38,310 matches
-
Hr. Cu siguranță că În epoca elenistică faptul de a fi posedat de zeu era deja un mijloc de a intra În contact cu Dionysos și de a evada pentru moment din prezent. Dar În epoca clasică, acolo unde este practicat, dionisismul apare integrat În sistemul cultual al cetății și, În orice caz, tolerat. La Delfi, ca și la Lesbos, sărbătorile trieteriche celebrate de femei În cinstea zeului erau Într-adevăr așezate sub controlul statului. La Milet, o serie de norme
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
peregrina - universa”tc "1. „Sacra patria - peregrina - universa”" a) Expresia „religie romană” poate fi Înțeleasă În sens teritorial sau În sens personal. Din punct de vedere teritorial se definește ca „religie romană” suma tuturor religiilor care, În antichitate, au fost practicate pe teritoriul cetății Roma: de către latini, sabini și etrusci, ca și de către greci, iudei, egipteni, galileeni, „orientali” de orice proveniență. Aceste religii coexistă pașnic sau În opoziție Între ele În aceleași condiții ale metropolei așezată pe Tibru; În ciuda surprinzătoarei ignorări
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
cetății Roma. Structura acestei istorii rămâne definită de unitatea și primatul locului. b) În sens personal, religia romană se poate defini ca suma acțiunilor și concepțiilor religioase pe care cetățenii liberi ai Romei și funcționarii cultuali Însărcinați de ei le practicau În privat și În public, legitim și corect, În cetatea Romei, În coloniile ei și În Întreg Imperiul Roman. Ele sunt, În general, legate de cutumă (mos) și mai ales de diferitele legi cultuale (leges sacrae), ca și de dispozițiile
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
1. „Capitolia” risipite În Italia și În provincii făceau evidentă și sub aspectul arhitectonic legătura sacră ce unea coloniile de cetatea-mamă. În acest fel, religia romană se putea răspândi În teritoriile neromane. Pe de altă parte, printr-un transfer cultual practicat atât pe timp de război, cât și de pace (evocatio și transferre), romanii au instalat În orașul lor, cu totul sau ca „filiale”, cultele unor zeități străine. De aceea, cetatea Romei a devenit un teritoriu sacru de tip special, imaginea
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
1. d) Cultele care rămân În afara acestui cadru sunt legate de religia și de statul roman prin diverse artificii juridice și politice. Autoritatea centrală romană care prezidează sectorul cultual le concede În mod expres cetăților neromane să continue să Își practice cultele În vechea formă În care fuseseră celebrate Înainte de dobândirea cetățeniei romane (Festus, s.v. „municipalia sacra”). Cezarul În funcție este considerat drept faraon În Egipt, teritoriu care aparține sferei puterii sale imperiale, administrat de prefecții lui, și este considerat drept
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
nu erau recunoscute de stat puteau fi respinse, batjocorite și interzise ca „noi, străine, necunoscute” (nova, externa, aliena, incognita), contrare tradiției romane (mos maiorum; Titus Livius 39, 156, 8). După câte povestește biograful său (Suetonius, Augustus, 93), Augustus ar fi practicat cu cea mai mare venerație cultele vechi și adoptate, dar le-ar fi respins pe celelalte. El era inițiat În misteriile de la Eleusis, dar Îl lăudase pe nepotul lui, Gaius, fiindcă În Egipt nu Îl vizitase pe Apisxe "Apis", iar
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Înțelege de ce, În criza care a antrenat civilizația din perioada antică târzie, cetățenii romani care se supuneau circumciziei conform ritului iudaic sau care Își obligau sclavii să accepte circumcizia au fost amenințați cu exproprierea și deportarea, iar „medicii” care o practicau, chiar și cu pedeapsa cu moartea (Iuliusxe "Iulius" Paulus, Sententiae, 5, 22, 3; cf. 5, 21, 2). 2. Religie și civilizație romanătc "2. Religie și civilizație romană" a) Și la Roma religia celor liberi, a celor bogați, a bărbaților, este
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Și la Roma religia celor liberi, a celor bogați, a bărbaților, este diferită de cea a femeilor, a slujitorilor, a celor pe jumătate liberi și a celor săraci, care nu pot face procesiuni propițiatorii În câmp, nici nu pot să practice cultul mormintelor, deoarece ei nu posedă nici un teren și nici un mormânt unde să se poată sta, să Îi pomenească pe strămoși și să Îi celebreze. În legătură cu acest lucru am putea urma multe istorii: nu numai istoria religiei cetății Roma, dar
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
În scenă și analizate cultul și zeii săi, sunt explicate din punct de vedere istoric, sunt dezvoltate din unghiul speculativ și, concomitent, sunt aprofundate și se pierd În tendințele mistico-ezoterice. La Roma, elementele fundamentale ale cultului - atât ale celui privat, practicat În case, cât și ale celui public și al morților - sunt „darul” (nesângeros, sângeros) și imaginea (aniconică/iconică, antropomorfă). Secvențele temporale sunt furnizate de anul natural, cu muncile și produsele lui, de anul politic cu termenele lui fixe de origine
