10,875 matches
-
dorință și etică, hedonism și trăire mistică. În ciuda unui schematism al conflictelor, cartea, întrucâtva înrudită prin situația personajului cu literatura lui M. Blecher, subzistă prin realismul nud, prin câteva tipuri umane veridice, chiar dacă previzibile, ca și prin autenticitatea detaliilor, a conversațiilor. În Blandine tema rămâne aceeași: bătălia interioară dintre întunecatele pulsiuni ale senzualității și cenzura conștiinței morale. Însă valoarea romanului nu constă nici în conflictul etic, nici într-un itinerar epic, ci în subtilele intuiții ale autoarei, care sondează psihologia Blandinei
MILLER-VERGHY. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288144_a_289473]
-
Patericul românesc 1 Fără exercițiul iertării și al improvizației n-am putea dialoga. Oral sau în scris, comunicăm fragmentar, fără prea mult răgaz, cu acuta conștiință a imperfecțiunii. Viața însăși pare să fie o imensă paranteză. La începutul și sfârșitul conversațiilor pe care le propune cartea de față, autorul are acest sentiment durabil al nedesăvârșirii. Ar putea fi o scuză faptul că toate textele reproduse aici sunt, în sens literal, niște elucubrationes theologicae? Rezultat al unor insomnii netratate, născute din dialogul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
afirmații lipsite de nuanță le cer în mod anticipat iertare. Mult mai importante îmi par deschiderile către o hermeneutică ortodoxă a modernității, îndatorată tradiției primului mileniu creștin, dar deloc captivă unui mit al „vârstei de aur”. Parteneri nemijlociți ai acestei conversații vii - prieteni, rude sau colegi de generație - m-au încurajat să nu disprețuiesc urmele acestor fremătătoare căutări din prima tinerețe. Cred cu tărie că discursul profetic nu trebuie confundat cu etica revoluționară a Europei postiluministe. Biserica nu cunoaște revoluții, ci
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
anticariate. Nu este cazul cu noi, ortodocșii recenți, convertiți de câteva sute de ani la ideologia „toleranței”... N-a ajuns să ne copleșească pocăința pentru trecutul rușinos al Bisericii (pentru mulți, o mamă cu probleme de fidelitate). Nici luciditatea în conversația cu oamenii pe care i-am smintit vreme de decenii și care ne stau astăzi împotrivă. Cum de-am ajuns acolo unde am ajuns? Este bine, ni se sugerează, să aflăm cât mai târziu. Cu o gură de apă sfințită
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
vie. Ea devine un muzeu păgubit sau chiar o seră în care proprietarii au plantat „flori de mucigai”2. Noutateatc "Noutatea" În contextul sociocultural actual, introducere unor noi cursuri în Facultățile de Teologie pare stringentă. Teologia este o artă a conversației pe verticala dumnezeirii și orizontala lumii. Un curs de propedeutică pentru studenții din anul I s-ar impune tocmai în sensul reabilitării acestei vocații dialogice a teologiei. Teologia este un act neîntrerupt de mărturisire a revelației lui Dumnezeu prin conversația
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
conversației pe verticala dumnezeirii și orizontala lumii. Un curs de propedeutică pentru studenții din anul I s-ar impune tocmai în sensul reabilitării acestei vocații dialogice a teologiei. Teologia este un act neîntrerupt de mărturisire a revelației lui Dumnezeu prin conversația cu Scripturile, cu tradiția Bisericii și cu toate culturile religioase ori atee care refuză - tacit sau explicit - Vestea cea Bună. Școlile de preoți trebuie să restituie acest caracter receptiv și totodată profetic al teologiei, chemată să mărturisească zilnic despre universalitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cu alt har și alte convingeri. Dacă în Antichitate religiile își declarau pe față război, modernitatea a încercat să reconfigureze politic geometria simbolică a Areopagului (o invenție greacă). Astăzi, religiile sunt chemate, uneori numai prin forța împrejurărilor, să intre în conversație. Unul dintre meritele modernității este și acela că aporiile teologice nu mai sunt rezolvate prin recurs la intifade sau cruciade. Pentru că religiile nu se mai pot impune decât prin ceea ce le este propriu, Biserica Ortodoxă n-ar trebui să îmbrățișeze
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
acestei dialectici face din interpret un subiect interogator, dar și un obiect al interpelării. Limba pe care o vorbim ne predă deja un anumit mandat al tradiției. Acest proces al delegării conștiinței istorice este spontan și incontrolabil, așa cum într-o conversație cuvintele pe care le rostim constituie arareori rezultatul unei deliberări conștiente. Adevărul despre alteritatea care ne surprinde și ne interpelează nu poate fi găsit decât într-o mișcare continuă de „du-te-vino” între orizontul hermeneutic al tradiției interpretului și orizontul istoric
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
rămânea parțială. Prima filozofie este mai cu seamă orală și oraculară nu fiindcă exprimă înțelepciunea unui mythos imemorial, ci întrucât crede în ierarhizarea ontologică a cosmosului. La Platon, dialogul exersat ca dialectică devine emblema filozofiei care depășește sfera privată a conversației. (Aceasta și pentru că limbajul este probabil singurul sistem semiotic autotelic.) Între culpabilizarea socratică a scriiturii (Phaidros, 274 b-e) și prostituarea rostirii în cazul sofiștilor, Platon a preferat dialogul ca gen literar capabil să reproducă protocoalele ascunse ale gândirii. Toată maieutica
