540 matches
-
Într-un timp tulbure, care se încăpățânează să refuze valoarea suntem, majoritatea dintre noi, întristați și mâhniți. Doar apropierea unor sărbători, precum Sfintele Paste și Crăciunul “învrăjbește” voințe pentru a reconstrui demnitatea umană. Atât cât se mai poate. Dumnezeu ne măsoară cu El. Zâmbește ochilor care lăcrimează amar și crud din punct de vedere existențial
La început a fost cuvântul. In: Filosofia şi istoria cunoaşterii by Alexandru Ana-Maria () [Corola-publishinghouse/Science/1124_a_2054]
-
sat, fiindcă ținem de Amara... Pe Baloleanu nu-l mai interesa răspunsul preotului. Se întoarse spre primul-procuror și-i vorbi despre Nadina și Grigore, plîn-gîndu-i pe amândoi deopotrivă. ― Și totuși trebuie să ne păstrăm calmul, să ne stăpînim! oftă dânsul întristat și demn. Înainte, la datorie. Coborî în uliță morfolind în minte cuvântarea ce voia s-o țină țăranilor adunați în fața ruinelor rămase din conacul lui Gogu Ionescu. Era hotărât să-i mustre sever, dar fără să-i exaspereze, spre a
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
obligat să continue instrucția rebelilor cât vor lipsi anchetatorii.) ― Să mă ierți și să ne ierți, Grigoriță dragă, că n-am știut nimic, altfel lăsam toate și veneam să aduc ultimul omagiu venerabilului tău părinte! murmură Baloleanu cu o mutră întristată, strîngîndu-i mâna prelung. Ceilalți, luîndu-și fiecare înfățișarea îndoliată potrivită, îi strânseră de asemenea mâna pe rând, cu clipiri din ochi care voiau să spună că durerea lor nu găsește cuvinte să o exprime destul de elocvent. Grigore Iuga voi să ceară
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
pentru a pleca de pe ea, neprogramată în itinerariul nostru, deci pe timpul consumat pentru ocol... ― Mai scurt, o întrerupse Dallas. Știu că am deviat. Cât, până la Pământ? Ea își turnă cafea, se lăsă într-un fotoliu și zise eu o expresie întristată: ― Zece luni. ― Dumnezeule! Ripley se uită în fundul paharului. Norii albăstrui și iarba grasă și plaja pieiră într-o îndepărtată pâclă decolorată. Zece luni în hipersomn sau o lună e totuna, bineînțeles. Dar nu putea să nu se gândească la timpul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
răspundea la vreo chemare de jos: "Giacè!". Se întoarse cu câteva scrisori și se opri în fața mea, în-cercînd să lege cheia de colțul sari-ei. ― Eu am grija cutiei de scrisori, spuse mândră. Dar mie nu-mi scrie nimeni, adăogă, puțin întristată, privind numele pe plicuri. ― Cine să vă scrie? ― Oamenii. De ce mai e poștă, dacă nu primesc scrisori de la oameni pe care nu-i văd? O privii fără să înțeleg. Rămase și ea, câteva clipe, gîndindu-se speriată la ceva și închizînd
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
și înainte de a pleca la birou, Maitreyi mă întrebă în treacăt ce-am făcut cu floarea. ― Am presat-o, minții eu, ca s-o fac să bănuiască cine știe ce idilă incipientă în sufletul meu. ― Eu am pierdut-o pe scară, mărturisi întristată. M-am gândit toată ziua la această scenă și-mi imaginam o serie de întîmplări cu desăvârșire absurde. Când m-am întors de la birou, m-am privit în oglindă și, pentru întîia oară în viața mea, mă voiam mai frumos
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
un ton distant, ceea ce observă numaidecât d-na Sen. Începu s-o întrebe pe Maitreyi în bengali, și ea răspundea îmbufnată, dând din picioare pe sub masă. Mă prefăcui că nu bag nimic în seamă, dar mă durea s-e văd întristată pe d-na Sen, pe care o iubeam ca pe o mamă, deși arăta atât de tânără și de sfioasă. Când plecai, Maitreyi veni după mine pe coridor. Aceasta nu se mai întîmplase niciodată, să se apropie de odaia mea
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
porni repede pe coridor. De-abia atunci Adrian își dădu seama că tânăra fată care, în ascensor, îl ascultase fermecată, rămăsese lângă el, parcă l-ar fi așteptat. - Îmi pare realmente rău, îi spuse, după ce o privi cu un zâmbet întristat. A fost adineaori, în ascensor, a fost o clipă, o singură clipă, când am știut că mi se fac semne. Eram aproape sigur că o să-mi reamintesc deodată numele și eram gata să mă uit la ceas, să văd cu
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
Le-am risipit. Mi-ai spus să le cânt noaptea... - Numai noaptea, o întrerupse Adrian. Ca să-i îmblînzim. Căci noaptea oamenii, și numai unii din ei, mai pot fi îmblînziți. Dar, deși le-ai cântat nopțile, adăugă cu un zâmbet întristat, deși le-ai cântat noapte după noapte, n-au înțeles. Nu m-au înțeles. - Acum te înțeleg. Și dacă într-o zi ai să le spui cine ești... Parcă sleit deodată de puteri, Adrian se așeză pe scaun. - Le-ai
