KorAP: Find »[drukola/base=zâmbet & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...148 149 150 ...659 >

16,454 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600

și am răsfoit-o, lăsîndu-i paginile să fîlfîie. Eliberată din celula ei de pe etajeră, cartea a exhalat un nor de praf aurit. Satisfăcut de alegere, ne-am Întors pe urmele pașilor mei prin labirint purtîndu-mi cartea sub braț, cu un zîmbet Întipărit pe buze. Poate că atmosfera vrăjită a locului mă subjugase, Însă am avut certitudinea că acea carte stătuse acolo să mă aștepte de ani de zile, probabil dinainte ca eu să mă fi născut. În după-amiaza aceea, după ce ne-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
aduceți domniile voastre? Am aruncat o privire spre tata. El a Încuviințat. Fără alt preambul, i-am Întins cartea lui Barceló. Librarul a luat-o cu o mînă expertă. Degetele lui de pianist a explorarat grabnic textura, consistența și starea. Exhibîndu-și zîmbetul florentin, Barceló a localizat pagina de ediție și a inspectat cu o intensitate de polițist vreme de un minut. Ceilalți Îl observau În tăcere, ca și cum așteptau un miracol sau permisiunea de a respira din nou. — Carax. Interesant, a murmurat pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
ca și cum așteptau un miracol sau permisiunea de a respira din nou. — Carax. Interesant, a murmurat pe un ton impenetrabil. Am Întins din nou mîna, ca să-mi recuperez cartea. Barceló și-a arcuit sprîncenele, Însă mi-a Înapoiat-o cu un zîmbet glacial. — Unde ai găsit-o, puștiulică? — E secret, am replicat, știind că tata probabil zîmbea În sinea lui. Barceló s-a Încruntat și și-a Îndreptat privirea spre tata. — Amice Sempere, fiindcă e vorba de dumneata, pentru toată stima ce-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
ce ne leagă ca pe niște frați, s-o lăsăm la patruzeci de duros și să nu mai vorbim. Asta va trebui s-o discutați cu fiul meu, a spus tata. Cartea e a lui. Barceló mi-a oferit un zîmbet lupesc. Ce zici, tinere? Patruzeci de duros nu-i rău la prima vînzare... Sempere, băiatul ăsta al dumitale va face carieră În afacerea asta. Cenacliștii au rîs la poanta lui. Barceló m-a privit satisfăcut, scoțîndu-și portofelul din piele. A

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
sugerau posibilitatea ca don Miguel de Cervantes să nu fi fost altceva decît pseudonimul literar al unei păroase muieri toledane. Barceló, absent, nu a participat la bizantina dezbatere și s-a mărginit să mă observe de după monoclul său cu un zîmbet voalat. Sau poate că privea doar cartea pe care o țineam În mînă. 2 În duminica aceea, norii alunecaseră din cer și străzile zăceau scufundate sub o lagună de ceață deasă și arzătoare care făcea să asude termometrele de pe pereți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
pe care l-a scris? Am tăgăduit În tăcere. — Știi cîte exemplare ca acesta sînt pe piață, Daniel? — CÎteva mii, bănuiesc. — Nici unul, a precizat Barceló. În afară de al tău. Restul au fost arse. — Arse? Barceló s-a mărginit să-mi ofere zîmbetul lui hermetic, parcurgînd filele cărții și mîngîind hîrtia ca și cînd ar fi fost o mătase unică În univers. Doamna În alb s-a Întors Încet. Buzele ei au schițat un surîs timid și tremurător. Ochii săi clipeau În gol

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
totuși cazul să-mi spui dumneavoastră. — Păreți mai tînără, am remarcat eu, intuind că asta putea fi o bună ieșire pentru indiscreția mea. Atunci o să am Încredere În tine, fiindcă eu nu știu cum arăt, a replicat ea, fără să-și abandoneze zîmbetul parțial. Dar, dacă Îți par mai tînără, cu atît mai mult trebuie să mă tutuiești. Cum spuneți dumneavoastră, domnișoară Clara. Am observat pe Îndelete mîinile ei deschise ca niște aripi În poală, talia fragilă insinuîndu-se pe sub cutele de alpaca, desenul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
cu solicitudine, căindu-mă numaidecît pentru cutezanța mea, Încredințat fiind că, pentru Clara, compania mea nu putea reprezenta decît un deranj, dacă nu chiar o glumă. — Mulțumesc, Daniel, replică ea. Aș fi Încîntată. — CÎnd veți dori. Încuviință Încetișor, căutîndu-mă cu zîmbetul ei. — Din nefericire, nu mai am acel exemplar din Casa roșie, Îmi zise ea. Monsieur Roquefort a refuzat să se despartă de el. Aș putea Încerca să-ți povestesc subiectul, Însă ar fi ca și cînd aș descrie o catedrală