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
vorbesc doar despre dialog și niciodată despre convertire; abundă estetica politeții și arareori apare acribia discernământului; sunt rescrise incertitudinile fondatoare ale ereziei și este abandonată asceza reîntoarcerii la tradiție. Ecumenistul voiajor nu iubește vigilența și preferă în locul reacției spontane în conversație doar stereotipia, mimetismul, sloganul călduț sau aproximația stearpă. Ecumenismul se consumă adesea într-o foarte veselă atmosferă de sindrofie fără cauză - o perpetuă prefață la redactarea unor documente care anunță succesul eshatologic al imanenței. La ce bun, atunci, să mai
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și vertiginos atemporale, teologia și propensiunea mistică” se vor dovedi drumuri către adevărata și singura noastră cetate: Ierusalimul ceresc. Asceza mărturisirii creștine. Scrisoare către un prieten de departetc "Asceza mărturisirii creștine. Scrisoare către un prieten de departe" Poate că, în afara conversației libere, nu există pentru confesiuni o gazdă mai bună decât epistolarul. În scrisori se dezlănțuie cu ușurință și în abundență întrebări imprudente, neliniști sacre și dragostea îndrăzneață de adevăr. S-ar părea că pentru reabilitarea tradiției antice a „disputațiilor” publice
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
atât de departe încât considera că un creștin se poate lipsi de textul revelației. Persuadat și de Platon, Augustin a repetat aceeași idee, cu un plus de justificări. Episcopul Hipponei credea că ceea ce explică crearea Evei alături de Adam este posibilitatea conversației. Limbajul este instrumentul perfect al socializării și marca umanității. În Paradis, comuniunea între Adam și Eva nu îmbrăcase haina tăcerii. Dialogul era încă dinaintea căderii modalitatea de exprimare a dragostei. În condiția postlapsariană, limbajul omenesc, limitat la o funcție strict
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
duhovnic de la Sâmbăta, un portret sintetic al părintelui, realizat prin dialog, va reprezenta soluția indispensabilă și fericită. Amintiri și cumpenetc "Amintiri și cumpene" Cine sunt eu? Ce spun eu despre mine? - acesta este titlul cărții părintelui Teofil Părăian, aflat în conversație cu mitropolitul Antonie Plămădeală 1. Mitropolitului Antonie Plămădeală îi revine meritul de a fi inițiat, în cursul anului 2003, o suită de convorbiri inedite cu arhimandritul Teofil Părăian, în care domină aspectul autobiografic. Mai mult decât în alte împrejurări, gândul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cuvintele autorului acea limpezime care umilește sterpăciunea erudiției teologice de duzină. Cuvântările arhimandritului - „totdeauna plăcute și drese cu sare” (Coloseni 4, 6) - nu sunt prelegeri academice, iar dacă posedă o atât de rară fluență, e pentru că respectă ritmul firesc al conversației între două inimi. Încercat duhovnic la mănăstiri de călugări și maici, Emilianos Simonopetritul „nu vorbește în două feluri” (I Timotei 3, 8), părelnic sau iscoditor. Rostirea sa este un cuvânt „vrednic de credință și vrednic de toată primirea” (I Timotei
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Cine ar putea tăgădui aici cuvintele Micului Prinț după care „drumurile drepte nu duc niciodată foarte departe”? Esențial pentru debutul fazei practice în viața duhovnicească este momentul de singurătate totală. Experiența solitudinii profunde ne cere delimitarea de amestecul cu lumea conversațiilor menajere. Precum într-o noapte fără lună, când ochiul minții își descoperă pângărita nuditate, inima rănită a omului imploră ajutorul. Înstrăinarea nu mai are nici o determinare psihologică, cum ar crede mizantropii. Solitudinea este aici teologică: „eu singur cu Dumnezeu singur
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
aflat încă la Moscova, Serghei se dedică pentru câțiva ani așa numitei „meditații transcendentale” (constând într-un exercițiu de vidare a intelectului de orice reprezentări pentru dobândirea unei stări generale de pace, calm și fericire; toate însă în absența unei conversații a minții cu Dumnezeu). Nu avem, din păcate, detalii despre identitatea precisă a grupării ezoterice pe care tânărul moscovit începuse s-o frecventeze, dar este probabil ca orientarea să nu fi fost străină de mișcarea teozofică foarte populară în Europa
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
elită care-i va cuprinde pe marii teologi ai diasporei franceze (Vladimir Lossky, Serghei Bulgakov și Paul Evdokimov), preotul Sofronie se stabilește la Paris, unde va și expune câteva dintre lucrările sale artistice (Palais des Tuileries). Treptat, fiind ajutat de conversații și lecturi teologice, dar mai ales de o atenție sporită față de mișcările inimii, preotul Sofronie - înstrăinat pentru totdeauna de practicile orientale - primește din nou vizita harului printr-o chemare la o intensă pocăință lăuntrică. Înscris pentru un an la cursurile