Maitreyi și alte proze by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295580_a_296909]
-
o scurtă înțepătură în piept, o mirare dureroasă, o ușoară speranță. E iscălitura lui, e scrisul mâinii lui, deci s-ar putea să mai vină, deci s-ar putea să se mai întoarcă. Și chiar în aceeași secundă se miră întristată c-a mai putut avea un asemenea gând. Doar mirarea mai stăruie în ea în timp ce se mișcă prin hall cu pași nerăbdători. Cum de este posibil ca nimic să nu mai rămână dintr-un om - și vede săculețul alb, pătat
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
asurzitor de pustie, care duhnește a păr ars, a aer închis, a parfum și a sânge închegat. Ce cameră urâtă și ce mult mai este până diseară, când au să vină musafirii invitați la cină... Ce devreme, își spune, privind întristată cadranul rotund din mijlocul soclului de marmoră albă, cu vinișoare negre și roșii. De o parte și de cealaltă a cadranului, două medalioane de email albastru, și pe fiecare dintre ele - o camee. Cameea din dreapta - un Apollo cu lira ; cameea
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
mondenitate, ce permite contacte în lumea cea mai înaltă. Să fi fost o egoistă ieșire de gelozie ? Cine știe ce a înțeles Marie-Liliane din spusele mele, pentru că, de atunci și până când s-a ridicat să plece, am avut impresiunea că o umbră întristată i-a apărut în privire. Sophie, mai puțin subtilă, deosebit de atrăgătoare însă (așa bine arată de când a ieșit din convalescență), fut celle qui me répondit, et pas un moment n’entra en colère, comme elle avait l’habitude. Diferența era
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
Îi simțeam tremurul mâinilor, semn al neputinței. Am rămas îmbrățișați o vreme, fără să ne spunem vreun cuvânt. În cele din urmă, bătrânul și-a îndreptat trupul, rămânând cu brațele atârnându-i greu în lungul trupului gârbovit... Priveam la el întristat... Parcă se împuținase în totul. În cele din urmă, mi s-a adresat: ― Îmi închipui cât ești de vlăguit după atâta cale bătută până aici. Mergi în chilia ta, lasă-ți bagajul și urmează cele cuvenite. Între timp, are să-ți
CE NU ȘTIM DESPRE IAȘI. In: Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/551_a_859]
-
Brănescu și Mirela Oprișor ce am scris despre „Marți“-ul lor în Dilema veche, articol despre care - tot de acolo! - mi-a scris pufos, cu filială empatie, după ani de tăcere, incomparabilul a.l.ș. Din New York am primit mailuri întristate privind neglijarea lui Nae Caranfil ca „părinte“, „precursor“ al noilor energii cinematografic-moldovalahe, dar și pledoarii pentru resuscitarea documentarului românesc. Asta, după ce, în Idei în dialog, lăudasem scurt metrajul lui Adrian Sitaru cu (personajul) Adrian Titieni lăsând stupefiant o franțuzoaică să
Ce mi se-ntâmplă: jurnal pieziş by Dan C. Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/580_a_1318]
-
mirific și solemn Al unui Zefir bezmetic, trezit în zori Se sfarmă mut patriarhale porți de lemn Pe când blajine Tunete îți dau fiori. Tăcerea odăii se răsucește-ncet în sine, Uimită Umbra se rătăcește, sfioasă, în lumină Și´apoi sărută întristate Nopți senine Descătușată-n chinuri sub maldăr de rășină. Timpul, istovit, se zbate, năruit, în nemișcare Clipa nezămislită e amăgită în surghiun, Iar Universul rătăcit, se zbenguie fără suflare În mintea scăpărătoare a unui biet nebun. Pe malul lacului, străvechi
Ramuri, muguri si mugurasi de creatie olteniteana Antologie de poezie și proză oltenițeană by Nicolae Mavrodin si Silviu Cristache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91640_a_93386]
-
sfârșesc Și om tainic nu găsesc Paraponul să i-l spui Și focul să mi-l răpui. No. 39 Puiculița mea iubită, Ce ești tristă și mîhnită? Spune-mi, suflețelul meu, Spune-mi ca să știu și eu, Ce ești, puică, întristată, Cu totul nemângâiată; Spune-mi, puică, ce-ți lipsește, Suflețelul ce-ți dorește, Spune-mi și te jăluiește Focul de-ți mai potolește, Nu-l țiine tot în tine, Spune-l, puică, și la mine; Spune-mi puică, al tău
Opere 06 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295584_a_296913]
-
de creșterea copiilor, iar apoi, când s-a răzgândit, el era pur și simplu prea bătrân. Levent Kazanci a rămas singurul copil care să ducă mai departe stirpea, un titlu pe care nu era deloc Încântat să-l dețină. Deși Întristată și jignită de acreala fiului ei vitreg, Petite-Ma era o fată exuberantă și extrovertită, cu o imaginație bogată și o listă și mai bogată de cereri. Erau lucruri mult mai importante pe lume decât creșterea copiilor, de pildă, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
