit pe ușa blocului, zorește pe lunga alee care duce spre stația autobuzelor. O privesc din spate cum își agită fundul crud, în pantalonii strânși. Carnea neîmplinită, neașezată o face să pară crăcănată, un șanț de lumină între picioarele ei. Pare fragilă, făcută din bucăți încă nelipite între
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
voit mersul, lăsând ca distanța dintre noi să se prelungească tot mai mult. O urmăresc cum în zorul ei se micșorează tot mai mult, tot mai mult, cu dimensiuni de păpușă înaltă, un fel de cupă de crin grăbit pe alee. Pare, în minciuna depărtării, cum zorește spre a se întoarce la trupu-i de pruncuță, de nou-născută, spre a se mistui apoi, în capătul aleii, în conturul gurii căscate din îngemănarea crengilor castanilor din depărtare. Nu-i metaforă. O știu de când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
tot mai mult, cu dimensiuni de păpușă înaltă, un fel de cupă de crin grăbit pe alee. Pare, în minciuna depărtării, cum zorește spre a se întoarce la trupu-i de pruncuță, de nou-născută, spre a se mistui apoi, în capătul aleii, în conturul gurii căscate din îngemănarea crengilor castanilor din depărtare. Nu-i metaforă. O știu de când încă nu se născuse. O ghiceam în mama ei de pe când era doar rodia acelui pântec de femeie pe care, în dimineți de demult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
activistă a Centrului Internațional de Educație Civică, Morală Creștină și Afirmare Patriotică al Sectorului (fosta tov. Spanțu de la U.T.C. - Textile pe Capitală) și primarul agramat, burtos și cu ochii țintă la tricolorul fâlfâind în vârful catargului plantat la capătul aleii cu toaletele ecologice aduse, special pentru eveniment, de firma patronată de cumnatul dinspre verișoara socrului primarului care tocmai își începe spiciul: „Căci moșii și strămoșii care au luptat, așadar care a avut tricolorul drept țintă și impuls deci și cinstirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
locuia într-o cămăruță chiar deasupra cinematografului „București“, pe Bulevard), minunarea ei și plimbarea în aceeași înserare, prin Cișmigiu, mândră nevoie mare de poșeta ei. Indiferentă la faptul că încă zece-douăzeci de alte femei se plimbau cu poșete identice pe aleile parcului. — Vă uitați la poșetă? Fata vecinului se oprise lângă mine cu o găleată cu gunoaie. Am aruncat-o adineauri. Facem curățenie și n-am mai păstrat lucrurile astea. Au rămas de la o mătușă care-a murit astă-vară și poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
încât să le împărtășesc durerile sau bucuriile. Nici măcar din acel sentiment formal al conviețuirii pe același etaj. Urmărisem doar, de sus, de la fereastra bucătăriei, cum au scos sicriul din bloc, l-au vârât în dubița neagră și au pornit pe alee. N-am reușit să deslușesc prea bine chipul femeii. O față pământie, cu buze intens rujate, cu păr puțin, răvășit. — Ciroză, a oftat fata vecinului. Soră cu tata. Stătea singură pe Bulevard, pe la cinematografe. La etaj, peste cinematograful de lângă farmacie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
bœuf“ sau „à la russe“, ruladele cu șuncă de Praga sau fasolea cu ciolan. Îmi luam și mie câte un rom mare, ei o halbă cu bere și o provocam la povești. Uneori o însoțeam până în Cișmigiu. Ne plimbam pe aleile din jurul insulei, urcam sus, spre palatul Kretzulescu și, la ieșirea dinspre Știrbei, ne despărțeam. Locuia undeva pe Puțul cu Plopi, pe lângă vilișoara unde a trăit Tănase. Fusese matroană de bordel. Avusese stabilimentul pe Brezoianu, lângă „Arizona“, apoi și-l mutase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
război. Înainte de celălalt război, primul, spunea Wanda, era regula ca fetele în casă să fie învoite sâmbăta, toată noaptea. Mergeau, preciza ea, „de lucrau la stabilamente, să-și ostoiască fiziologia și să strângă de zestre“. Șonticăind, Wanda mă purta pe alei, arătându-mi pe câte una de pe vreo bancă: Frosa Milion, Partizanca, Gabipârț, Suzi Claxon, Jujulina Fantezy și alte câteva. Își zâmbeau, dar nu se oprea să le vorbească. Foste matroane și ele, „mămici“, le alinta Wanda, acelea, din umbră, încă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
prima dată când porneam așa, aiurea, spre casă. Câteodată se întâmpla să ajung destul de repede. Atunci, în noaptea aceea de demult, intrând cu Conți în Cișmigiu, am avut dintr-odată sentimentul că viața mea se va sfârși chiar acolo, pe aleea ducând spre banca mea. Speriat, m-am oprit și mi-a venit să urlu. Singura reacție demnă în fața unei astfel de grozave spaime. Nu am reușit să scot nici un sunet. Acum, târând-o pe Conți după mine sau ea ducându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
plângă. Sau, dacă vrei, du-te și... De ce nu, plângeți împreună... 35tc "35" Își va deschide singură ușa. Va ieși. O voi asculta cum coboară treptele, etaj după etaj, cum deschide ușa de la intrare, cum pașii ei se depărtează pe alee, printre tufele acelea cu ramuri galbene, voi auzi până și picurii ploii cum cad peste ea, cum se preling pe părul ei, pe umerii ei, pe șoldurile ei, cum cad în căușul urmelor ei, voi auzi cum zorii vin spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
drumul care urca spre intrarea dinspre răsărit a marelui cimitir al orașului. Eu eram ultimul pasager. — La ce oră trece ultimul autobuz? l-am Întrebat pe șofer Înainte să cobor. — La patru și jumătate. Șoferul mă lăsă la poartă. O alee străjuită de chiparoși se ridica În ceață. Chiar și de acolo, la poalele muntelui, se zărea infinita cetate a morților, care escaladase colina pînă ce trecuse dincolo de culme. Alei de morminte, promenade de pietre funerare și străduțe de mausolee, turnuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]