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de la Sfântul Munte, preotul Sofronie își împlinește zilnic „ascultările” de monah, practicând rugăciunea inimii și împlinind poruncile Evangheliei, ceea îi asigură pregătirea duhovnicească pentru întâlnirea cu Sf. Siluan. Aceasta are loc în anul 1930, când cei doi au o primă conversație despre tehnica de combatere a stării de deznădejde în luptele ascetice pe care sufletul le duce în urcușul către unirea cu Dumnezeu. Sofronie devine ucenicul direct al Sf. Siluan pentru opt ani de zile, învățând de la acest teolog de statura
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
adâncește lecturile teologice și oferă îndrumare unor tineri doritori de îmbunătățire duhovnicească. În noile condiții, părintele Sofronie desfășoară o susținută activitate publicistică și literară. Aici va redacta o introducere personală - mai precis, o hermeneutică a scrierilor Sfântului Siluan, stimulat de conversațiile uneori contradictorii cu teologul Vladimir Lossky. Ulterior, acest volum va primi o largă recunoaștere internațională. La un moment dat, părintele Sofronie a avut chiar intenția de a se înscrie la doctorat la Institutul „St. Serge” din Paris. În anul 1959
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ca într-un singur articol să facem dreptate bogăției de teme și profunzimii cu care această carte ne surprinde la fiecare pas. Cu discreție, fără să facă operă de patrolog sau istoric, arhimandritul Zaharia îl aduce pe starețul Sofronie în conversație cu cei mai importanți teologi ai Bisericii - de la Atanasie cel Mare, Ioan Scărarul sau Maxim Mărturisitorul până la Simeon Noul Teolog sau Grigorie Palama, arătând mai întâi caracterul tradițional al învățăturii sale dogmatice și ascetice. În ce anume se ascunde timbrul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
puțin în tradiția Bisericii - ca un întreg ivit din mariajul lui Dumnezeu cu istoria. Cuvântul nevăzut se naște din membrana amniotică a Duhului. Hristos nu vorbește despre Sine decât pentru a-L descoperi pe Tatăl. Sensul lumii este revelat în conversația perihoretică a Tatălui cu Fiul, ai cărei martori suntem, în Duhul. Pe lângă gramatica liturgică a lecturii, descoperim aici sintaxa trinitară a comprehensiunii Scripturii. Tâlcuitorul inspirat este, literalmente, un ins grațiat și condus dinspre tărâmul umbros al literei către sfera înseninată
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cuminecarea se însoțește cu tăcerea. Cuvântul din Scripturi are o prezență iconică, precedând și urmând evenimentului comuniunii euharistice. Atât în actul ruminației, cât și în taina Euharistiei, fără invocarea Duhului - adică în absența epiclezei - nu se poate vorbi despre prefacere. Conversația nevăzută cu Logosul presărat în câmpul creației și pământul Scripturilor seamănă cu arta grădinăritului. Euharistia este primăvara parfumată a grădinarului, care, precum trandafirul lui Angelus Silesius, crește și înflorește ohne warum... Grădinarul tâlcuitor de înțelesuri va fi fericit să adoarmă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
anonimatului, uzând de paradoxuri și antinomii, artistul caută să facă vizibilă sfințenia netrecătoare a lui Hristos. În acest caz, poetica liturgică nu ne informează despre un personaj pierdut în umbrele trecutului, ci vorbește credinței, nădejdii și dragostei, invitându-ne la conversația cu Cel care este același „ieri și azi și în veci” (Evrei 12, 8). Să observăm deci că aceste criterii ale reprezentării artistice sunt de natură teologică, hotărând imediat asupra valențelor estetice ale operei. Un credincios ortodox va putea aprecia
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cu discursul său eminamente poetic - deși niciodată lipsit de rigoare filozofică - despre Dumnezeu. În loc să transforme contemplația misterului ultim într-un obiect de studiu universitar, Părinții Bisericii au vorbit într-un registru poetic și mistic despre revelația biblică, lăsând loc pentru conversația cu marile voci ale filozofiei. Redescoperirea rădăcinilor patristice ale teologiei Bisericii universale a înnoit așadar perspectiva istorică asupra dialogului dintre rațiune și credință la răscrucea dintre Răsărit și Apus. O contribuție semnificativă în acest sens îi aparține gânditorului grec Christos
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a adevărului. Rare sunt ocaziile în care universitari cu asumată afiliere eclezială dezbat cu aplomb doctrine economice, idei politice, teme filozofice, ipoteze istoriografice, curente artistice. Lipsesc: instituția seminariilor socratice, pledoaria sistematică pentru o elită reprezentativă, proiectele federatoare capabile să întărească conversația dintre rațiune și credință. Întâlnești puține colocvii cu semnificative contribuții teologice la discuția despre: sensul universității, binele comun, natura capitalului în epoca globalizării, religie și democrație, dispariția țăranului, sociologia religioasă în mediul rural, cultura memoriei și patrimoniul național, ecologie și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]