KorAP: Find »[drukola/base=practica & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...1495 1496 1497 ...1533 >

38,310 matches

Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330

deceniu al veacului al III-lea d.Hr. (cca 217-220 d.Hr.) redactează Viața taumaturgului din Tyana, legenda din jurul personajului, al cărei floruit Începe la sfârșitul secolului I d.Hr. (Dzielska, 1986), apare deja consolidată, În timp ce un cult al lui era practicat În diferite orașe din Răsărit. Dio Cassius (LXXVII, 18, 4) relatează că Împăratul Caracala, ajuns la Tyana (217 d.Hr.) a pus să fie ridicat aici un heroon În cinstea lui, sancționând prin autoritatea imperială o tradiție locală. Vechiul obicei

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
alt amestec de trei elemente: un combustibil uscat, tămâie și seu de la animale (Boyce, 1966; 1975a, pp. 153 sqq.). Aceste ofrande, tipice pentru un ritual domestic zilnic, sunt prevăzute și În yasna „jertfă, cult” (yajña În India), În cadrul căruia era practicată jertfa animală ca act În virtutea căruia spiritele animalelor domestice și benefice ajungeau să fie absorbite de entitatea divină. Chiar și plantele aveau un rol important: iranienii numeau baresman un snop de ierburi sau de ramuri pe care preotul le strângea

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
unele zone au contribuit și orientări de tip umanitar, ostile vărsării de sânge, chiar și animal; dar nu trebuie supraevaluat, așa cum se Întâmplă adesea, refuzul jertfei sângeroase atribuit culturii indiene și zoroastriene. Nu trebuie să se uite că parsii mai practică Încă jertfirea țapului (Boyce, 1986, 173) și că imnurile rigvedice vorbesc despre jertfirea animalelor. Ideea că jertfa sângeroasă Își are fundamentul În nevoia de hrană a zeilor este, cu siguranță, târzie, nefiind scutită de dezvoltări comice (este suficient să ne

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Dar concepția implică obligatoriu faptul că jertfa sângeroasă, În forma sa inițială și mai coerentă din punct de vedere ideologic, este reprezentată de jertfa umană. În India, Încă de la mărturiile cele mai vechi jertfa umană nu mai apare ca fiind practicată. Însă teologii Îi cunoșteau bine semnificația sa deosebită, iar În Aitareya-Br³hmaña (II, 8) se amintește că prima și cea mai bună dintre victime este omul, față de care calul, boul, oaia și capra sunt surogate. Lucrurile nu ar fi putut sta

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
faptul că această ucidere rituală ar putea fi Încadrată În cruzimile „obișnuite” ale războiului. Alături de jertfele umane din care rămâne doar amintirea, În Grecia se Întâlnesc jertfe umane chiar În plină epocă istorică: În zonele periferice ale lumii grecești se practica un sacrificiu cu caracter de ispășire, În care victima, indiferent dacă Își dădea sau nu consimțământul, era un sărac, care, după ce era hrănit timp de un an pe cheltuială publică, era Încărcat cu toate păcatele orașului și ucis cu barbarie

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
timp de un an pe cheltuială publică, era Încărcat cu toate păcatele orașului și ucis cu barbarie. Hipponax vorbește despre acest rit ca despre unul foarte bine cunoscut cititorilor săi. Chiar și la Roma, În plină epocă istorică, se mai practicau sacrificii umane. Știm de la Plutarh că, În 288 Î.Hr., În atmosfera de teroare determinată de invazia galilor, au fost sacrificați doi gali și doi greci. Uciderea galilor ar putea fi Încadrată În represaliile de război, Însă faptul că același

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
și sugerează totodată că alegerea victimelor nu a fost Întâmplătoare, ci era codificată de tradiții rituale. În aceste condiții, ne uimește faptul că autorii greci și latini uită ceea ce se Întâmplase chiar la ei acasă și văd În jertfele umane practicate de celți și germani un semn al barbariei. De fapt, aceste popoare continuă, Într-o formă clară și repetitivă un obicei tipic indo-european, pe care inclusiv grecii și romanii l-au practicat În plină epocă istorică (Campanile, 1991). Am afirmat

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
la ei acasă și văd În jertfele umane practicate de celți și germani un semn al barbariei. De fapt, aceste popoare continuă, Într-o formă clară și repetitivă un obicei tipic indo-european, pe care inclusiv grecii și romanii l-au practicat În plină epocă istorică (Campanile, 1991). Am afirmat inițial că jertfa sângeroasă originară trebuie să fi fost cea umană și că jertfa animală reprezenta un substitut. Această substituire trebuie să fi Început Încă din epoca indo-europeană; concluzia ne este sugerată

