37,765 matches
-
comuniste”. Un grup special ad-hoc al comitetului ce coordona Departamentele de Stat, de Război și al Marinei prezenta și mai clar pericolul, Într-un raport datat 21 aprilie 1947: „Este important să păstrăm În mâini prietene zonele care conțin sau protejează surse de metale, petrol și alte resurse naturale, care conțin obiective tactice sau zone situate strategic, care au potențial industrial substanțial, care posedă efective civile și militare organizate În număr semnificativ sau care, din motive politice sau psihologice, pot ajuta
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pună arme În mâinile nemților la cinci ani după eliberarea Europei; pe de altă parte - și prin analogie cu dificultățile economice ale Bi-zonei cu numai trei ani În urmă -, era oarecum paradoxal să cheltuiești miliarde de dolari pentru a-i proteja pe vest-germani de un atac rus fără ca ei să contribuie cu nimic. Iar dacă Germania avea să devină, cum anticipaseră unii, un fel de zonă-tampon și viitor câmp de bătaie, atunci riscul de a aliena simpatia nemților, alimentându-le preferința
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să facă ceva - după cum avea să-i reamintească Jean Monnet lui Georges Bidault, americanii urmau să Încurajeze cu siguranță producția de oțel a proaspăt formatei Germanii de Vest, iar dacă aceasta inunda piața, Franța ar fi fost obligată să-și protejeze propria industrie a oțelului, ajungându-se din nou la războaie comerciale. Așa cum am văzut În capitolul III, Planul lui Monnet - și cu el renașterea Franței - depindea de rezolvarea acestei dileme. În aceste circumstanțe, Monnet a propus Ministerului de Externe francez
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
treacă de partea Zonei Sovietice și a succesoarei sale, Republica Democrată Germană. În contrast cu Republica Federală de la Bonn, parțial denazificată și prea puțin dispusă să se confrunte cu trecutul recent, Germania de Est se putea mândri că e antinazistă. Autoritățile comuniste protejau istoricii, dramaturgii sau regizorii care voiau să reamintească publicului de crimele „celeilalte” Germanii - câtă vreme respectau anumite tabuuri. Dintre relicvele Republicii de la Weimar, talente importante au migrat spre est. În parte pentru că intelectualii din Germania de Est, singurul stat din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de film, au luat cu asalt piețele europene. În schimb, guvernele din Europa erau mai reticente ca oricând În fața valului de produse americane ce amenința piața internă: industria cinematografică locală, Încă importantă În Marea Britanie și mai ales În Italia, trebuia protejată Împotriva dumping-ului american, iar prețioșii dolari erau prea puțini pentru a fi aruncați pe importul de filme americane. Încă din 1927, Parlamentul britanic instituise prin lege un sistem procentual: până În 1936, minimum 20% din filmele difuzate În Marea Britanie erau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Belgia și Partidul Popular Catolic În Olanda - s-a instalat permanent la guvernare de la sfârșitul anilor ’40 până În anii ’60 și după16. Partidele catolice din țările Beneluxului erau moderat reformiste și funcționau asemenea partidelor creștin-democrate din alte țări, urmărind să protejeze interesele comunității catolice, să colonizeze guvernarea la fiecare nivel (de la stat la municipalitate) și să asigure prin mecanismele puterii bunăstarea diverselor categorii sociale care formau baza lor electorală. Cu excepția laturii religioase, această descriere se potrivește și principalelor partide de opoziție
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din ce În ce mai interesată de comerțul liber cu Europa de Vest, mai ales că producătorii germani Își pierduseră piețele importante din estul Europei și nu aveau foste teritorii coloniale pe care să le exploateze. Dar, așa cum Își dăduse seama Erhard, o uniune vamală europeană protejată de tarife comerciale și limitată la șase țări nu era neapărat un obiectiv rațional pentru politica germană. Ca și britanicii, el și mulți alți germani ar fi preferat o zonă comercială liberă mai extinsă și mai vag definită. Însă, În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Marii Britanii de a vinde peste hotare pentru a compensa deficitul cronic al lirei sterline În fața dolarului. Stat insular, grav dependent de importurile de alimente și materii prime vitale, Marea Britanie compensa istoric această vulnerabilitate structurală prin accesul ei privilegiat la piețele protejate din Imperiu și Commonwealth. Dar această dependență de piețe și resurse Îndepărtate, un avantaj În anii imediat de după război, când restul Europei se zbătea să-și revină, a devenit o serioasă răspundere odată ce Europa - și mai ales zona CEE - a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
