4,041 matches
-
al multiculturalismului. În același timp, în Europa Centrală și de Est, problema minoritate-majoritate este strâns legată de gradul diferit de dezvoltare economico-socială a statelor în care etnia minoritară în unul este majoritară în altul, de unde tendința de migrație definitivă. Însă „evadarea” prin căsătorie dintr-un anumit grup etnic îngrijorează și în alte părți ale lumii, inclusiv în SUA, unde unii membri ai americanilor nativi se plâng că din rândul lor peste jumătate se căsătoresc cu americani nonnativi (Yellowbird, Snipp, 1994), ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
-
de D. Vaughan nu este, desigur, nici pe departe universal, nici măcar în cultura euro-americană contemporană. Așa cum am văzut, despărțirile pot fi și rapide, de multe ori nu există inițiatori și teritorii, ci o implozie familială în urma unor acumulări interioare fără evadări în exterior, după cum nu există cazuri în care cei doi își dezvoltă concomitent sau în mare proximitate temporală „teritorii” independente. Antropologul P. Bohannan (1970) crede că este util să se ia în calcul mai multe feluri de divorțuri (mai modest
[Corola-publishinghouse/Science/2359_a_3684]
-
discipline foarte diferite. În filosofie, el denumește o teorie ontologică opusă idealismului și nominalismului. "Realismul științific" este o filosofie a științei opusă empirismului, instrumentalismului, verificaționismului și pozitivismului. "Realismul" în literatură și cinematografie este opus abordărilor romantice și celor care promovează evadarea din realitate. În Relațiile Internaționale, realismul politic este o tradiție de analiză care pune în evidență imperativele cu care statele se confruntă în urmărirea politicii de putere pentru îndeplinirea interesului național. Acesta este unicul înțeles al realismului la care ne
by Scott Burchill, Richard Devetak, Jacqui True [Corola-publishinghouse/Science/1081_a_2589]
-
maximă importanță, care intervin în salvarea de negura depărtării de cultură. Firește, "un intelectual are datoria să se implice în felul lui, fiecare în felul său.", cum afirma Octavian Paler, într-un interviu postdecembrist, acordat revistei "Orizont"31, încurajând astfel evadarea din letargia indiferenței față de aproape. Este teoria salvării națiunii prin cultură. Cultura, însă, își are propriile constante, diferite, uneori, de constantele unei epoci, ale unei generații sau ale unei ideologii, pentru că, așa cum Nichita Stănescu remarcă: "părerea mea este că poetul
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
odihnă, nici cu somnul cel de toate nopțile, ci, mai curând cu veghea; este, într-un fel, o alergare în veghe, înspre acele refugii, care vă pun la adăpostul aruncăturii de zar"100. Fuga aceasta continuă este o încercare de evadare din realitate, o permanentă căutare a unui adăpost. Un ascunziș, care să îi ofere o scăpare de lumea în care trăiește. Revenind la această nouă critică, a limbajului, care devine esențială, întâmpinând actul de creație al unei noi poetici, reluăm
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
entuziaste să scadă, până la anihilare. Este momentul în care autoarea începe să se confrunte cu cenzura comunistă, cenzură de care încearcă să scape, prin crearea unei realități interioare, total diferită de cea exterioară, de data aceasta, în care fuga devine evadare, marcată de permanenta dorință de a se ascunde în ea însăși. Și cum poate mai bine să se ascundă, dacă nu prin cuvânt, prin poezie, prin confesiune, fenomen caracteristic, de altfel, întregii lirici moderne 39. Iată preeminența poeziei în fața vieții
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
trecerea către cea de-a doua etapă de creație, se observă o reluare a unor teme și motive poetice din primul volum, supuse fiind, însă, unui permanent dinamism raportat la înaintarea în vârste. Totodată, acest volum conține o formă de evadare spirituală prin intermediul "cuvântului mistificator și fatal"63, poeta maturizându-se vizibil, atât în planul scrisului, cât și în plan personal 64. Maturitatea face din eul poetic o "conștiință ordonatoare a sensurilor lumii, instaurând, în același timp, o limpede și strictă
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
lent, meditativ, el fiind vizibil chiar și prin fragmentarismul de la nivel textual, precum și prin numeroasele puncte de suspensie. Interiorul, obosit și săturat să lupte, nu mai deține suficient combustibil, pentru o nouă, eventuală, reînviere. Tăcerea devine, astfel, singura posibilitate de evadare, a omului, iar metafora, singura posibilitate de luptă a poetului. Frenezia participării senzoriale la lume se inversează, aici, într-un imposibil efort de desprindere (Legături), generând, paradoxal, și aparentul sentiment al înstrăinării de sine (Departe, Călătorie)90, "tonul e solemn
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
