KorAP: Find »[drukola/base=tăcut & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...148 149 150 ...276 >

6,881 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366

lână, înconjurați de vreo mie de soldați pedeștri sau călări, care nu arătau față de ei nici un fel de brutalitate, nici măcar în vorbe, mulțumindu-se să-i înconjoare pentru a-i împiedica să se îndepărteze. Apoi, imensa trupă s-a pus tăcută în mișcare, având în frunte un călăreț înfășurat în văluri, cu soldații înșiruiți în ordine pe laturi. Trupa a trecut prin fața porții celor Șapte Caturi, a mers de-a lungul meterezelor, a ieșit din cetate prin poarta către Najd spre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
cu soldații înșiruiți în ordine pe laturi. Trupa a trecut prin fața porții celor Șapte Caturi, a mers de-a lungul meterezelor, a ieșit din cetate prin poarta către Najd spre a ajunge la Genil, a cărui suprafață era înghețată. Caravana tăcută și tremurătoare se opri pentru prima oară într-o livadă de cireși, la malul râului. Se luminase deja de ziuă, dar încă se mai deslușea pe cer luna nouă ca o seceră. Bărbatul înfășurat în văluri își descoperi fața și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
acestuia, soldații din Granada au făcut stânga-mprejur și s-au întors la trap în oraș, în vreme ce călăreții lui Ferdinand le luau locul în jurul ostaticilor. Sus pe cer, cornul lunii era acum invizibil. Și-au reluat mersul, încă și mai tăcuți, încă și mai copleșiți, până sub zidurile orașului Santa Fe. „E ciudat orașul lor cel nou clădit cu pietrele noastre vechi“, gândea Mohamed pe când pătrundeau în tabăra aceea la care se uitau de departe atât de des, cu spaimă, dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
călărețul dinspre Alhambra a ajuns foarte aproape de noi, mama și-a înăbușit un țipăt: — E Boabdil! a zis ea și, temându-se că vorbise prea tare, și-a pus palma peste gura mea ca să mă facă să tac, deși stăteam tăcut, ca și sora mea de altfel, absorbiți și unul și celălalt de ciudata scenă care se desfășura în fața noastră. Din înfățișarea sultanului, eu n-am văzut decât turbanul cu care își încinsese capul și care-i acoperea fruntea până la sprâncene

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
că ne-a dăruit truda și necazurile, pentru ca odihna și bucuriile să aibă un rost. Să-I mulțumim, căci înțelepciunea Sa e infinită. Cei de față rostiră în cor: Alhamdulilah! Alhamdulilah! Am băgat de seamă că unul dintre bărbați rămăsese tăcut, cu buzele strânse, cu mâinile crispate. Era Khâli. — Mă temeam, mi-a explicat el mai târziu. Îmi ziceam: „Numai de n-ar depăși limitele!“ Din păcate, îl cunoșteam mult prea bine pe Astaghfirullah pentru a-mi face cea mai mică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
el ar fi meritat pe veci dorul meu. Dimineața, pe când dormea, iubita mea avea același zâmbet pe care-l ghicisem noaptea, și aceeași mireasmă de parfum delicat. Aplecat deasupra frunții ei netede și senine, o înecam în promisiuni emoționate și tăcute. Dinspre fereastră îmi ajungeau iarăși la urechi gălăgia, târguielile negustoreselor, foșnetul paielor călcate în picioare, sunetele unor vase de aramă, strigătele animalelor, ca și mirosurile purtate de un vânt ușor, dar răcoros, care ridica timid perdeaua. Iubeam totul, binecuvântam totul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
sora mea; abia peste trei ani m-am bucurat că nu sunt decât prietenul fratelui ei și că pot visa la ea așa cum un bărbat visează la o femeie. Apoi nenorocirile au început să se abată peste fata cu ochii tăcuți. Strălucitor de fericire până în clipa aceea, chipul Iscoditorului se posomorî la ultima frază. După care se destinse iarăși. — Chiar de-ar fi trădat-o lumea întreagă, amintirea de la hamam m-ar fi împiedicat s-o abandonez. Astăzi ea este soția

