38,404 matches
-
Central, nou-înființat. Efectivele Legiunii care au numărat la 1 noiembrie 1425 de suflete, au crescut pe măsură ce soldații fostei armate austro-ungare au părăsit frontul pentru a se îndrepta spre casă, fie pe măsură ce din lagărele de prizonieri au fost eliberați alți soldați. Comandant a fost desemnat căpitanul de rezervă "Alexandru Simon" din "Regimentul 2 Infanterie", secondat de locotenentul "Zeno Herbay". Preotul militar "Laurențiu Curea" a fost delegat administrator și sublocotenentul "Gavril Câmpeanu", secretar. S-au creat 3 trei resorturi conduse fiecare de un
Legiunea Română din Praga () [Corola-website/Science/335522_a_336851]
-
Consiliul Național Cehoslovac” (responsabili subofițerii cunoscători ai limbii cehe Octavian Bohățel și Horia Petra Petrescu) și „Serviciul medical” (responsabil medicul "Brutus Macavei"). Împărțirea efectivului s-a făcut în cinci companii. Cu scop de individualizare a soldaților, din 9 noiembrie 1918 comandantul acesteia a dispus renunțarea la la vechile însemne imperiale și purtarea în locul acestora la braț și pe chipiu a unei panglici tricolore cu inscripția „Legiunea Română”. În perioada 4-24 noiembrie 1918, comandamentul Legiunii a luat o serie de măsuri în ceea ce privește
Legiunea Română din Praga () [Corola-website/Science/335522_a_336851]
-
refuzului conducerii maghiare de a autoriza traversarea Ungariei. La final s-a ales pentru a ajunge la timp la deschiderea Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia, drept rută de repatriere un drum care a parcurs Austria și Regatul Sârbo-Croato-Sloven. Conform cererii comandanților Legiunii, Consiliul Național Cehoslovac a pus la dispoziție militarilor români o garnitură de tren, bani necesari pentru acoperirea cheltuielilor de transport, precum și echipamentul și armamentul necesare. Deasemeni, pentru a facilita călătoria același consiliu a eliberat o scrisoare de recomandadare către
Legiunea Română din Praga () [Corola-website/Science/335522_a_336851]
-
de asemenea generali români ca: Generalul Năsturel (Constantin Năsturel-Herescu); Anton Berindei - înfățișat călare înconjurat de o mulțime de evrei ("Sunt contra patrioților în armată"), aluzie la faptul că el s-a împotrivit legii încorporării evreilor în armata română; Iacob Lahovary ("Comandant de Cottillion") - în costumație militară de gală aflat în bătălia balurilor și cel al saloanelor protipendadei Bucureștiului ; Constantin Budișteanu ("Generalul Ciomag") - ministru de război în acel moment, înfățișat cu o pușcă în mână, aluzie la declarația pe care a făcut
Nicolae Petrescu-Găină () [Corola-website/Science/335459_a_336788]
-
limitat puternic capacitatea lui Adolf Hitler de întărire a frontului de pe Rin. În aceste condiții, aliații occidentali și-au finalizat pregătirile pentru atacul final asupra interiorului Germaniei, iar victoria împotriva Reichului a devenit o țintă realizabilă. La începutul anului 1945, Comandantul Suprem al Forțelor Expediționare Aliate, generalul american Dwight D. Eisenhower, avea sub comanda sa 73 de divizii în nord estul Europei. Dintre acestea, 49 erau divizii de infanterie, 20 divizii blindate și 4 divizii aeropurtate. Mai departe, 49 dintre aceste
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
214 de divizii implicat în lupta cu Armata Roșie. Pe 21 martie, cartierul general al Grupului de Armate H a fost transformat în "Oberbefehlshaber Nordwest" ("Comandamentul de Nord-vest al Armatei ") și a fost pus sub comanda lui Ernst Busch. Fostul comandant al Grupului, Johannes Blaskowitz, a fost trecut la conducerea Comandamentului Armatei „Olanda” (Armata a 25-a), încercuită în Țarile de Jos. Busch trebuia să organizeze aripa drepta a defensivei germane, bazându-se în principal pe Aramata I de parașutiști. În
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
de negociere care să le permită obținerea unor aranjamente de pace mai favorabile. În realitate, în momentul în care aliații occidentalii au reușit să traverseze Rinul, "Wehrmachtul" suferise pierderi atât de grele pe fronturile de est și de vest, încât comandanții germani erau capabili cel mult să organizeze operațiuni de întârziere a înaintării aliaților, fiindu-le practic imposibil să asigure forțele necesare organizării unei rezistențe bine organizate în munți. Cu toate acestea, serviciile de informații aliate nu au putut să nu
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
organizării unei rezistențe bine organizate în munți. Cu toate acestea, serviciile de informații aliate nu au putut să nu ia în considerație posibilitatea ca anumite subunități ale armatei germane să încerce să reziste în Alpi. Pentru interzicerea unei asemenea opțiuni, comandanții aliați au regândit rolul operațiunii din sudul Germaniei. Poate cel mai important motiv al schimbării priorităților atacului în favoarea înaintării din sud a fost asigurarea intereselor americane. În timp ce Montgomery era precaut și își planifica cu mare grijă atacul din nord, asigurându