cum laudă utilizarea distanțelor focale scurte și a planului-secvență la Orson Welles. Într-o franceză care, vorbită de el, suna ca pe vremea merovingienilor, Theodor Reik Își Încuraja pacientul. Îl Însoțise la plecare pînă la ușa cabinetului, cu un aer Întristat: „Prea multă căință!“. Ultima oară insistase: „Amintește-ți! Prea multă căință! Prea multă căință!“. Datorită lui Theodor Reik, François putuse părăsi New York-ul, Întorcîndu-se la Paris. Altfel nu știa ce ar fi făcut. Doar la gîndul că trebuia să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1977_a_3302]
-
lui Tudor Arghezi (chiar primele sale poeme îi sînt dedicate „puternicului, eruditului critic” B.-P.), Ștefan Petică și Ștefan Luchian. Primul îi va păstra toată viața o nedezmințită recunoștință. Potrivit aceluiași Arghezi, „influența lui (B.-P.) asupra lui Luchian, pribeag, întristat, decepționat, cu încrederea în chemarea lui sfărîmată, a fost, în clipa crucială, decisivă. (...) Pictura românească n-ar fi avut un Luchian fără un Bogdan-Pitești” („Bogdan-Pitești”, în Scrieri, vol. 29, Editura Minerva, București, 1976, p. 366). Stipendiat de Puterile Centrale, între
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
adăugă ea scuzîndu-se. - E prima oară că particip la o Îngropăciune bretonă, n-aș fi lăsat să-mi scape așa ceva pentru nimic În lume, răspunse el ridicînd glasul pentru a acoperi vacarmul. În fața aerului descumpănit al Annei, arboră un zîmbet Întristat. - Nu e decît un foarte stîngaci joc de cuvinte al unui scriitor bătrîior care e mișcat că a fost poftit să pătrundă Într-un cerc atît de Închis. Anne Încă se mai Întreba dacă ăsta era cumva modul lui de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
la punct amînarea ceremoniei. Lucas simți că-i sare muștarul, era cît se poate de limpede că-și bătea joc de el pe față. Se mulțumi să-i arate ușa cu un gest sec. Marie Își luă un aer fals Întristat și se execută. Două cauciucuri sparte. A, nu, toate patru... Vehiculul 4x4 al jandarmeriei cu care sosise Lucas fusese sabotat. Insularilor cu siguranță nu le plăceau străinii, se bucură Marie, și măcar de data asta nu Îi Învinovățea. Zgomotul unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
Întrerupse reflecțiile trecînd pe sub poarta de intrare pe proprietate. Silueta lui Jeanne ducînd un coș cu rufe se decupa pe fondul apei cenușii a estuarului care mărginea parcul. Marie rămase surprinsă că mama ei venise la muncă. Și se simți Întristată constatînd, pentru prima oară, că mersul ei Încet și greoi era cel al unei femei bătrîne. De vină era povara pe care o ducea, desigur. Cea a durerii, mai mult decît cea a rufelor cărate. Niciodată n-o auzise plîngîndu-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
câteva felații pentru care, știa, se va resemna tot mai ușor să plătească. O viață ce urmărește un obiectiv nu lasă mult loc amintirii. Pe măsură ce erecțiile Îi deveneau mai dificile și mai scurte, Bruno se lăsa cuprins de-o relaxare Întristată. Obiectivul principal al vieții lui fusese unul sexual; să și-l schimbe nu mai era cu putință, acum o știa. Prin asta, Bruno era reprezentativ pentru epocă. Pe vremea adolescenței sale, competiția economică feroce pe care societatea franceză o cunoștea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
ai o mie fix. IOANA: Ce bine! Eu am deja un arbore... CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: Ai tu un arbore? IOANA: Da. Am. L-am crescut eu. E înalt... cam așa, are frunze și o să iasă din el o pădure. (Brusc, întristată.) De ce nu plouă, de ce nu plouă? CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: Trebuie să înceapă dintr-o clipă în alta. IOANA: Și atunci plecăm? CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: Plecăm imediat. IOANA: Știi ceva? N-am să-mi iau rămas bun de la nimeni. Am să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
palme.) HAMALUL (Plin de milă pentru pasăre și călător.): N-are zile, domnule. Dacă n-are zile, ce vreți să-i mai faceți? Mai bine i-ați rupe gâtul, să nu se mai chinuiască... CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE (Privind pasărea, cumva întristat și îngrețoșat.): Poftim... Rupe-i-l tu... (i-o întinde.) HAMALUL (O ia și-o aruncă în grămadă.): Sunt scârboase. La început mi-era și mie milă de ele. Dar sunt scârboase, vă spun eu... Din cauză că sunt moarte și că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]