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
încoace; da, mi-au ajuns și mie la urechi niște zvonuri, dar nu le-am dat atenție. În vreme ce mă străduiam în van să-mi croiesc drum, s-a apropiat un bărbat înalt, înveșmântat ca un prinț; mulțimea s-a dat tăcută în lături pentru a-l lăsa să treacă. M-a salutat făcând un gest elegant cu capul și s-a prezentat în calitate de șef ales al orașului. Mi-a explicat că Tefza trăise până atunci ca republică, fiind cârmuită de un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
recitind poemul pe care trebuia să-l declam în fața suveranului și pe care fusesem nevoit să-l alcătuiesc când eram pe mare, între două momente de amețeală. În jurul meu, mii de soldați, funcționari, dar și orășeni de toate condițiile, cu toții tăcuți, din respect pentru persoana sultanului. Am așteptat mai bine de două ceasuri, convins că mi se va cere să mă întorc mai târziu. Asta însemna să subestimez importanța lui Barbă Roșie și interesul pe care-l avea otomanul pentru el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
Zuwaila. Într-adevăr, mii de orășeni se grăbeau în direcția acestei porți, bărbați și femei, tineri și bătrâni. M-am luat după ei. O întreagă mulțime se afla acolo, crescând neîncetat și cu atât mai impresionantă cu cât era aproape tăcută. Deodată, ea s-a împărțit în două pentru a lăsa să treacă o coloană otomană care cuprindea cam o sută de călăreți și de două ori mai mulți pedeștri. Cu spatele spre mulțime, ei alcătuiră trei cercuri concentrice, având în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
îndepărtate mă chemau. Era scris că n-aveam să rămân surd la ispitele cu care mă ademeneau. ANUL RĂPIRII 924 de la hegira (13 ianuarie 1518 2 ianuarie 1519) Din lunga mea retragere la țară, presărată totuși cu meditații și preumblări tăcute, am ieșit lipsit de certitudini. Perisabile erau toate orașele; feroce, toate împărățiile; insondabilă, Providența. Singurele lucruri care mă consolau erau creșterea apelor Nilului, hora aștrilor și nașterea sezonieră a puilor de bivol. Când a venit clipa plecării, mi-am întors

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
mă întrebă pentru prima oară: — Unde mergem? Răspunsul ar fi trebuit să fie evident, și pentru ea, și pentru mine. N-aveam o casă la Tunis, unde mă așteptau mama și fiica mea mai mare? Cu toate astea, am rămas tăcut, arborând un zâmbet enigmatic. Circaziana mea a stăruit: — Ce i-ai spus prietenului tău? — Corabia lui va străbate toată Mediterana înainte de a coborî, după Tanger, de-a lungul coastei atlantice. O să debarcăm unde o să avem chef. În loc să-și dezvăluie îngrijorarea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