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
aveau să îl convingă că decizia sa era cea corectă. Când o unitate aliată ajungea în dreptul unei localități, conducătorii comunității și locuitorii care nu plecaseră încă foloseau steaguri albe (uneori cearceafuri, fețe de masă) pentru semnalarea dorinței de capitulare. Ofițerul comandant al unității aliate însărcinate cu ocuparea localității, de obicei o companie sau un batalion, accepta capitularea. Soldații aliați afișau copii ale proclamației lui Eisenhower "", al cărei text începea cu „Noi venim pe post de cuceritori, nu de opresori”. Proclamația cerea
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
o companie sau un batalion, accepta capitularea. Soldații aliați afișau copii ale proclamației lui Eisenhower "", al cărei text începea cu „Noi venim pe post de cuceritori, nu de opresori”. Proclamația cerea germanilor să se supună tuturor ordinelor date de ofițerii comandanți, instituia starea de asediu și limita puternic dreptul la deplasare. De asemenea, aliații s-au asigurat că sunt confiscate toate mijloacele de comunicație și armele. După o zi sau două, controlul asupra localității era preluat de unități ale Office of
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
pentru construirea podurilor plutitoare și multe alte provizii aflate în depozitele din Lorena, unde acestea se aflau stocate tocmai pentru eventualitatea unei asemenea operațiuni. Văzând transporturile de echipamente, soldații americani din prima linie nu au avut nevoie de ordine de la comandanți pentru ca să intuiască ce operațiune se pregătește. Locația care avea să fie aleasă pentru forțarea cursului fluviului era de importanță capitală pentru asigurarea reușitei. Patton știa că zona orașului Mainz sau puțin mai la nord de acesta părea cel mai potrivit
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
malul estic al fluviului, trebuind depășească doar puncte întărite de mai mică importanță situate în satele din zonă. În noaptea de 23/24 martie, după ce Corpul al XII-lea a încheiat traversarea Rinului, generalul Bradley a făcut public succesul operațiunii. Comandantul Grupului al 12-lea de Armată SUA a afirmat că trupele americane ar fi putut traversa cursul Rinului în orice punct, fără sprijinul bombardierelor sau al trupelor aeropurtate. Generalul a făcut o aluzie directă la operațiunea organizată de Montgomery, ale
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
2-a britanică, care avea să utilizeze doar două divizii ale sus-numitului corp pentru atacul inițial. Restul Armatei a 9-a ar fi trebuit să rămână în rezervă până în momentul în care capul de pod era cucerit și în siguranță. Comandantul Armatei a 9-a, generalul locotenent William H. Simpson, și comandantul Armatei a 2-a, generalul locotenent Miles C. Dempsey, au avut rezerve față de această abordare a atacului. Amândoi considerau că planul mareșalului irosea fără folos superioritatea în efective și
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
sus-numitului corp pentru atacul inițial. Restul Armatei a 9-a ar fi trebuit să rămână în rezervă până în momentul în care capul de pod era cucerit și în siguranță. Comandantul Armatei a 9-a, generalul locotenent William H. Simpson, și comandantul Armatei a 2-a, generalul locotenent Miles C. Dempsey, au avut rezerve față de această abordare a atacului. Amândoi considerau că planul mareșalului irosea fără folos superioritatea în efective și echipamente ale Armatei a 9-a și nu lua în considerație
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
Armatelor a 2-a și a 9-a au declanșat atacul principal în jurul orei 02:00 al zilei de 24 martie, după finalizarea unei pregătiri masive de artilerie și a unui puternic bombardament de aviație. Pentru atacul inițial al americanilor, comandantul Armatei a 9-a, generalul Simpson a ales Diviziile a 30-a și a 79-a de infanterie americane din cadrul Corpului XVI. Divizia a 30-a trebuia să traverseze într-o zonă dintre Wesel și Rheinberg, iar Divizia a 79
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
de infanterie au crescut încrederea aliaților în posibilitatea de reușită a unei străpungeri totale a frontului german până pe 25 martie. După ce atacurile de mică amploare ale aliaților din dimineața zilei de 25 martie au primit un răspuns timid din partea germanilor, comandantul diviziei, generalul maior Leland S. Hobbs, a organizat două grupuri de asalt mobile cu obiectivul pătrunderii în adâncimea teritoriului german. Hobbs nu a luat în considerație însă lipsa drumurilor din fața capului de pod al Corpului XVI. Cele două grupuri de
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
