5,945 matches
-
greu să-l definim, pentru că nici unul dintre ei nu ni l-a descris. Sau poate că e doar Încercarea disperată de a scurtcircuita, de a aduce mai aproape postumitatea. Complexul Bibliotecii din Alexandria Din perioada romantismului, sinuciderea a deprins arta orgoliului și a revoltei permanente. Experiment extremist, ea se revendică luxului satanic și misterului În care creatorul Începutului de veac nouăsprezece se Înveșmânta instinctiv. Romanticii Împingeau atât de departe orgoliul, Încât visau la un control total nu numai asupra vieții, ci
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Complexul Bibliotecii din Alexandria Din perioada romantismului, sinuciderea a deprins arta orgoliului și a revoltei permanente. Experiment extremist, ea se revendică luxului satanic și misterului În care creatorul Începutului de veac nouăsprezece se Înveșmânta instinctiv. Romanticii Împingeau atât de departe orgoliul, Încât visau la un control total nu numai asupra vieții, ci și asupra morții. Viața-operă trebuia adusă cu orice preț sub ascultarea creatorului-demiurg. Gloria de a-ți decide În orice clipă destinul nu putea să nu Înfierbânte sângele unor artiști
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
decide În orice clipă destinul nu putea să nu Înfierbânte sângele unor artiști pentru care scrisul se confunda cu o nouă activitate divină. Există ceva definitiv copilăros și imatur În hotărârea sinucigașilor de a-și duce până la capăt decizia. Un orgoliu absurd, care nu vrea să recunoască incapacitatea de adaptare a creatorului. Epocile de mari transformări, trecerile de la un segment istoric la altul sunt presărate Întotdeauna de sinucigași. Scriitorul trăiește adesea doar prin extazul față de propria stare de grație, Însă la fel de
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
presimt decât amărăciune pentru bieții noștri francezi. Iată de ce aș fi suferit să mor, dacă n-aș fi avut vreo altă preocupare, decât să trăiesc În mijlocul unui popor care nu iubește și nu Înțelege nimic din ceea ce iubesc eu: forța, orgoliul, credința, virtutea, ordinul și supunerea. De la Înălțimea unor asemenea concepte radicale, nici măcar propria lui sinucidere nu mai are cine știe ce importanță. Știe că nu e o persoană agreată, că nu poate stârni admirația contemporanilor, Însă nimic nu-l oprește din solitarul
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
se poate da gestului lor. Ei prevăd nu numai posibilele acuzații, dar și neajunsurile practice ale demersului În care s-au angrenat: confruntarea cu sine, pericolul exagerărilor, primejdia perceperii greșite a deciziei de a ține un jurnal. În orice caz, orgoliul autoportretizării conduce, În viziunea lui Jean Rousset, la trei variante ale uneia și aceleiași neputințe: de a-ți descrie tu Însuți personalitatea, fie și sub forma, oarecum accesibilă, a portretului. Oglindă deformatoare, autoportretul redă, În scară, trei versiuni incomplete ale
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
totuși, la obiectivitate și la o cât mai puternică impersonalizare a subiectivității. Din nefericire, toate aceste atuuri ale jurnalului intim se transformă În contrarul lor. Capcane mentale, ele Îl Înarmează pe autor cu credința că nu poate greși. Prin urmare, orgoliul de primă instanță devine o sursă a impreciziei, a inexactității și chiar a falsului - malefice În planul practicii textuale, dar benefice pentru identificarea unor surse de literaritate ale textului ca atare. Mai complicate sunt lucrurile când confesiunea nu e spontană
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
sunt suficiente pentru a crea ceva cu adevărat valoros. Ambiția și cumpătarea nu constituie, prin ele Însele, decât premisele unei construcții spirituale. Pentru a depăși faza proiectului și a dorinței, trebuie anihilate și forțele limitative ale creației. Nu e suficient orgoliul - ca să nu spunem că el poate fi chiar contraproductiv! - pentru a explora labirintul interior pe care autorul de fapt Îl ignoră. Să fie, atunci, autoportretul o utopie născută din prea multele obstacole psihologice? O Întreagă literatură confesivă stă sub semnul
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
mintea scriitorului, autoportretul e expresia numai pe jumătate voluntară a dorinței autorului de a se descrie „așa cum sunt În realitate”. De unde, totuși, ideea de gen privilegiat conferit aproape În unanimitate autoportretului? Explicația nu e prea complicată. Autoportretul e, bineînțeles, consecința orgoliului persoanei Întâi de a-și construi propriul univers de determinații. Eul, centru și periferie a unei Întregi lumi a experienței individului, creează În mod spontan un spațiu al individualității și al mărturisirii. Persoana Întâi e, În fond, un simbol al
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Elementele de real sunt, odată transcrise În pagina de jurnal, doar un efect al realului, pe când partea de ficțiune se transformă Într-o realitate de gradul al doilea. Insomnia cuvintelor Există un spațiu pseudo-romanesc În care jurnalul intim Își satisface orgoliile de operă de creație. El e dat de mica lume a scriitorului, de universul Închis În care se Învârte acesta. Însemnările de jurnal devin atunci cea mai potrivită metodă de caracterizare a lumii obligată să se contemple În oglinzile unui