creează între sens și text. Dacă sensul deconstructivist există doar în text, în afara lui lipsind cu desăvârșire, atunci căderea ar fi o dărâmare a oricăror certitudini și instaurarea altora noi. Volumul Octombrie, Noiembrie, Decembrie, 1972, pare să regăsească o ultimă evadare, în iubire, care este, însă, o altă iubire, deconstrucție a celei originare: cea de sfârșit. Astfel încât, s-ar putea spune că acest volum este "o abordare metafizică panteistă a iubirii, în care erosul se intensifică cu sacralizarea prin moarte a
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
copilăriei, autoarea reconstruiește un alt canon, în care îi atribuie naturii rolul de spațiu al persecuției. Astfel, metaforele mai sus amintite, precum: suntem frunze, suntem copaci, suntem un popor vegetal etc. devin laitmotivuri ale poeziei subversive. Neputința revoltei generează imposibilitatea evadării dintr-un univers mort. Numindu-și semenii, cu o ușoară ironie, frații mei, autoarea le critică acestora atitudinea în fața răului, printr-o permanentă stare de nepăsare și de indiferență. O altă metaforă subversivă, opacă, o constituie greierii, care "cântă numai
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
își încadrează generația de artiști în domeniul animal, insectele devenind metaforă la fel de ironic pentru frații săi. Neștiind o altă formă de revoltă decât scrisul, ei devin o pradă ușoară pentru sinceritățile zilei suspecte, ideologia și falsele valori ale acesteia. Singura evadare pare să fie somnul, care joacă un dublu rol: spațiu al refugiului, dar și spațiu al morții. Constituind puntea de trecere spre cealaltă lume, prin intermediul visului, somnul, la fel ca toate metaforele subversive ale Anei Blandiana, pendulează între răsfirare și
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
că dorm,/ În somnul din somn,/ Unde nimeni n-aude/ Își dau drumul la gură./ Ce liber vacarm/ Trebuie să fie acolo,/ În somnul din somn". (În somn) Țipătul produce vacarmul, care poate fi haosul primordial sau demolarea, ruptura, neputința evadării din aerul exterior sufocant, acest simbol guvernând întreaga poetică blandiană. Cum demolarea presupune reasamblare, așa cum deconstrucția presupune reconstrucție, nici țipătul acestor versuri nu este încărcat cu conotații negative. Dimpotrivă, vacarmul produs de o grupare de voci este liber, în interiorul somnului
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
chiar sunt!) artiștii siliți să-și cenzureze talentul într-o societate care cenzura tot ce era frumos și bun. Sinceritățile zilei suspecte sunt falsele idealuri ale comuniștilor, falsele valori pe care le impunea regimul autocrat. Autoarea propune, drept soluție de evadare, pentru artiști, somnul, adică acea stare de reverie, de visare, singura care permite dezlănțuirea, eliberarea din lanțurile constrângerilor de toate tipurile. O soluție asemănătoare este propusă și în poeziile publicate în Amfiteatru, unde oamenii sunt plante, cărora le este interzis
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
timpul în care mi-e dat să visez,/ Mi s-a făcut dor de țara de-afară." (Exil), iar prezența morții este statornică în fiecare vers prin peisajul apocaliptic, care se construiește treptat treptat, anulând orice speranță a unei posibile evadări: "Liniște. Începutul sfârșitului,/ O groapă adâncă se sapă încet, încet,/ Și din când în când cade pământul pe cineva/ Care moare înăbușit// Tot neamul scormonește cu unghiile/ După trupul celui îngropat de viu,/ Fără măcar să se fi gândit la moarte
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
corupție (ploconul de țigări Kent pentru a obține ceva), iar "dificultatea informației care se difuza prin "zvonuri", care uneori nu erau decât o expresie a speranței într-o schimbare; modul de supraviețuire mentală prin "bancuri", care dezvăluiau minciuna oficială; mica evadare prin "serialul de sîmbătă seara", de obicei de producție americană, care reprezenta o întrerupere în șirul nesfârșit de programe de propagandă la televizor și aducea în conștiința fiecăruia ideea că există o altă lume dincolo de închisoarea în care se transformase
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
-se continuu, realizând o oarecare destabilizare a textului, voce a interiorului autoarei. Concluzii "Un intelectual are datoria să se implice în felul lui, fiecare în felul său.", afirma Octavian Paler, într-un interviu postdecembrist, acordat revistei "Orizont"1, încurajând astfel evadarea din letargia indiferenței față de aproape. Este teoria salvării națiunii prin cultură. Implicarea activă a omului de cultură în reeducarea și însănătoșirea maselor condamnate beznei intelectuale. Re-umanizarea cum ar spune Dan C. Mihăilescu 2 care trebuie să fie sinonimă cu definiția
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