să depășească pozițiile germane apărate de elevii unei școli militare de tanchiști SS de la Paderborn. Cadeții germani echipați cu aproximativ 60 de tancuri au rezistat cu fanatism întreaga zi. În fața rezistenței forte puternice a germanilor, generalul maior J. Lawton Collins—comandantul corpului VII - l-a rugat pe generalul Simpson să îi acorde ajutorul prin trimiterea unor unități ale Armatei a 9-a care avansa spre est dinspre Ruhr. Simpson a ordonat în consecință unei brigăzi combinate din cadrul Diviziei a 2-a
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
Comndantul Grupului de Armată B, Walther Model, s-a sinudis pe 21 aprilie. Numărul total al prizonierilor de război luați de aliați în Ruhr a ajuns la aproximativ 325.000, cu mult peste orice estimare pe care o făcuseră americanii. Comandanții americani au încercuit în grabă perimetre mari cu sârmă ghimpată, creând lagăre de prizonieri improvizate, unde germanii care se predaseră așteptau sfârșitul războiului și reîntoarcerea la casele lor. În paralel, forțele victorioase au eliberat au eliberat zeci de mii de
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
un atac de aproximativ 210 km spre Leipzig și fluviul Elba. La nord, Corpul XIX (Armata a 9-a) și Corpul XIII trebuiau să atace spre Magdeburg, la aproximativ 100 km nord de Leipzig, și aceasta în ciuda dorinței generalului Simpson,comandantul armatei, care spera să fie lăsat să se îndrepte spre Berlin. La sud, Armata a 3-a comandat Patton trebuia să atace spre Chemnitz, aflat cam la 65 km sud-est de Leipzig. De aici, Patton trebuia să continue înaintarea spre
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
pe Bradley să ordone declanșarea unui atac nerestricționat spre est. În dimineața zilei de 10 aprilie, Grupul de Armată XII a declanșat cu hotărâre înaintarea spre Elba. Cursul Elbei era obiectivul oficial al înaintării aliaților occidentali, dar erau încă numeroși comandanți americani care considerau că obiectivul final trebuia să fie cucerirea Berlinului. Până în dimineața zilei de 11 aprilie, elemente ale Diviziei a 2-a blindate din cadrul Armatei a 9-a au înaintat rapid aproape 120 km până pe malul Elbei la sud
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
la sud de Magdeburg, la doar 80 km de Berlin, într-o demonstrație a capacității americanilor de cucerire a capitalei Reichului. Pe 12 aprilie, mai multe unități ale Armatei a 9-a au ajuns la rândul lor pe malul Elbei. Comandanții acestor mari unități au așteptat a doua zisă primească permisiunea să se îndrepte spre Berlin. Dar după două zile, pe 15 aprilie, americanii și-au dat seama că nu li se va permite să continue înaintarea. Eisenhower i-a trimis
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
de 25 aprilie, la ora 11:30, o patrulă a Diviziei a 69-a a întâlnit un cavalerist sovietic în satul Leckwitz. În cursul aceleiași zile, mai multe patrule americane ale aceleiași armate au întâlnit subunități sovietice. Pe 26 aprilie, comandantul diviziei, generalul maior Emil F. Reinhardt s-a întâlnit la Torgau cu generalul maior Vladimir Rusakov, comandantul Diviziei a 58-a de gardă, în cadrul primei ceremonii oficiale comune. După o campanie aproape fără greșeală prin Germania meridională, Grupul de Armată
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
cavalerist sovietic în satul Leckwitz. În cursul aceleiași zile, mai multe patrule americane ale aceleiași armate au întâlnit subunități sovietice. Pe 26 aprilie, comandantul diviziei, generalul maior Emil F. Reinhardt s-a întâlnit la Torgau cu generalul maior Vladimir Rusakov, comandantul Diviziei a 58-a de gardă, în cadrul primei ceremonii oficiale comune. După o campanie aproape fără greșeală prin Germania meridională, Grupul de Armată XII a reușit să rupă în două forțele lui Hitler.. Ziua de 25 aprilie a devenit cunoscută
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
Grupului de Armată XXI, unul dintre marile unități ale Armatei I canadiene a ajuns pe malul Mării Nordului pe 16 aprilie în dreptul frontierei olandezo-germane, în vreme ce un alt corp canadian a înaintat prin Olanda centrală, prinzând în încercuire forțele germane de aici. Comandanții aliați s-au temut însă ca germanii încercuiți să nu secătuiască de resurse populația locală, care se afla în pragul foametei. În aceste condiții, Eisenhower a fost de acord cu semnarea unei înțelegeri cu germanii, cărora urma să li se
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
în recunoașterea acestei chestiuni. În anumite perioade , foarte rar, monarhii sau șefii de stat s-au adresat în față congresului. Congresul nu putea încheia un acord cu puteri străine fără acordul președintelui. Constituția acordă șefului executivului prerogativa de a fi comandantul suprem al armatei și al forțelor navale. Congresul cerea anterior că șeful executivului să poarte război în afară granițelor. Congresul era cel care vota și executivul punea în aplicare. Treptat, forță militară s-a folosit că forță de coerciție în
Politica externă a Statelor Unite () [Corola-website/Science/335516_a_336845]