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
-i cuvinte. O lume interzisă. O lume a prezenței și a absenței, pe care o preia Întocmai: fără interpretare, fără modulații ale unghiului de receptare. Din perspectiva cititorului, jurnalul intim este o fatalitate. Nici o șansă de răstălmăcire, nici un centimetru sacrificat orgoliului hermeneutic. Cuvintele jurnalului intim - neverificabile - ajung sub ochii indiscreți ai cititorului ca o sentință. O sentință irevocabilă. A spune, a inventa Servituțile jurnalului pornesc de la neajunsul practic - verificat În cazul oricărei forme de literatură - că se pot reprezenta doar lucruri
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
a imaginației, a invenției, a rescrierii. Adică să se lase cuprins de seducția falsificării, a inovației care nu suportă fireștile determinări cauzale și temporale. Care nu acceptă decât Începutul de drum, Începutul de lume. De altfel, jurnalul intim Își are orgoliile sale. Orgolii de parvenire. Odată cu ivirea În lume, el aspiră la un statut cert. Dorința de lămurire, de mărturisire, de autocunoaștere l-a premers, dorința de clarificare estetică Îl Împinge pe căi imprevizibile. Prin faptul că spune, Într-un limbaj
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
a invenției, a rescrierii. Adică să se lase cuprins de seducția falsificării, a inovației care nu suportă fireștile determinări cauzale și temporale. Care nu acceptă decât Începutul de drum, Începutul de lume. De altfel, jurnalul intim Își are orgoliile sale. Orgolii de parvenire. Odată cu ivirea În lume, el aspiră la un statut cert. Dorința de lămurire, de mărturisire, de autocunoaștere l-a premers, dorința de clarificare estetică Îl Împinge pe căi imprevizibile. Prin faptul că spune, Într-un limbaj propriu, o
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
baza unor criterii ale zilei de astăzi, cum ar fi doctrina "drepturilor omului" sau cea a "corectitudinii politice"? Pe de altă parte, a fost urcarea lui Ștefan cel Mare în rândul "sfinților" un gest necesar? Cui servește acesta: memoriei domnitorului, orgoliului național?" Au răspuns istorici de renume din cele două țări, deși nu toți erau neapărat medieviști consacrați în studiul epocii ștefaniene (Neagu Djuvara, Andrei Eșanu, Alexandru Zub, Ion Țurcanu, Adrian Cioroianu, Demir Dragnev, Ovidiu Pecican ș.a.). Opiniile lor au fost
Didactica apartenenţei: istorii de uz şcolar în România secolului XX by Cătălina Mihalache () [Corola-publishinghouse/Science/1404_a_2646]
-
multe locații? Vezi Mona Ozouf, La fête révolutionnaire (1789-1799), Gallimard, Paris, 1988, p. 27. Relatările post-factum ale acestor evenimente, mai ales cele din presă, preferă de obicei să valorifice tocmai multiplicarea scenariului ritual, punând în valoare specificitatea cadrului local și orgoliul fiecărei comunități. 164 Sărbătoarea publică rămâne "întâlnirea prin excelență" a membrilor unei comunități, un spectacol al tuturor, care în ciuda rutinei, își păstrează capacitatea de a restaura sensuri, simboluri și convingeri (Ozana Cucu, Trăirea sărbătorilor între meditație și petrecere, Editura Eminescu
Didactica apartenenţei: istorii de uz şcolar în România secolului XX by Cătălina Mihalache () [Corola-publishinghouse/Science/1404_a_2646]
-
de specialitate va căuta repere distincte. Discutând, spre exemplu, motivația auctorială a parodiilor, se observă lesne că ea diferă de la o epocă la alta, de la un curent literar la altul, de la un autor, înzestrat cu o personalitate puternică și un orgoliu pe măsură, la altul. "Ranchiuna" față de contemporani generează rareori parodii, dar când o face cu folos poate fi iertată (vezi cazul lui Aristofan)... Între parodia care vizează criticarea aspră a modelului și parodia ca omagiu adus acestuia, procedeele, în fond
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
lacunar. "Influența copleșitoare a modelelor literare grecești a guvernat în spațiul spiritualității latine configurația prozei și poeziei lirice. Criteriul verosimilului artistic, tiparele epice, lirice și dramatice preluate de o lume cu un ideal moral riguros, sete de ordine și moderație, orgoliu expansionist și spirit polemic strălucit au decis o estetică în care inteligenta mânuire a stilurilor consacrate și spiritul critic sau geniul retoric prevalează asupra invenției de noi structuri artistice"133, avea să noteze Mirela Roznoveanu. Prestigiul secular al elenismului exercitase
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
fi părtașă la un plan demonic: "De-aceea hotărât-a mândru-mi frate/ Să-ntreacă-aici a nobilimii floare,/ Puterea lui în luptă să-și arate/ Și-n giostră cu rivalul s-o măsoare". Se păstrează motivația faptelor de arme (orgoliul de a învinge), dar se introduce parodia prin ideea unui pariu care va avea drept câștig mâna Angelicăi, cu toate promisiunile pasionale ce-ar putea decurge de aici. De aici și până la demistificarea eroilor nu mai rămâne decât un pas
