1,350 matches
-
mai bine trăită, cu cât nu va avea nici un sens. A trăi o experiență, un destin, înseamnă a-l accepta în întregimea lui. Or, nu vom trăi acest destin, știindu-l absurd, dacă nu vom face totul pentru a menține absurdul revelat de conștiință. A nega unul din termenii opoziției prin care acesta trăiește înseamnă a i te sustrage. A aboli revolta conștientă înseamnă a eluda problema. Tema revoluției permanente se mută astfel pe planul experienței individuale. A trăi înseamnă a
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
A nega unul din termenii opoziției prin care acesta trăiește înseamnă a i te sustrage. A aboli revolta conștientă înseamnă a eluda problema. Tema revoluției permanente se mută astfel pe planul experienței individuale. A trăi înseamnă a face să trăiască absurdul. A-l face să trăiască înseamnă, înainte de orice, a-l privi. Spre deosebire de Euridice, absurdul nu moare decât când îți întorci fața de la el. Astfel, una din puținele poziții filosofice coerente este revolta. Ea este o confruntare perpetuă a omului și
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
sustrage. A aboli revolta conștientă înseamnă a eluda problema. Tema revoluției permanente se mută astfel pe planul experienței individuale. A trăi înseamnă a face să trăiască absurdul. A-l face să trăiască înseamnă, înainte de orice, a-l privi. Spre deosebire de Euridice, absurdul nu moare decât când îți întorci fața de la el. Astfel, una din puținele poziții filosofice coerente este revolta. Ea este o confruntare perpetuă a omului și a propriei sale ignorante. Este exigența unei imposibile transparențe. Ea pune lumea sub semnul
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
-l presupune. Sinuciderea, ca și saltul, este acceptarea la limita ei. Totul a fost consumat, omul reintră în istoria sa esențială. El își descoperă viitorul, unicul și înspăimântătorul său viitor, și se aruncă într-însul. În felul ei, sinuciderea rezolvă absurdul. Îl târăște cu sine în aceeași moarte. Dar eu știu că, pentru a se menține, absurdul nu se poate rezolva. El se sustrage sinuciderii, în măsura în care este conștiința și totodată refuzul morții. Este, la extrema limită a ultimului gând al condamnatului
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
reintră în istoria sa esențială. El își descoperă viitorul, unicul și înspăimântătorul său viitor, și se aruncă într-însul. În felul ei, sinuciderea rezolvă absurdul. Îl târăște cu sine în aceeași moarte. Dar eu știu că, pentru a se menține, absurdul nu se poate rezolva. El se sustrage sinuciderii, în măsura în care este conștiința și totodată refuzul morții. Este, la extrema limită a ultimului gând al condamnatului la moarte, șiretul de pantofi pe care, în ciuda a toate, acesta îl zărește la câțiva metri
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
CONTRARE RENUNȚĂRII. DIMPOTRIVĂ, LE ÎNSUFLEȚEȘTE TOT CE-I IREDUCTIBIL ȘI PASIONAT ÎNTR-O INIMĂ OMENEASCĂ. TREBUIE SĂ MURIM NEÎMPĂCAȚI ȘI NU DE BUNĂVOIE. SINUCIDEREA ESTE O IGNORARE. OMULUI ABSURD NU-I RĂMÂNE DECÂT SĂ EPUIZEZE TOTUL ȘI SĂ SE EPUIZEZE. ABSURDUL ESTE ÎNCORDAREA LUI EXTREMĂ, ACEEA PE CARE O MENȚINE NEÎNCETAT PRINTR-UN EFORT SOLITAR, CĂCI EL ȘTIE CĂ PRIN CONȘTIINȚA ȘI PRIN REVOLTA SA DE FIECARE ZI DEPUNE MĂRTURIE DESPRE SINGURUL SĂU ADEVĂR: SFIDAREA. IATĂ PRIMA CONSECINȚĂ. Dacă mă mențin
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
mi-ar fi dată de către o ființă superioară. Am pierdut simțul ierarhiei. Nu pot avea despre libertate decât concepția prizonierului sau a individului modern în cadrul statului. Singura pe care o cunosc este libertatea de spirit și de acțiune. Or, dacă absurdul îmi anihilează toate șansele de libertate eternă, în schimb el îmi redă și îmi exaltă libertatea de acțiune. Privațiunea de speranță și de viitor înseamnă o creștere a disponibilității omului. Înainte de a întâlni absurdul, omul cotidian trăiește cu un scop
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
