10,986 matches
-
solicitarea unui ajutor și respingerea ajutorului și agresiunea pasivă - generează o funcționare defensivă, caracterizată prin utilizarea, în prezența unor factori de stres interni și externi, a acțiunii sau a retragerii. 7) Nivelul disreglării defensive. Utilizarea apărărilor clasate la acest nivel - proiecția delirantă, refuzul psihotic și distorsiunea psihotică- constituie semnul unui eșec al reglării defensive a reacțiilor subiectului la factorii de stres, ceea ce antrenează o ruptură în raport cu realitatea obiectivă. O clasificare având unele puncte comune cu aceea propusă de DSM-IV, dar în
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ales prin relația cu amenințările: 1) Prima clasă se caracterizează prin retragere în fața amenințării, ca în cazul regresiei revelate de ipohondrie. 2) Cea de-a doua clasă reunește mecanismele care încearcă să excludă amenințarea conștiinței: refuzul, reprimarea (sau înlăturarea), raționalizarea, proiecția și introiecția. 3) Cea de-a treia clasă este constituită din mecanisme în care se încearcă dominarea, controlarea amenințărilor: intelectualizarea, izolarea, recurgerea la conduite contrafobice sau la sublimare. Ihilevich și Gleser, cercetătorii care, în 1962, au reușit să elaboreze un
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
perceput. O asemenea strategie înlocuiește senzația de a fi ținta unei amenințări cu experiența lansării unei amenințări, ceea ce creează iluzia puterii, susținând astfel starea de bine a subiectului. Apărări precum identificarea cu agresorul și deplasarea aparțin acestui stil defensiv. 2) „Proiecția”. Se caracterizează prin faptul că justifică exprimarea ostilității sau a respingerii atribuind celorlalți intenții sau caracteristici negative, pe baza unor dovezi deformate. Acest tip de atribuire diminuează anxietatea subiectului în privința propriilor caracteristici indezirabile și creează iluzia controlării acestor caracteristici și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
scos în evidență existența acelorași factori. Fiecare ansamblu constituit din apărări subordonate aceluiași factor ar corespunde unui stil defensiv distinct (Bond, 1995). Factorul 1 explică 50% din varianța totală și reunește șase apărări: retragerea, activismul, regresia, inhibiția, agresiunea pasivă și proiecția. Bond consideră că termenul „imaturitate” nu este pertinent pentru a desemna acest grup de apărări, întrucât ele pot fi întâlnite uneori la persoane cu o bună funcționare a psihicului. Pentru Bond, trăsătura comună a comportamentelor corespunzând apărărilor respective este incapacitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
din atitudinea rezervată; - persoana care utilizează activismul trebuie să fie controlată; - persoana care adoptă regresia are nevoie să fie înlocuită de cineva care să facă anumite lucruri în locul ei; - persoana agresiv-pasivă acționează pentru a provoca furia celuilalt; - persoana care utilizează proiecția îi blamează pe ceilalți și aruncă responsabilitatea asupra lor în loc să-și accepte pulsiunile. Din considerentele menționate, Bond propune ca acest stil să poarte numele de model de acțiune inadaptată. Factorul 2 explică 10% din varianța totală și cuprinde trei apărări
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
activități motorii implică „o conceptualizare a limitelor dintre eu și noneu, (...) diferențierea între reprezentare și realitate, ca și recunoașterea și localizarea rudimentară a obiectelor care există efectiv în spațiu. Aceste realizări cognitive devin necesare o dată cu dezvoltarea prealabilă a introiecției și proiecției”. Stolorow și Lachmann (1978) sunt de părere că fiecărui mecanism de apărare îi corespunde o linie de dezvoltare, iar Lichtenberg (1983) consideră că, până când copilul ajunge să funcționeze la nivel simbolic, este mult mai potrivit să vorbim, în ceea ce-l
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ani. În același fel, dar utilizând o altă metodă, testul proiectiv constituit din povești spuse de copii, Cramer (1987) a constatat o diminuare treptată a recurgerii la refuz în perioada cuprinsă între cinci ani și vârsta adolescenței. Spre deosebire de refuz, utilizarea proiecției (Smith și Danielsson, 1977; Tero și Connell, 1984; Cramer, 1987) și a identificării (Cramer, 1987; Cramer și Gaul, 1988) ar crește o dată cu vârsta. Astfel, în cazul proiecției, Smith și Danielsson (1977) identifică perioade de creștere între 4 și 7 ani
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
refuz în perioada cuprinsă între cinci ani și vârsta adolescenței. Spre deosebire de refuz, utilizarea proiecției (Smith și Danielsson, 1977; Tero și Connell, 1984; Cramer, 1987) și a identificării (Cramer, 1987; Cramer și Gaul, 1988) ar crește o dată cu vârsta. Astfel, în cazul proiecției, Smith și Danielsson (1977) identifică perioade de creștere între 4 și 7 ani, iar Cramer (1987) constată creșteri între 5 și 10 ani, mergând până la 14 ani, etape urmate de un declin la vârsta de 16 ani. În studiul său