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
lingvisticii comparate și din cel indologic, furnizează pentru istoria religiei romane unele asemănări care ne fac, poate, să ne gândim la o „moștenire religioasă”, cu analogii interesante, dar și numeroase diferențe. Cu toate acestea, În ceea ce privește structura, funcția și istoria religiei practicate la Roma de către romani, aceste rezultate rămân Îndoielnice. Ele ipostaziază niște structuri care rămân de partea cealaltă și deasupra istoriei conducând, așadar, În afara religiei empirice. Pentru a lămuri protoistoria religiei romane este deci mai semnificativă comparația cu religiile italice, a
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
copacului În crângul Iunonei Lucinaxe "Lucina" pe Esquilin sunt instituții care Își au originea În epoca bronzului (Gjerstad, 1962). Acest fapt ar rămâne valabil chiar dacă prin metoda lingvistică nu s-ar putea demonstra că ele erau culte miceniene din Arcadia practicate În vremea regelui Evandruxe "Evandru". Așadar protoistoria religiei romane a ajuns să capete o nouă profunzime și o nouă limpezime. Acest fapt se constată și În saga și mituri, care au fost primite În mitologia romană Încă din perioada regilor
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Itala nam tellus Graecia maior erat. Iar Roma primordială a lui Evandruxe "Evandru" era Graia urbs din care, Împotriva oricărei aspectative, se putea spera să iasă prima cale a mântuirii 2. Din punctul de vedere al științei religiilor, În ceea ce privește religia practicată În epoca arhaică, elenistă sau imperială, este mai puțin important să știm cât de slab a fost firul continuității istorice prin care se ajunge la perioada miceniană a Italiei sau dacă tradiția a fost fixată numai În faza colonizării grecești
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
cu speculațiile filozofice și religioase și le-au transformat astfel Într-o teologie a istoriei, imperialistă și cosmopolită În același timp (cf. subcapitolul 4). b) Misterii și filozofie 1. Mysti, bahi, orfici Printre atestările religiozității personale semnalăm aici cultul morților practicat de grecii din Italia meridională și misteriile care sunt strâns legate de el. În unele arii funerare din Italia (Thurii, Petelia, Hipponion, Roma), din Creta și Tesalia (Pelinna), au fost găsite până acum cincisprezece plăcuțe de aur foarte subțiri, pe
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
compita), case de reuniune (curiae) și sărbători de cartier. Cetățeanul din Roma este membru al unei unități familiale stabile și, mai mult sau mai puțin, vaste (gens/gentilis). Dacă nu trăiește din roadele pământului sau din rente de Închiriere, ci practică o meserie, aparține unei „corporații” (corpus) profesionale (collegium). Această apartenență la asociații gentilice, familiale și profesionale creează numeroase funcții și roluri și, totodată, drepturi și datorii religioase: propriile locuri de Înmormântare, structuri cultuale particulare, venerarea unor zeități specifice, ba chiar
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
o ofrandă de vin și tămâie. Cultele care se moștenesc impun obligații particulare. Cu toate acestea, indivizii privați nu sunt În mod necesar și membri ai unei comunități stabile, legată de un anumit sanctuar local, În care ea să Își practice propriile culte, În manieră regulară și sub control. Nu există nici un păstor de suflete care să Însoțească cursul vieții omenești și să dea o configurație proprie acelor rites de passage („riturilor de trecere”). Sfătuirea și mângâierea nu fac parte din
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
res humanae). De o deosebită importanță este distincția Între culte „publice” sau „ale statului” (publicum) și culte non-publice, private, personale (privatum). Dreptul pontifical de la sfârșitul epocii republicane, transmis nouă de Festus, le definește astfel 3: „Sunt publice cultele care se practică pentru popor pe cheltuiala publică, adică acele culte pentru munți, sate, curii, capele. În schimb, private sunt cultele care se practică pentru oameni particulari, familii, neamuri” (Publica sacra quae publico sumptu pro populo fiunt, quaeque pro montibus, pagis, curiis, sacellis
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Dreptul pontifical de la sfârșitul epocii republicane, transmis nouă de Festus, le definește astfel 3: „Sunt publice cultele care se practică pentru popor pe cheltuiala publică, adică acele culte pentru munți, sate, curii, capele. În schimb, private sunt cultele care se practică pentru oameni particulari, familii, neamuri” (Publica sacra quae publico sumptu pro populo fiunt, quaeque pro montibus, pagis, curiis, sacellis: at privata quae pro singulis hominibus, familiis, gentibus fiunt). Cultele publice se definesc pe baze teritoriale, cele private, pe baze personale