spirit și de acțiune. Or, dacă absurdul îmi anihilează toate șansele de libertate eternă, în schimb el îmi redă și îmi exaltă libertatea de acțiune. Privațiunea de speranță și de viitor înseamnă o creștere a disponibilității omului. Înainte de a întâlni absurdul, omul cotidian trăiește cu un scop, cu grija viitorului sau cu grija de a se justifica (nu are importanță față de cine sau de ce). El își evaluează șansele, se bizuie pe ceea ce va fi mai târziu, pe pensie sau pe munca
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
fi mai târziu, pe pensie sau pe munca fiilor lui. Mai crede că-și poate orândui viața după voia lui. De fapt, acționează ca și cum ar fi liber, chiar dacă toate faptele nu fac decât să contrazică această libertate. După ce a descoperit absurdul, totul e zdruncinat din temelii. Ideea că "sunt", felul meu de a acționa ca și cum totul ar avea un sens (chiar dacă, uneori, spun că nimic nu are sens) sunt dezmințite amețitor de absurditatea unei morți posibile. A te gândi la ziua
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
bariere între care îmi închid viața. Fac ca atâția alți funcționari ai minții și ai inimii care nu-mi inspiră decât silă și care, după cum îmi dau bine seama acum, nu fac altceva decât să ia în serios libertatea omului. Absurdul mă lămurește în privința aceasta: nu există un mâine. Iată, de acum înainte, rațiunea libertății mele profunde. Voi face aici două comparații. Misticii află mai întâi o libertate în dăruirea de sine. Nimicindu-se întru Dumnezeul lor, urmându-i poruncile, devin
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
înlocuiește iluziile libertății, care se opreau toate în fața morții. Divina disponibilitate a condamnatului la moarte în fața căruia se deschid porțile închisorii într-o anume zi în zori, indiferența sa de necrezut față de toate, în afară de flacăra pură a vieții, moartea și absurdul sunt aici, e lesne de văzut, principiile singurei libertăți raționale: aceea pe care o inimă omenească o poate simți și trăi! Iată a doua consecință. Omul absurd întrevede astfel un univers fierbinte și înghețat, transparent și limitat, în care nimic
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
a fi regula jocului.11 A bate toate recordurile înseamnă, mai presus de orice, a fi în fața lumii cât mai des cu putință. Cum poți face însă asta fără contradicții și fără jocuri de cuvinte? Căci, pe de o parte, absurdul ne învață că toate experiențele sunt indiferente și, pe de alta, el ne îndeamnă Ia cea mai mare cantitate de experiență. Cum să nu faci atunci ca atâția dintre acei oameni de care vorbeam mai sus, cum să nu alegi
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
cum să nu alegi forma de viață care te pune în prezența a cât mai multă materie umană, introducând astfel o scară de valori pe care, pe de o parte, pretinzi c-o respingi?12 Răspunsul ni-l dă tot absurdul și viața lui contradictorie. Căci greșeala constă în a gândi că această cantitate de experiență depinde de împrejurările vieții noastre, când ea nu depinde decât de noi. În acest caz, trebuie să fim simpliști. Unor oameni trăind același număr de
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
putea face ca în ochii omului absurd (chiar dacă el ar dori asta) o viață conștientă de patruzeci de ani și o luciditate manifestată timp de șaizeci de ani să fie deopotrivă . Nebunia și moartea sunt iremediabilele sale. Omul nu înțelege. Absurdul și surplusul de viață pe care el îl comportă nu depind, așadar, de voința omului, ci de contrariul acesteia, adică de moarte 13. Cântărindu-ne bine cuvintele, vom spune că e vorba aici numai de o chestiune de șansă. Trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