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Într-o cercetare efectuată asupra unor tineri hippy aflați la sfârșitul adolescenței, Haan et al. (1983) au constatat că recurgerea la refuz și la deplasare se afla în strânsă legătură cu nivelurile scăzute de dezvoltare a eului, în timp ce intelectualizarea și proiecția apăreau la subiecții aflați la un nivel înalt de dezvoltare a eului. Rezultatele obținute de Jacobson et al. (1982) sunt similare. Într-adevăr, autorii constată pe populația experimentală (un grup de adolescenți) că recurgerea la refuz și la proiecție se
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
și proiecția apăreau la subiecții aflați la un nivel înalt de dezvoltare a eului. Rezultatele obținute de Jacobson et al. (1982) sunt similare. Într-adevăr, autorii constată pe populația experimentală (un grup de adolescenți) că recurgerea la refuz și la proiecție se află în legătură cu nivelurile scăzute de dezvoltare a eului, în timp ce intelectualizarea și ascetismul corespund unor niveluri mai înalte. Să mai spunem doar că, în studiul deja citat, Haan et al. (1973) nu au identificat nici o relație între utilizarea anumitor apărări
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
specificității sau predominanței în diferite perioade ale dezvoltării psihice. Cea dintâi, refuzul, s-ar afla la zenitul frecvenței sale de apariție în cursul primei copilării (între 2 și 3 ani), pe când celelalte două apărări ar corespunde unor etape ulterioare. Astfel, proiecția ar fi mult mai frecventă în perioada celei de-a treia copilării și în preadolescență, iar identificarea ar predomina în cursul adolescenței târzii. Modelul ipotetic al lui Cramer atrage atenția asupra faptului că apărările cunosc o evoluție proprie, reprezentând niște
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
că apărările nu pot fi descrise ca primitive sau mature în sine. Cu și mai mare atenție tratează problema Laughlin (1970), care clasifică mecanismele în apărări de rang inferior (încorporarea, refularea originară și refuzul) și apărări de rang superior (raționalizarea, proiecția și identificarea 25). Mecanismele de rang inferior sunt primitive, „magice” și succeptibile de a fi prezente la indivizi mai puțin maturi. Ele sunt deci asociate primei copilării și se întâlnesc, după cum afirmă Laughlin, „mai ales în cursul primilor ani de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
precum și de Willick (1985). Ultimul autor citat se întreabă dacă este util să se vorbească despre forme mai primitive ori mai mature ale unei apărări și evocă posibilitatea de a descrie mai degrabă forme precoce și tardive de refuz, de proiecție sau de formațiune reacțională. Astfel, pentru refuz - mecanism ce va face obiectul unei tratări mai detaliate în ultima secțiune a acestui capitol -, Kernberg ( 1975) sugerează că forma cea mai precoce a sa ar putea avea elemente de clivaj și că
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
et al. (1979) putem remarca următoarele: - enunțul „Sunt mai în largul meu când vorbesc despre gândurile mele decât atunci când îmi descriu sentimentele” este conceput pentru reperarea raționalizării; - enunțul „Cred că, dacă nu ești atent, oamenii profită de tine” permite detectarea proiecției; - enunțul „În visele mele mă aflu mereu în centrul atenției” servește la identificarea compensării. Tot astfel, Bond et al. (1983) au creat, pentru Chestionarul stilului defensiv, itemii-enunț referitori la comportamente care evocă 24 de mecanisme de apărare. La început a
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Cel puțin două studii au fost consacrate relației dintre identitatea de gen și utilizarea apărărilor. Analizând o populație alcătuită din studenți, Cramer și Carter (1978) demonstrează că subiecții de sex masculin care sunt în mare măsură susceptibili de a utiliza proiecția tind să aibă o identitate de gen masculină mai pronunțată decât subiecții masculini care nu recurg la această apărare. În cadrul aceleiași cercetări, subiecții de sex feminin care gestionau conflictul evitându-l aveau de obicei o identitate de gen feminină deosebit de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Dacă toate aceste cercetări se ocupă de diferențele legate de sex la subiecții adulți, multe alte studii abordează chestiunea acestor diferențe la copil și adolescent. Rezultatele cele mai marcante arată că băieții utilizează apărări mai orientate spre exterior (de pildă, proiecția), în timp ce fetele recurg la apărări orientate mai mult spre interior (precum întoarcerea împotriva propriei persoane) (Brody, 1985). Cramer (1991a) merge în aceeași direcție și arată că băieții utilizează proiecția mai des decât fetele. Mulți alți cercetători furnizează date privind funcționarea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
arată că băieții utilizează apărări mai orientate spre exterior (de pildă, proiecția), în timp ce fetele recurg la apărări orientate mai mult spre interior (precum întoarcerea împotriva propriei persoane) (Brody, 1985). Cramer (1991a) merge în aceeași direcție și arată că băieții utilizează proiecția mai des decât fetele. Mulți alți cercetători furnizează date privind funcționarea defensivă la copilul de vârstă preșcolară, la elevul de școală primară și la adolescent. Brody et al. (1985) notează că, dintre copiii de 4 și de 6 ani, băieții
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