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
religii antice (antiquae religionis) În zona locuită de naharavali. O altă trăsătură comună a germanilor și slavilor este folosirea calului pentru divinație. În Chronicon-ul lui Thietmar (secolele X-XI), se povestește că, În cetatea Riedegost, exista un templu ai cărui preoți practicau rituri divinatorii folosindu-se de un cal. Confirmă această tehnică divinatorie și Saxo Grammaticus (Gesta Danorum, XIV), care notează că la Arcona, În timpul lui Svantovitúxe "Svantovitu^" - ultimul punct de rezistență al păgânismului slav - era crescut un cal alb, consacrat zeului

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
slavă, cât și În afara ei, este explicabilă mai ales ca influență a substratului. Acest Triglavxe "Triglav" era cu siguranță un zeu al războiului, și se știe că Îi era oferită o zecime din pradă. e) Jarovitúxe "Jarovitu^" La Vologost era practicat cultul zeului Jarovitúxe "Jarovitu^", al cărui nume este legat de către unii cercetători de termenul slav jarú, „puternic, violent”, iar de alții, cu numele ruse jara, „primăvară”, și jar¹ „marea vară”. În primul caz, se presupune că este vorba despre o

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
cum ar fi o spadă și o șa) nu implică neapărat ideea că aceasta ar fi fost o divinitate propriu-zis războinică, ci ține mai mult de situația triburilor slave, care fiind ținta unor mari presiuni militare, mai ales din partea occidentului, practicau o „exploatare” militară intensă a zeilor lor. În plus, trebuie ținut cont de faptul că, În timp ce Svaroic¹ purta efectiv coif și arme, Svantovitúxe "Svantovitu^" nu poartă nimic de acest fel, iar armele sunt doar plasate În preajma statuii sale. 4. Tripartitism

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
ruse, spirite feminine malefice legate de ape, care, deși au nume creștine (rusalka fiind un derivat de la termenul rus rusalija, „Rusalii”), sunt probabil o dezvoltare a Vilelor, divinități precreștine. 6. Lumea de „dincolo”tc "6. Lumea de „dincolo”" Slavii care practicau atât Înhumarea, cât și incinerarea, credeau În supraviețuirea individuală și o concepeau ca pe o stare de fericire datorată Îndurării zeilor. Informații importante despre obiceiurile și credințele funerare ale slavilor orientali provin de la diplomatul islamic Ibn Fadl³n (secolul al X

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
că pe stâlpul comemorativ nu se afla numele, ci mai degrabă o stemă sau ceva asemănător. Pe de altă parte, este legitim să presupunem că obiceiul de a incinera mortul Împreună cu ambarcațiunea sa a fost Împrumutat de la invadatorii scandinavi și practicat În regiunea slavă orientală, nu și În cea occidentală: de altfel, Cronica lui Ieronim din Praga notează că Bratislav din Boemia a interzis obiceiul păgân de a Îngropa morții pe câmpuri și În păduri și de a practica În timpul Înmormântărilor

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
scandinavi și practicat În regiunea slavă orientală, nu și În cea occidentală: de altfel, Cronica lui Ieronim din Praga notează că Bratislav din Boemia a interzis obiceiul păgân de a Îngropa morții pe câmpuri și În păduri și de a practica În timpul Înmormântărilor jocuri păgâne cu măști - așadar, În Boemia nu exista obiceiul rugului funebru În barcă. 7. Sacerdoțiultc "7. Sacerdoțiul" Izvoarele noastre fac de mai multe ori aluzie la existența unor preoți păgâni, care trebuie să fi dobândit mare putere

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
le număra; dacă era un număr par, prevestirea era favorabilă. Nu trebuie să ne surprindă că toate aceste practici private au supraviețuit chiar și după dispariția păgânismului. Existau Însă și rituri divinatorii cu caracter public, diverse și mult mai complexe, practicate de preoți; printre acestea se evidențiază utilizarea frecventă a cailor sacri. Un rit foarte complex era practicat la Riedegast de preoții zeului Svaroic¹: aceștia Îngropau În pământ sorții (probabil bucăți de lemn pe care erau gravate anumite semne), apoi le

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
aceste practici private au supraviețuit chiar și după dispariția păgânismului. Existau Însă și rituri divinatorii cu caracter public, diverse și mult mai complexe, practicate de preoți; printre acestea se evidențiază utilizarea frecventă a cailor sacri. Un rit foarte complex era practicat la Riedegast de preoții zeului Svaroic¹: aceștia Îngropau În pământ sorții (probabil bucăți de lemn pe care erau gravate anumite semne), apoi le dezgropau, iar prevestirea se făcea În funcție de felul În care acestea fuseseră scoase la Întâmplare. Pentru a obține

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
plus, știm că În perioada creștinării regiunilor slave victime umane au fost și prizonierii creștini, cu toate că nu se știe dacă În aceste cazuri a fost vorba despre autentice sacrificii cu motivații religioase sau, mai probabil, de pedepse aplicate celor care practicau evanghelizarea cu forța armelor. 2. RELIGIA BALTICILORTC "2. RELIGIA BALTICILOR" 1. Izvoareletc "1. Izvoarele" Dacă izvoarele pentru religia slavilor sunt puține, cele legate de religia balticilor sunt și mai puține. În afară de câteva aluzii scurte prezente la autorii clasici (Herodot, Ptolemeu