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
singurătate și de rătăcire. În visele mele de licean Întotdeauna aveam să fim doi fugari călare pe o carte, dispuși să se salveze prin lumi de ficțiune și vise la mîna a doua. CÎnd Barceló s-a Întors schițînd un zîmbet felin, trecuseră două ceasuri care mie mi se păruseră două minute. Librarul Îmi Întinse cartea și Îmi făcu cu ochiul. — Uită-te bine la ea, măi chifteluță, că după aceea nu vreau să-mi vii că ți-am schimbat-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
tatălui meu, acel raționament nu-i putea da prin cap decît unui literat În fașă. Tu dă-i și dă-i, fiindcă Înainte să-ți termini opera prima, eu o să ți-l cumpăr. — Îmi promiți? Îmi răspundea Întotdeauna cu un zîmbet. Spre norocul tatei, aspirațiile mele literare s-au risipit În curînd și au rămas surghiunite pe terenul oratoriei. La acest lucru a contribuit descoperirea jucăriilor mecanice și a tot soiul de mașinării de alamă ce puteau fi găsite În piața

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
găsi era acela care mă ardea pe dinăuntru. — E adevărat că, În război, oamenii erau duși la castelul Montjuïc și după aceea nu mai erau văzuți? Tata goli ligura de supă fără a se tulbura și mă privi pe Îndelete, zîmbetul scurt alunecîndu-i pe buze. Cine ți-a zis asta? Barceló? — Nu. Tomás Aguilar, care uneori spune povești la colegiu. Tata Încuviință Încetișor. — În vreme de război se petrec lucruri foarte greu de explicat, Daniel. De multe ori, nici eu nu știu ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
felinarelor. Rămase acolo preț de aproape un minut, fumînd cu nepăsare, cu privirea fixată Într-a mea. Apoi, cînd se auziră clopotele catedralei bătînd miezul nopții, figura schiță o ușoară Încuviințare din cap, un salut Înapoia căruia am intuit un zîmbet pe care nu-l puteam vedea. Am vrut să răspund, Însă rămăsesem paralizat. Figura se Întoarse și se Îndepărtă șchiopătînd ușor. În oricare altă noapte, abia dacă aș fi băgat de seamă prezența acelui străin, Însă de Îndată ce l-am pierdut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
care se strecura prin prisma rozetei. Clara cînta rău, În contratimp și greșind jumătate din note, Însă mie serenada ei Îmi suna ca un imn de slavă, iar faptul de a o vedea Înălțîndu-se deasupra claviaturii, cu o urmă de zîmbet și cu capul aplecat Într-o parte, Îmi inspira o viziune cerească. Mă pregăteam să-mi dreg glasul pentru a-mi anunța prezența, Însă efluviile de Varón Dandy m-au dat de gol. Clara puse capăt concertului de Îndată și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
cu capul aplecat Într-o parte, Îmi inspira o viziune cerească. Mă pregăteam să-mi dreg glasul pentru a-mi anunța prezența, Însă efluviile de Varón Dandy m-au dat de gol. Clara puse capăt concertului de Îndată și un zîmbet rușinat i se schiță pe chip. — Pentru o clipă am crezut că e unchiul meu, Îmi zise. Mi-a interzis să-l cînt pe Mompou, fiindcă spune că ce fac eu cu el e un sacrilegiu. Singurul Mompou pe care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
nimeni, iar pipa lui Barceló, pururi stinsă, era un simplu atrezzo. Am ajuns la sala de muzică și strălucirea unui fulger a aprins volutele de fum ce pluteau prin aer pe ca niște ghirlande din abur. Claviatura pianului alcătuia un zîmbet interminabil lîngă galerie. Am traversat sala de muzică și am ajuns la ușa bibliotecii. Era Închisă. Am deschis-o, iar lumina pavilonului (glorietaă ce Înconjura biblioteca personală a librarului Îmi oferi un cald bun-venit. Pereții acoperiți cu rafturi ticsite formau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
proaspătă În amintire Întîlnirea cu acel personaj, nu vedeam farmecul nici măcar În treacăt, Însă mi-am păstrat părerea pentru ocazii mai bune. Individul ăsta, Coubert sau cum s-o fi numit, avea fața arsă, desfigurată? Isaac mă observă cu un zîmbet la jumătatea drumului Între bășcălie și Îngrijorare. — N-am nici cea mai vagă idee. Persoana care mi-a povestit toate astea n-a apucat să-l vadă, și le-a aflat fiindcă tînărul Cabestany i le-a povestit secretarei a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
De mică aduna animăluțe de pe stradă și le aducea acasă. Cu timpul, a Început să adopte romancieri blestemați, poate pentru că taică-su Încercase să devină romancier și nu izbutise niciodată. — Se pare că o cunoașteți foarte bine. Isaac Își vîntură zîmbetul de drăcușor șchiop. — Mai bine decît crede ea. E fiica mea. Mă Înghițiră tăcerea și Îndoiala. Cu cît mai multe auzeam din acea poveste, cu atît mai pierdut mă simțeam. — După cum am Înțeles, Carax s-a Întors la Barcelona În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
care dăruiește, nu pentru meritele celui care primește, a zis tata. În plus, nu se mai poate returna. Deschide-l. Am desfăcut cadoul Învelit meticulos, În penumbra zorilor. Pachetul conținea o cutie din lemn lucrat, strălucitoare, garnisită cu nituri aurite. ZÎmbetul mi se lumină Înainte de a o deschide. Sunetul Încuietoarei la deschidere era excelent, de mecanism de ceasornicărie. Interiorul penarului era acoperit cu catifea de un albastru Întunecat. Fabulosul Montblanc Meinsterstück al lui Victor Hugo trona În centru, orbitor. L-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
fascismului or să sfîrșească prin a ne transforma pe toți Într-un neam de bigoți și de batracieni. Bună ziua, am zis Încetișor. Vă mai amintiți de mine? Cerșetorul Își ridică privirea, iar chipul i se lumină dintr-o dată Într-un zîmbet radios. CÎt mă bucur să vă revăd! Ce mai e nou, stimate prietene? O să acceptați o dușcuță de negrișor, nu-i așa? — Astăzi e rîndul meu să ofer, am zis eu. Aveți chef? — Domle, n-aș zice nu la niște