-i observe chipul. Trăsăturile crispate din cauza durerii se relaxară. „Acum pot să-mi încep treaba“, se gândi. Nu privi spre fata care se învârtea pe acolo. Nici măcar nu observase când intrase în încăpere. Era gata să se supună poruncii lui, tăcută, rapidă. Bărbatul, așezat lângă foc, îl urmărea. — Ai terminat? Ne grăbim. Valerius continua să spele trupul acela chinuit. — Crezi că nu mi-am dat seama că e gladiator? Cicatricele acelea au fost făcute în timpul unei lupte în arenă... Iar astea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
nu deschisese gura, nu adresase vreun cuvânt nimănui, nici măcar fetei, care îl ajutase să bea lapte cald și să mănânce. Nu vorbise nici atunci când fratele său îi spusese că avea să plece imediat și că medicul urma să-l ajute. Tăcut, îi lăsase să-l îmbrace. Tot tăcut, așezat lângă foc, urmărise pregătirile de plecare. Când fata îl îmbrățișase, el, fără să spună un cuvânt, își sprijinise îndelung capul pe umărul ei, până când fratele său îl înșfăcase, târându-l spre ușă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
nimănui, nici măcar fetei, care îl ajutase să bea lapte cald și să mănânce. Nu vorbise nici atunci când fratele său îi spusese că avea să plece imediat și că medicul urma să-l ajute. Tăcut, îi lăsase să-l îmbrace. Tot tăcut, așezat lângă foc, urmărise pregătirile de plecare. Când fata îl îmbrățișase, el, fără să spună un cuvânt, își sprijinise îndelung capul pe umărul ei, până când fratele său îl înșfăcase, târându-l spre ușă. Acum stătea drept, sprijinit de îngrăditură, în timp ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
și în Hispania Tarraconensis, unde armata l-a ales împărat în aprilie... — Ai mai văzut pe cineva care să fie ales împărat de soldații lui? izbucni indignat un bătrân cocoșat, neîntrecut în arta de a găti păsări; până atunci rămăsese tăcut și prăjise sturzi într-o tingire unsă cu grăsime. Ce-or să zică zeii? Împăratul trebuie ales la Roma, de Senat și de poporul roman. Așa a fost dintotdeauna - iar acum, deodată, armata crede că are dreptul să aleagă? Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
luă traista și se așeză pe un buștean. Lurr se învârtea de colo-colo, neliniștit, adulmecând pământul de parcă ar fi dat de urma unui animal sălbatic. Valerius îl privi o vreme, apoi se dădu deoparte să-i facă loc lui Titus. Tăcuți, cei doi contemplară peisajul: câmpia imensă, care se întindea cât vedeai cu ochii sub cerul plumburiu și pe care se zăreau pete de zăpadă. Vântul spulberase ceața, iar în fața lor apărea, în lumina încă slabă, tabăra Legiunii Galbiana. Vedeau corturile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
manipularis. — Ți-e frică? — Și dacă quazii se ascund în pădurile acelea? Nu avem destule forțe pentru a ne apăra, Antonius. Nu ne vor lăsa să plecăm, după ce vom umple carele. — Nu vom pleca. Vom lupta cu ei. Centurionul rămase tăcut, observându-l pe tribunul care privea linia întunecată a pădurii, încercând parcă să-și dea seama câți barbari erau ascunși după copaci, în spatele tufișurilor sau culcați la pământ. Ce strategie vei folosi? întrebă Errius în cele din urmă. Vom folosi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
un masacru. Din câte știu eu, ei atacă numai când sunt siguri că dușmanul nu e în stare să riposteze. Vor aștepta ca soldații să înceapă să umple coșurile, dar nu cred că fratele tău se va lăsa ucis. Rămaseră tăcuți. Valerius îl observa emoționat pe Antonius, care mergea printre soldați pe calul său negru, părând un zeu al războiului, cu coiful său de bronz ale cărui apărători erau ridicate asemenea unor mici aripi. Panoplia albastră din piele era strânsă pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
în timp ce genieri, care se aflaseră în ultimele rânduri ale centuriei din fundul pâlniei, își reluau poziția inițială. La un semn al lui Antonius, mâna argintie a signum-ului se roti cu o sută optzeci de grade; la fel făcură și soldații, tăcuți, disciplinați, înfruntându-i pe quazii care se repezeau din nou spre ei, dar acum erau dezorientați, încercuiți. După schimbarea direcției, centuria din fundul pâlniei se împărți în două, gata să-i zdrobească pe quazi de zidul genierilor și de valurile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
viața veșnică, șopti Valerius Mucrus. Vei da ultima probă. E grea, te previn. Ți-e teamă? — Poate. — Ție nu ți-e teamă de oameni. Nu trebuie să-ți fie teamă nici de puterea zeului nostru. Antonius se îndreptă spre ușă, tăcut. — Antonius! Tribunul se opri, fără să se întoarcă. — Antonius, zise Mucrus. Orice s-ar întâmpla, tu ești succesorul meu. Nu știu cine va fi împăratul nostru, dar știu că tu vei deveni legatul Legiunii Galbiana. Tu vei comanda legiunea aceasta. — Așa ți-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
liniștit. În clipa aceea îl văzu pe Listarius care îi venea în întâmpinare. Se opri în fața lui. — Unde-ai fost? Vântul puternic îi ducea cu el cuvintele. — Nu te-am mai văzut. M-ai lăsat singur cu Velunda. Listarius rămase tăcut. — Ce-ai făcut, mi-ai luat-o înainte? Ai ajuns la escortă, apoi te-ai întors să mă cauți? Listarius privi pumnalul din mâna lui Vitellius, apoi își ridică privirea: — Ai înfăptuit un sacrilegiu! — Ce vrei să spui? Vitellius păli

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
la el cu un aer întrebător. Maktor dădu din umeri descurajat. — N-a vrut. Piața era înțesată de oameni când Valerius ieși din închisoare, sprijinit de doi soldați și înconjurat de alții. Mergea cu capul plecat, fără să opună rezistență. Tăcuți, oamenii se dădeau în lături pentru a-i lăsa să treacă. — Vitellius însuși l-a văzut când a ucis-o pe Velunda, strigă cineva din mulțime. Credeți că împăratul nostru minte? strigă altul. Nimeni nu răspunse. Când ajunseră în fața eșafodului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
nu se atingă de Valerius Galul. Se întoarse spre comandantul gărzilor: — Sunt sigur că Vitellius mă așteaptă. Du-mă la el. Mulțimea se dădu înapoi. Julius Civilis trase de hățuri și se îndepărtă încet de eșafod. Nimeni nu părăsi piața. Tăcuți, oamenii așteptau ca regele batavilor să se întoarcă după întrevederea cu împăratul. Așteptarea nu fu lungă. Luna încă nu răsărise când Julius Civilis ieși din Pretoriu. Calul său alb înainta la trap în lumina torțelor. Julius Civilis se opri lângă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
să pariez pe el. E ultima lui luptă și are să facă tot posibilul să câștige. Veniră alți bărbați. — Și eu pariez pe Salix. — E cel mai bun. — Nu-i adevărat. Skorpius este invincibil. Eu pariez pe Skorpius. Valerius îi asculta tăcut. Erau gata să se certe. — Ești un prost. Skorpius e masiv și... — N-a pierdut nici o luptă! — Salix al tău n-a învins întotdeauna... E în viață numai pentru că, atunci când a pierdut, a fost grațiat! Chiar crezi că Salix n-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]