particularitățile funcționării defensive legate de nivelul de instruire și de diferențele etnoculturale provin din Studiul dezvoltării adultului. Să analizăm pentru început chestiunea nivelului de studii. Datele obținute arată că subiecții din grupul „Bărbaților din Boston” utilizează mai frecvent deplasarea și proiecția ca apărări majore. Pentru subiecții celorlalte două grupuri (având un nivel de instruire mai ridicat), apărarea cel mai des întâlnită este sublimarea. Comentând acest rezultat, Vaillant (1993) notează totuși că, deoarece deplasarea evaluează înspre sublimare, diferența dintre „Bărbații din Boston
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
le pune în legătură cu unele dintre mecanismele de apărare cunoscute în psihopatologie. Astfel, el stabilește corespondențe între: - scotomizarea și negarea atitudinii ostile față de negri / refuzul și anularea; - iertarea, fraternizarea și metisajul / formația de compromis și negarea realității; - denunțarea, denigrarea și demistificarea / proiecția; - idealizarea metropolei / identificarea cu agresorul; - procesul / reparația. Originalitatea acestui demers constă tocmai în punerea în relație a mecanismelor specifice situației de aculturație cu mecanismele psihice de apărare. Astfel, mecanismele iertării, fraternizării și metisajului se leagă de unificarea și integrarea celor
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
apărare. Astfel, mecanismele iertării, fraternizării și metisajului se leagă de unificarea și integrarea celor doi termeni ai clivajului identității aculturale prin intermediul formației de compromis și al negării realității. Alte trei mecanisme - denunțarea, denigrarea, demistificarea - ajung la același rezultat, dar prin intermediul proiecției, „aruncând în afara individului acele aspecte ale identității care sunt incompatibile cu existența celeilalte părți”. 3. Principalele metode și instrumente de evaluaretc "3. Principalele metode și instrumente de evaluare" Este dificil să precizăm care este cea mai bună metodă de evaluare
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
unui instrument numit Rorschach Defense Scale (RDS) (Cooper și Arnow, 1986; Perry și Cooper, 1989; Cooper et al., 1988 și 1991), conceput pentru evaluarea a cincisprezece apărări (izolare, intelectualizare, formațiune reacțională, raționalizare, refulare, depreciere, idealizare primitivă, identificare proiectivă, clivaj, omnipotență, proiecție și patru tipuri de refuz - masiv, hipomaniac, de tip Pollyanna și de nivel superior). În sfârșit, să notăm că, dacă cercetările lui Lerner se bazează pe teoria lui Kernberg (cu privire la patologia stărilor-limită), studiile întreprinse de Cooper au avut mult de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
sunt calculate adunând scorurile celor 10 relatări. Scorul maxim posibil este de 80 (10×4×2). Cele cinci ansambluri defensive studiate prin DMI sunt: 1) întoarcerea împotriva obiectului, care include identificarea cu agresorul, deplasarea, traducerea în act și regresia; 2) proiecția; 3) întoarcerea împotriva propriei persoane, care se referă la răspunsurile autohandicapante, pesimiste sau masochiste; 4) transformarea în contrariu, care include (de)negarea, refuzul, formațiunea reacțională și refularea; 5 ) „jocul cu principiile”, stil comun intelectualizării, raționalizării și izolării afectului. Aceste cinci
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ani, diagnosticați ca având tulburări depresive majore fără trăsături psihotice. Examinarea rezultatelor la Indexul stilului de viață arată că acești pacienți au un punctaj total considerabil mai mare decât norma, precum și scoruri mai ridicate pentru regresie, refulare, formațiune reacțională și proiecție. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, funcționarea defensivă a pacienților depresivi este mai importantă decât cea a subiecților care nu prezintă tulburări mintale, iar pe de altă parte, că scorurile ridicate ale pacienților depresivi la anumite apărări ar arăta
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
este mai importantă decât cea a subiecților care nu prezintă tulburări mintale, iar pe de altă parte, că scorurile ridicate ale pacienților depresivi la anumite apărări ar arăta că aceștia utilizează în principal apărări primitive sau imature, precum regresia și proiecția (Bond et al., 1983; Plutchik et al., 1979; Vaillant et al., 1986; Wong, 1989) sau apărări de nivel intermediar (formațiunea reacțională sau refularea). În alte cercetări, evoluția tulburărilor psihopatologice a fost pusă în legătură cu mecanismele de apărare ale pacienților. Astfel, două
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
în legătură cu mecanismele de apărare ale pacienților. Astfel, două studii longitudinale (Semrad, 1967; Semrad et al., 1973) sunt consacrate apărărilor la pacienți care suferă de schizofrenie. Observațiile făcute arată că, în perioada de decompensare, pacienții recurg la apărări calificate drept narcisice (proiecție, refuz și distorsiune), în scopul de a-și păstra integritatea organizării eului și de a exclude obiectele exterioare. În perioada de remisie, pacienții utilizează mai puține apărări patologice. Apărările folosite sunt orientate mai ales înspre ceilalți (având o orientare interpersonală
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]