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
ne privi, uluit, Îngrozit. — De ce nu urcați În casă să faceți o baie bună, fierbinte? zise tata. Apoi, dacă poftiți, o să mergem pe jos pînă la Can Solé. Fermín Romero de Torres bîigui ceva neinteligibil. Tata, fără să-și abandoneze zîmbetul, Îl conduse spre portal și, practic, trebui să-l tîrască pe scări În sus pînă la apartament, În timp ce eu Închideam prăvălia. Cu multă oratorie și adoptînd o tactică de Învăluire, am izbutit să-l vîrÎm În cadă și să-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
să nu pomenesc subiectul. Avea să ne povestească el singur Într-o bună zi, cînd i se va părea oportun. În fiecare dimineață, la ora șapte fix, Fermín ne aștepta În ușa librăriei, cu o Înfățișare impecabilă și Întotdeauna cu zîmbetul pe buze, dispus să muncească douăsprezece sau mai multe ore, fără pauză. Își descoperise pasiunea pentru ciocolată și pentru rulade, cu nimic mai prejos decît Înaltul său entuziasm față de marii tragici greci, drept pentru care luase ceva În greutate. Se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
mai În spate. Ia te uită, cîtă nerușinare. Ce țară de porci. — Mai bine vorbești În șoaptă, Fermín, l-am sfătuit eu. Fermín Romero de Torres nu mă mai auzea. Era pierdut În suava legănare a acelui decolteu miraculos, cu zîmbetul răpit și cu ochii fermecați de tehnicolor. Mai tîrziu, În timp ce ne Întorceam pe jos pe Paseo de Gracia, am observat că detectivul nostru bibliografic rămăsese În transă. — Cred că dumitale va trebui să-ți căutăm o femeie, am zis eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
dedea viciului și să ducă o viață de tîrfoi abject. Am zîmbit cînd mi-am Închipuit comentariile pe care le-ar fi făcut În josul paginii prietenul meu criticul dacă n-ar fi dat fuguța la Întîlnirea cu chioșcul de bunătăți. ZÎmbetul Îmi Îngheță cît ai clipi. Spectatorul care luase loc cu șase rînduri mai În față se Întorsese și mă privea fix. Fasciculul luminos al proiectorului perfora negurile din sală, un suflu de lumină clipitoare care abia contura linii și pete

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
privea fix. Fasciculul luminos al proiectorului perfora negurile din sală, un suflu de lumină clipitoare care abia contura linii și pete de culoare. L-am recunoscut de Îndată pe omul fără chip, Coubert. Privirea lui lipsită de pleoape lucea, oțelită. ZÎmbetul său lipsit de buze rînjea În beznă. Am simțit cum niște degete reci mi se strîng În jurul inimii. Două sute de viori izbucniră pe ecran, urmară Împușcături, strigăte și scena se adînci În tenebre. Pentru o clipă, parterul dispăru În bezna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
cu un bubuit artileristic atunci cînd s-au precipitat, din Înălțimi, niște opere complete ale lui Blasco Ibáñez, cu coperte tari. Bernarda și cu mine ne-am ridicat privirile, tresărind. Fermín aluneca pe scări În jos ca un trapezist, cu zîmbetul florentin Întipărit pe chip și cu ochii impregnați de luxură și de fascinație. — Bernarda, acesta este... — Fermín Romero de Torres, asesor bibliografic la Sempere și fiul, la picioarele dumneavoastră, doamnă, proclamă Fermín, luînd mîna Bernardei și sărutînd-o ceremonios. În cîteva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]