păcatele Germaniei. Astfel, pentru Rudi Dutschke (născut În 1940), Peter Schneider (1940), Gudrun Ensslin (1940) sau mai tinerii Andreas Baader (născut În 1943) și Rainer Werner Fassbinder (1945), democrația postbelică din RFG nu constituia soluția, ci problema. Cocon apolitic, consumist, protejat de americani, Bundesrepublik era nu numai imperfectă și amnezică; ea conspirase activ cu stăpânii occidentali pentru a nega trecutul german, Îngropându-l sub confort material și propagandă anticomunistă. Chiar și atributele-i constituționale erau neautentice: după cum spunea Fassbinder, „democrația noastră
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Glistrup, care a obținut 15,9% din sufragii la alegerile naționale din 1973. Dar partidele anti-impozit nu erau noi. Modelul lor era partidul lui Pierre Poujade, Union de Défense des Commerçants et Artisans (UDCA), fondat În 1953 pentru a-i proteja pe micii comercianți Împotriva impozitării și a supermarketurilor, care a câștigat o notorietate efemeră obținând 12% din voturi la alegerile franceze din 1956. Dar mișcarea lui Poujade era singulară. Majoritatea partidelor protestatare apărute după 1970 nu erau meteorice: Partidul Progresului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fără egal. El ar fi gustat cu siguranță izbânda protestatarilor francezi care În 1971 au blocat planurile pentru o bază militară la Larzac, pe platoul din zona de centru-sud a Franței. Simbolismul acțiunii de la Larzac - unde pășunile pustii au fost protejate Împotriva forței masive a statului francez de către un pluton rebel de ecologiști - era uriaș, și nu numai În Franța: a fost repurtată o victorie emoționantă, nu atât pentru oițele indigene din Masivul Central, cât pentru păstorii evident ne-locali, mulți
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care proveneau membrii ei, mai ales după ce În 1968 a prescris toate datoriile țăranilor 4. Dar instinctele autarhice ale coloneilor au favorizat Întoarcerea la vechile obiceiuri naționale de substituție generală a importurilor: producția inferioară a agenților economici locali ineficienți era protejată Împotriva competiției străine. Grecii din clasa de mijloc urbană, care inițial răsuflaseră ușurați când se Încheiase cearta politicianistă, erau lezați În interesele lor (ca producători și consumatori deopotrivă) de regimul militar. Iar coloneii, mediocri chiar și după criteriile modeste din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe sprânceană au atacat palatul prezidențial, l-au Îndepărtat pe Makarios (care a fugit În străinătate) și au instalat un guvern-marionetă În așteptarea guvernării de la Atena. Însă În acest moment guvernul turc a anunțat că va invada Ciprul pentru a proteja interesele comunității turco-cipriote - și a reacționat prompt, pe 20 iulie. În numai o săptămână, aproape jumătate din insulă era În mâinile turcilor. Incapabilă să preîntâmpine sau să contracareze manevra (superioritatea forțelor turcești era evidentă), junta se dovedea clar neputincioasă; Într-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și trimiși cu sila În Africa pentru a le veni de hac rebelilor. În Angola, insurgenții erau divizați În câteva facțiuni, iar armata portugheză a reușit să-i stăpânească, cel puțin o vreme. În Mozambic, unde 60.000 de soldați protejau o populație europeană de numai 100.000 de locuitori, sau În Guineea ori Capul Verde, unde charismaticul Amílcar Cabral imobilizase peste 30.000 de soldați portughezi Într-un război de gherilă nemilos Împotriva a zece mii de rebeli, situația devenea insuportabilă. La
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost admisă ca membru asociat În Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (În 1962, Franco a Încercat chiar - fără succes - să intre În Comunitatea Economică Europeană). Noua politică economică a lui Franco venea la momentul oportun. Economia internă spaniolă fusese protejată de competiție În primii ani ai boom-ului postbelic european și se deschidea la timp În fața comerțului internațional. Din 1961, produsul național brut a crescut constant. Procentul celor care munceau pământul - un lucrător din doi În 1950 - a scăzut brusc
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din Europa). În 1967, o Lege Instituțională a Statului Învestea oficial forțele armate cu responsabilitatea de a garanta unitatea națiunii și integritatea ei teritorială, apărând „sistemul instituțional”. În practică Însă, armata devenise inutilă. Timp de zeci de ani, Franco Își protejase armata de orice războaie străine sau coloniale. Spre deosebire de soldații francezi sau portughezi, spaniolii nu trecuseră prin Înfrângeri umilitoare sau retrageri forțate. Nici un pericol militar nu amenința Spania, iar securitatea internă era asigurată de poliție, jandarmi și trupe speciale antrenate să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pol de centru-stânga și unul de centru-dreapta - În speță, Alianța Populară a lui Fraga (rebotezată În 1989 Partidul Popular), care a obținut surprinzătorul scor de 26,5%. Partidul Socialist avea o platformă populistă și anticapitalistă, care promitea printre altele să protejeze slujbele muncitorilor și puterea de cumpărare și să scoată Spania din NATO. Ajuns la