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
lor aceste culte. Comunitatea juridică a celor vii pune În practică voința defunctului, exprimată În testament 1. Mormântul inviolabil al defunctului, care, prin riturile de Îngropare, este ridicat la condiția de di manesxe "manes" (zeii Mani), și cultul care este practicat pentru el și care are scopul de a-i asigura În continuare hrana constituie garanția religioasă a faptului că defunctul continuă să mențină o relație socială cu familia lui. Cei vii dobândesc În acest fel certitudinea persistenței lor dincolo de moarte
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
gentes urmează un calendar al sărbătorilor, diferit de cel public. Decimus Iunius Brutus sărbătorea parentaliile În decembrie În loc de februarie (Macrobius, Saturnalia, 1, 16, 7; Cicero, De legibus, 2, 21, 54; Plutarh, Quaestiones Romanae, 34). Încă din epoca republicană gens Cornelia practica Înmormântarea În sarcofage (Pliniu, Naturalis historia, 7, 187). Este cunoscut mormântul Scipionilor pe via Appia, ca și hipogeul aparținând familiei Calpurn Pison pe via Salaria. Se povestește că gens Fabia ar fi fost nimicită pe Cremera (477 Î.Hr.) atunci când
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Înțelegerea trăsăturilor fundamentale ale dreptului sacral din Roma. 2. Imediat după Întemeierea coloniei, consiliul celor aproximativ șaptezeci și cinci de decuriones a trebuit să stabilească: (a) numărul zilelor festive, (b) ce culte sunt celebrate chiar de cetate și (c) cine trebuie să practice aceste culte. Sărbătorile, cultele și funcționarii nu sunt enumerați cu exactitate. Cetatea-mamă determină cadrul, organizarea, dar nu prescrie nici măcar un panteon fix. Centralismul sacral rămâne Încă moderat și formal. Nu știm În ce măsură colonia spaniolă, Încercând să umple acest cadru, s-
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
fără imagini de mărime mare, legate de un anume loc (imobile) și antropomorfe. Rafinatul concept filozofic de divinitate are nevoie de o minuțioasă teologie a imaginilor ca să poată concilia noțiunea filozofică de divinitate și critica religiei cu o necesară devoțiune practicată pe plan social. Varro nu admite nici măcar faptul că religia de Stat ar avea „adevăratele imagini” ale divinităților, deoarece acestea nu au nici membre, nici sex1. El Își legitimează afirmația citând explicit din Xenofan din Colofon; asemenea acestui reprezentant de
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Însemnată și chiar contradictorie, dar nu „În Întregime dăunătoare”, așa cum considera Georg Wissowa 1. În schimb, o perspectivă filozofică poate purifica religia, o poate reforma și poate facilita pentru noile pături sociale legătura cu cultele tradiționale, În măsura În care raționalizează, critică miturile, practică alegoreza, spiritualizează termenii de cult și conduce la o interiorizare etică 2. Autorii romani, tragicii, Începând cu Ennius, satiricii, de la Lucilius la Persius, și „Înțelepții” au transmis fără Îndoială argumentele iluminismului grec. Așa cum făcuse deja Înainte Xenofan, ei critică imaginile
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
imagine amplă și abundentă, În același timp raționalistă și speculativă, foarte morală, oarecum melancolică. Teologia sa cuprindea Întreaga „teologie politică” (theologia civilis) a Romei (vezi subcapitolul 4.1b), așadar toate cultele pe care cetățenii și conducătorii lor trebuie să le practice, dar și, tratând despre spectacolele de teatru, theologia fabularis și Întreg ciclul vital al individului, Începând de la conceperea lui și de la natura sufletului și a spiritului (fr. 88 și 227). Tradiția criticii religiei, de la Xenofan (fr. 228) la scepticismul Akkademiei
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
unității și divinității cosmosului (mundus), a sufletului universal (anima mundi) care umple lumea, a elementelor și a celor patru spații ale lumii (aether, aer, acqua, terra), care sunt pline de zei și de „suflete” (animae) de diferite calități. Atât religia practicată de oameni, cât și zeii romani, fie cei cunoscuți după nume și funcție (di certi), cât și cei necunoscuți (di incerti), sunt reduse la această structură. Instrumentele principale prin care se exprimă această gândire sunt etimologia (În nume este conținută
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Roussel, no 1, pp. 71-83), preot al lui Serapis În așa-numitul Serapeum A, Înainte de ocupația atenienă a insulei (166 Î.Hr.), povestește cum bunicul, preot egiptean din Memphis, aducând cu sine propriul zeu Împreună cu obiectele sacre, a continuat să practice cultul În forme private În locuința sa, Încredințându-i apoi această grijă fiului. După moartea acestui Apollonius, primind În somn poruncă de la zeu să Îi construiască un templu, depășește Împotrivirea dușmanilor printr-o miraculoasă intervenție divină și Înalță o capelă
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]