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
spre a inova, aflându-se într-o continuă rescriere și prefacere de sine. Pentru început, poate chiar valida polemica în care se angajează autorul ei, indiferent dacă natura acesteia vizează faptul strict literar sau participarea la o luptă sonoră a orgoliilor. Ulterior însă, o dată cu instalarea ei în conștiința receptorilor, statutul inițial se modifică, se îmbogățește: indiferent de epoca în care a fost scrisă, o parodie literară este un metatext, o interpretare fie predispusă către o finalitate critică, fie pur și simplu
Parodia literară. Șapte rescrieri românesti by Livia Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
scuza precum „muncesc pentru copii” sau „încerc să mă realizez pentru a avea ce le oferi lor mai târziu” face mai ușoară suportarea propriilor mustrări de conștiință apărute ca urmare conștientizării faptului ca petrecem prea mult timp pentru satisfacerea propriilor orgolii și aspirații in detrimentul timpului „relaxant” cu familia. A afirma că „in weekend plec în delegație ” ne confirmă mai multă mândrie decât „în weekend stau cu familia și mă joc cu copiii”. Dacă ar fi să ne referim și la
Importanţa colaborării şcoală - familie by Maria Covăsneanu () [Corola-publishinghouse/Science/1215_a_2208]
-
politică de îndoctrinare în masă. Regimul român era naționalist (și drept consecință în politica externă promovată de Ceaușescu se tindea să se distingă de cea a blocului sovietic), iar naționalitatea, în acel model ideologic, tindea să fie un model de orgoliu așa cum erau și prea slăvitele rădăcini istorice latine ale poporului român. Nu avem nici cea mai mică intenție să apăram aici "să apăram" autoritară a lui Ceaușescu. Dar este suficient să evidențiem aceste elemente pentru a demonstra superficialitatea cu care
Românii. Minoritatea comunitară decisivă pentru Italia de mâine by Alina Harja şi Guido Melis () [Corola-publishinghouse/Science/1045_a_2553]
-
mesajul păcii nu se poate răspândi decât prin pace. Violența își pierde semnificația negativă, sângeroasă, pentru a căpăta un sens pozitiv: la început era îndreptată împotriva altora, acum trebuie să fie îndreptată contra propriei persoane, împotriva atracțiilor lumii și a orgoliului. În In 2, 15 este relatat episodul alungării negustorilor din templu. Lăsând aspectul exegetic cercetătorilor de profil, ne vom opri asupra detaliului tăcut de către sinoptici și amintit numai de evanghelistul Ioan. Alungând negustorii din templu, Cristos s-a folosit de
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
4, 42, Clement laudă omul văzut ca instrument pacific care îl preamărește pe Dumnezeu, Creatorul său, prin Cristos. Ființa umană este creatura păcii, fiind creată pentru slava lui Dumnezeu. Datorită slăbiciunii sale, derivate din păcatul strămoșesc, omul a căzut în orgoliu îndepărtându-se de Cel care l-a creat, căutându-și satisfacțiile personale în instrumentele muzicale de luptă și în beție care l-au depravat, întunecându-i sufletul. În Protreptikos pros Ellenas, 11, 116, ne este prezentată diferența dintre concepția războiului
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
le lansează pentru a-i trezi din nepăsare, din insensibilitate și inconștiență pe cetățenii romani, fii denaturați ai unei mame atât de mari, dedați chefurilor și viciilor, cu sufletul golit de Dumnezeu și de patrie. Nu-i mai trezea nici un orgoliu, nici un apel nu-i mai mișca, nici o voce nu-i mai atrăgea, ba chiar spre surprinderea sfântului, cât de slabi rămăseseră în fața seducției răului, abandonând calea lui Dumnezeu, devenind lași și plini de frică înaintea armatelor dușmane, abandonând patria tristului
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
sa era în siguranță și capriciile sale nu erau observate și criticate. Ferocitatea cu care i-a persecutat pe creștini, semnul unei intoleranțe și a unei răzbunări personale împotriva adversarilor care l-au iritat cu precădere, își află originile în orgoliul rănit și în reacția violentă a unui om acuzat aparent pe nedrept de un delict infam, care întoarce învinuirea împotriva presupușilor săi acuzatori, făcându-i să plătească una dintre multele acuzații uneltite și răspândite contra sa. Prin celebra sa descriere
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
care intenționa să-l umilească pe Cristos în fața lui Jupiter. Roma devenise pentru ei orașul urâciunii, civitas diaboli, iar Domițian, al doilea monstru după Nero, un alt mysterium iniquitatis. Creștinii închiși, disprețuitori față de onoruri și de bogății, străini afacerilor, fără orgoliul propriei romanități, apăreau în ochii lui Domițian ca o lume reacționară și sedițioasă, politic periculoasă și social pestiferă, iar în cei ai romanilor ca o populație contemptissima, vrednică de pedepse. Motivul oficial de acuzație care l-a condus pe Clement
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]