putere, González a continuat Însă politica de austeritate economică, a demarat modernizarea (și ulterior privatizarea progresivă) a industriei și serviciilor spaniole, iar În 1986 i-a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de Externe (redutabilul Denis Healey) au Început să renunțe la axiomele centrale ale practicii guvernamentale postbelice. Ei au lansat un program de restructurare care admitea inevitabilitatea unui anumit nivel al șomajului; au redus plățile de transfer social și costul muncii, protejând muncitorii calificați și tolerând În același timp apariția unui strat periferic defavorizat, format din lucrătorii cu jumătate de normă, neprotejați și nesindicalizați; au demarat un proces de reducere a inflației și cheltuielilor guvernamentale, chiar cu prețul dificultăților economice și a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
revendicate colectiv aveau o istorie nefericită. Era deprimant de clar că acolo unde intrau În conflict drepturile mai multor comunități etnice sau religioase, singurul mod eficient de a tranșa chestiunea era forța, nu legea. Drepturile minorităților nu au putut fi protejate În interiorul statelor, iar statele slabe nu au putut fi apărate de pretențiile vecinilor mai puternici. După speranțele Înșelate ale Tratatului de la Versailles, Învingătorii din 1945 au decis că interesele colective erau mai bine apărate de soluția dureroasă, dar eficace, a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de după 1945 s-au concentrat așadar asupra indivizilor. Era și aceasta o lecție a războiului. Deși oamenii au fost persecutați În numele unei identități colective (evrei, țigani, polonezi etc.), suferința lor era individuală; noua Organizație a Națiunilor Unite căuta să-i protejeze ca indivizi, cu drepturi individuale. Diferitele Convenții asupra Drepturilor Omului, Genocidului sau Drepturilor Sociale și Economice care au fost Încorporate În dreptul internațional au avut un impact cumulativ asupra sensibilității publice: ele combinau un interes pentru libertățile individuale specific secolului al
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
chiar teoretic profitabile - dar numai cu prețul unor subvenții substanțiale și privând de resurse alți agenți economici. Dezordinea și frustrarea au crescut. În paralel, șefii de ferme și directorii locali, neștiind din ce direcție bate vântul, au căutat să se protejeze În eventualitatea unei reîntoarceri la normele de plan: creându-și stocuri din tot ce le pica În mână, de teama revenirii la controlul centralizat. Toată această poveste le era bine cunoscută criticilor conservatori ai lui Gorbaciov. Toate programele sovietice de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ar trebui reduse la un nivel strict necesar nevoilor de apărare. A sosit timpul ca ambele alianțe militare să-și modifice conceptele strategice și să le alinieze mai mult obiectivelor defensive. Fiecare apartament din «casa europeană» are dreptul să se protejeze Împotriva spărgătorilor, dar fără a distruge «proprietatea» vecinilor”. Din aceleași motive și Într-un spirit similar, liderul sovietic a Înțeles de la Început că trebuia să iasă urgent din Afganistan, „rana sângerândă”, cum Îl descria la un Congres al partidului din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a-și asigura dominația pe feuda lor, acești oameni căutau să se identifice cu propriul „popor”, mai ales după ce În aparatul central de partid Începuseră să apară fisuri. Partidul se dezbina sub impactul tendințelor centrifuge ale administratorilor locali care Își protejau nervos propriile interese. Gorbaciov pare să nu fi Înțeles pe deplin acest proces. „Tovarăși”, informa el partidul În 1987, „putem spune cu Îndreptățire că În țara noastră problema naționalităților a fost rezolvată”. Poate nici el nu credea complet ce spunea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
detronată, cât diminuată. Din afară, aceasta părea o schimbare dramatică; din interior, implicațiile ei erau mai puțin radicale. Iar dacă secretarii comuniști locali transformați peste noapte În președinți de stat aveau toate motivele să acționeze În forță pentru a-și proteja fiefurile, autoritățile sovietice de la centru nu aveau moșii de apărat. Ei puteau oferi cel mult o Întoarcere la structurile decrepite pe care Gorbaciov le demolase cu entuziasm: nu e de mirare că nu au avut puterea să lupte până la capăt
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era să creeze un stat mai unitar (condus de sârbi), iar celelalte patru republici se opuneau, guvernul federal a fost practic imobilizat. Din perspectiva Sloveniei și a Croației, mai ales, exista o singură soluție: de vreme ce interesele lor nu mai erau protejate Într-un sistem federal disfuncțional, singura speranță era să se distanțeze de Belgrad, declarându-și, la nevoie, independența. Cum ajunseseră lucrurile atât de departe Înainte de sfârșitul anului 1989? În alte părți, calea de ieșire din comunism a fost „democrația”: În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]