creator de noi realități, printr-o reconstrucție a celor existente deja. Ambele născute într-un context ideologic tulburător, nu doar la nivel național, cât la nivelul întregii Europe, aceste curente vin ca o soluție salvatoare din partea artistului creator, printr-o evadare din realitatea exterioară sufocantă, într-o realitate intimă, interioară. În consecință, studiul nostru a urmărit două direcții: 1. Una teoretică, în care, după un periplu general, în ceea ce filozoful Derrida numește Deconstructivism, (urmărind nu o cercetare integrală a fenomenului, ci
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
cu zi, cîteodată sub înfățișări ciudate, absurdul se înfiripă. Și cum ar putea fi altfel într-o existență împăienjenită de uniformitate, în care indivizii, supuși presiunii unui context mortificant, își pierd treptat prospețimea și conturul interiorității. O dezlegare ar fi: evadarea. Numai să nu se producă prea tîrziu, cînd anormalitatea își va fi desăvîrșit lucrarea destructivă. Celula de bază, așa-zicînd, a teatrului lui Constantin Popa este apartamentul. Apartamentul de bloc, acest spațiu al depersonalizării. Unde să se statornicească monotonia dacă nu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
-și cunosc motivele; la ei este o boală mult mai profundă; un fel de evaziune, dar o evaziune din interior mai spre interior. Nici un fel de contact cu realul nu-i posibil, în cazul acestor personaje. Or, nici înstrăinarea, nici evadarea nu pot fi concepute în afara unui contact cu realul. DINA COCEA: Nu sînt de părere că acea replică finală este o găselniță. Mi se pare că este însăși cheia piesei. Această ultimă replică, lapidară, adună tot sensul piesei, esența ei
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
de neputință, banalitate și ratare. Salvarea e căutată într-o invenție a imaginației, în acceptarea unui fals, în refugiul într-o zonă imaginară, într-o zonă a convenției. Locuind acest spațiu imaginar, cei doi soți simt însă acuta nevoie de evadare... în viață, de întoarcere la real. Întoarcerea la punctul de plecare nu mai este însă posibilă și atunci soluția realului numit moarte e alternativa preferabilă. Personajele lui Const. Popa sînt, de fapt, antieroi ce parcurg un drum sinuos de la criza
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
Teatrului Național din Iași a piesei "Calul verde", critica de specialitate a evitat, din prudență, să arate rănile pe care trebuia pus degetul... Astfel, s-a spus că în această piesă e vorba despre criza cuplului, despre erodarea cuplului, despre evadarea personajelor din realitatea obiectivă și mutarea lor într-o meta-realitate. Și aș putea spune că aceste ipoteze critice nu sunt chiar departe de adevăr. Sigur, asistăm la o criză a cuplului, numai că această criză nu este provocată de rutina
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
a efectelor distrugătoare, mergînd pînă la anihilare, pe care le implică pierderea identității. Identitatea unui individ, a unei clase, a unui popor... Asistăm la un spectacol al alienării, trăit de unii cu demnitate sau cu resemnarea neputinței, cu speranța unei evadări, de alții cu umilința celor lipsiți de un sprijin interior, căutînd (și găsind, evident) justificări pentru prostituarea lor interioară. Ridicolă ne-ar părea această umilință, dacă n-ar fi a celor mai mulți dintre noi. Așa, e tragică... Avînd această dimensiune, ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
este Mama, interpretată de Ada Gârțoman. Actrița urmărește atentă meandrele sufletești ale personajului, asigurîndu-i complexitate de stări într-o expresie scenică nuanțată. Avînd un rol care îi vine bine cel al tînărului furios, neconformist și gata să-și asume riscul evadării Adi Carauleanu a jucat cu aplomb, cu concentrare, personajul lui fiind singura rază de sinceritate și curaj capabilă să se opună agresiunii. Îl susține Bunica interpretată, cu rafinament al mijloacelor și cu o discreție a sentimentului, de Cornelia Gheorghiu. Personaj
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
observîndu-l, hărțuindu-l, iar stejarul îi are în custodie pe ai săi pentru a nu-l supăra pe marele corb și ciorile frățești. Stop!; există mici și trecătoare, și zadarnice fioruri de luciditate (Alex, Irina, Val, Bunica), de revoltă, de evadare chiar, dar sînt anulate de forțele unui coșmar care nu suportă normalitatea. Așa se face că, în final, victimele, e adevărat, sub presiunea stăpînului, interior, îngenuncheat și el acum, așa cum cere regula jocului, dansează cu invadatorii. Stop! Constantin Popa Părerea
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
că pentru a-și însuși și pentru a respecta aceste norme trebuie să fie cineva care să-l vegheze și să-l îndrume pe omul de familie. Și astfel apare Eln insul cu misiune politico-morală, care are grijă ca nici o evadare din concretul banalității și din rutina conjugală să nu se poată produce; familia nucleară de tip socialist trebuie să rămînă intactă. Vorbind despre trecut, obsesii, spaime, etc, ajungem la "Gheorghe Popescu", premiera recentă de la Naționalul ieșean, care ne-a prilejuit
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]