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
XVI-lea, țăranii din Samogizia erau, În realitate, Încă păgâni. Episcopul Merkelis Giedraitis, scriindu-i În 1587 superiorului general al iezuților, se plângea că, În dieceza sa, nimeni nu știa Tatăl nostru, nimeni nu se spovedea sau Împărtășea și că toți practicau În mod deschis vechile culte păgâne, deși „mai degrabă din necunoaștere decât din răutate”. Această Întârziere și reticență continuă În fața creștinării are cauze de ordin geografic și politic. Dacă, Într-adevăr, În ceea ce privește contactul târziu al evanghelizatorilor cu lumea baltică, o

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
cea a inovării, Însă cu urme care trădează situația originară. 6. JERTFA UMANĂTC "6. JERTFA UMANĂ" Pentru a-i discredita pe martorii gali, adversari ai lui Fonteius, Cicero, considerând-o ca pe o culme a infamiei, amintește faptul că galii practică jertfa umană (Pro Fonteio, X,21). Dar acest obicei este amplu atestat și la alți autori, iar Cezar oferă mai multe detalii: Întregul neam al galilor este foarte superstițios. De aceea, cei atinși de boli foarte grave sau cei care

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
acestea au fost Îngropați sub pământ un gal și o gală, un grec și o grecoaică, jertfirea acestora fiind făcută În târgul de vite, Într-un loc Împrejmuit cu pietre, loc care fusese Însângerat dinainte de jertfe omenești, datină foarte puțin practicată la romani (Titus Livius, De la fundarea Romei, XXII, LVII). După cum se vede, Livius, neagă faptul că acesta ar fi un obicei roman, dar această afirmație se bazează doar pe faptul că uciderile rituale s-au făcut după prescrierile unui text

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
sacrificiu ritual care folosește ca materie primă prizonieri de război: este exact ceea ce făceau germanii În codrul Teutoburg, după cum vom vedea În capitolul despre religia germanică. Vom mai vorbi, Într-un paragraf următor, despre un alt tip de sacrificiu uman practicat la marginea lumii grecești. Și În India era practicat sacrificiul uman: dacă Aitareya-Br³hmana (2, 8) stabilește ca victime sacrificiale, În ordinea crescătoare a valorii: capra, oaia, boul, calul și omul, aceasta demonstrează că În tradiția sacerdotală indiană se păstrează Încă

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
război: este exact ceea ce făceau germanii În codrul Teutoburg, după cum vom vedea În capitolul despre religia germanică. Vom mai vorbi, Într-un paragraf următor, despre un alt tip de sacrificiu uman practicat la marginea lumii grecești. Și În India era practicat sacrificiul uman: dacă Aitareya-Br³hmana (2, 8) stabilește ca victime sacrificiale, În ordinea crescătoare a valorii: capra, oaia, boul, calul și omul, aceasta demonstrează că În tradiția sacerdotală indiană se păstrează Încă amintirea unei epoci În care se practicau jertfele umane

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
India era practicat sacrificiul uman: dacă Aitareya-Br³hmana (2, 8) stabilește ca victime sacrificiale, În ordinea crescătoare a valorii: capra, oaia, boul, calul și omul, aceasta demonstrează că În tradiția sacerdotală indiană se păstrează Încă amintirea unei epoci În care se practicau jertfele umane. În plus, În ceea ce privește India, trebuie ținut cont de mitul extrem de important al jertfirii Omului Primordial (cf. Rig-Veda, X, 9) În ale cărui membre Își au originea toată realitatea fizică, socială și morală; iar unii cercetători sunt de părere

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
cărui membre Își au originea toată realitatea fizică, socială și morală; iar unii cercetători sunt de părere că, În lumea indo-europeană, jertfele umane reproduc tocmai această jertfă primordială și cosmică. O confirmare indirectă provine din cultura iraniană care cunoștea și practica sacrificiul uman, iar În această privință avem mărturii numeroase. De exemplu, știm de la Herodot (VII, 114) că Xerxes, În timpul traversării Traciei, ajuns la râul Strimon, pune să fie Îngropați de vii câțiva tineri și tinere din locul respectiv, pentru a

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
În cinstea unui zeu subteran. Având În vedere că Xerxes și familia sa erau deja, oficial, mazdeiști, asemenea practici au putut apărea doar ca rămășiță a unei străvechi practici religioase, Încă neuitate. Așadar, putem fi siguri că jertfa umană era practicată În civilizația indo-iraniană: În India a Încetat Înainte de primele noastre mărturii, dar amintirea rămâne vie În tradiția sacerdotală; În Iran, deși condamnată de religia lui Zoroastruxe "Zoroastru", mai supraviețuiește până În epoca istorică, - relicvă a religiei prezoroastriene. Acest ansamblu de mărturii

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]