nu-i vorba nici măcar de o vocație, ci doar de a treia consecință a raționamentului său. Izvorâtă dintr-o conștiință înspăimântată de inuman, meditația asupra absurdului se întoarce, la capătul itinerarului său, în chiar miezul flăcărilor pătimașe ale revoltei umane. Absurdul are astfel pentru mine trei consecințe: revolta, libertatea și pasiunea mea. Prin simplul joc al conștiinței, transform în regulă de viață ceea ce era invitație la moarte și refuz sinuciderea. Cunosc, fără îndoială, surda rezonanță care străbate asemenea zile. Dar cu
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
AICI ȘI IMORALISMUL), OMUL ABSURD NU VEDE ÎN ELE DECÂT JUSTIFICĂRI ȘI EL N-ARE NIMIC DE JUSTIFICAT. PLEC AICI DE LA PRINCIPIUL NEVINOVĂȚIEI SALE. Această nevinovăție e de temut. Totul e îngăduit", exclamă Ivan Karamazov. Și în aceste cuvinte presimțim absurdul. Dar cu condiția de a nu le înțelege în chip vulgar. Nu știu dacă lucrul a fost remarcat; nu e vorba de un strigăt de eliberare și de bucurie, ci de o constatare amară. Certitudinea existenței unui Dumnezeu care ar
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
ci de o constatare amară. Certitudinea existenței unui Dumnezeu care ar da sens vieții e cu mult mai atrăgătoare decât puterea nepedepsită de a face răul. Alegerea n-ar fi grea. Dar nu există posibilitatea alegerii și aici începe amărăciunea. Absurdul nu eliberează, ci leagă, el nu autorizează toate actele. Totul e îngăduit nu înseamnă că nimic nu e oprit. Absurdul face numai ca toate consecințele actelor noastre să fie echivalente. El nu recomandă crima - ar fi pueril - , dar îi restituie
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
puterea nepedepsită de a face răul. Alegerea n-ar fi grea. Dar nu există posibilitatea alegerii și aici începe amărăciunea. Absurdul nu eliberează, ci leagă, el nu autorizează toate actele. Totul e îngăduit nu înseamnă că nimic nu e oprit. Absurdul face numai ca toate consecințele actelor noastre să fie echivalente. El nu recomandă crima - ar fi pueril - , dar îi restituie remușcării inutilitatea. Tot astfel, dacă toate experiențele sunt indiferente, experiența datoriei este la fel de legitimă ca oricare alta. Poți fi virtuos
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
lumea absurdă, valoarea unei noțiuni sau a unei vieți se măsoară după gradul ei de sterilitate. DONJUANISMUL Dacă ar fi de-ajuns să iubim, lucrurile ar fi prea simple. Dar, cu cât iubim mai mult, cu atât se întărește și absurdul. Nu din lipsă de dragoste aleargă Don Juan din femeie în femeie. E ridicol să ni-l închipuim ca pe un iluminat pornit în căutarea dragostei totale. Tocmai pentru că iubește femeile cu aceeași înflăcărare și, de fiecare dată, cu întreaga
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
pe creațiile cele mai efemere? Actorul are la dispoziție trei ore spre a fi Iago, Alceste, Fedra sau Gloucester. În acest scurt răstimp, prin el se nasc și mor toate aceste vieți, pe cincizeci de metri pătrați de scenă. Nicicând absurdul n-a fost mai bine și mai îndelungă vreme ilustrat. Ce forme mai concise și mai revelatoare ți-ai putea dori decât aceste vieți miraculoase, aceste destine unice și complete care cresc și mor între ziduri și doar în câteva
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
a fi lucid și refuzăm forța care se desparte de clarviziune. Încă o dată, aceste imagini nu propun o morală și nu obligă la vreo judecată; sunt simple desene. Ele înfățișează doar un stil de viață. Amantul, actorul sau aventurierul joacă absurdul. Dar dacă vrea, la fel de bine o poate face și omul cast, funcționarul sau președintele de republică. Ajunge să știi și să nu ascunzi nimic. În muzeele italiene poți vedea uneori mici ecrane pictate, pe care preoții le țineau în dreptul feței
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
pictate, pe care preoții le țineau în dreptul feței celor osândiți la moarte, pentru a le ascunde eșafodul. Saltul, sub toate formele sale, cufundarea în divin sau în etern, în iluziile cotidianului sau ale ideii, iată tot atâtea ecrane care ascund absurdul. Dar există funcționari fără ecran, și despre aceștia vreau să vorbesc. Am ales cazul extrem. La acea limită, absurdul le dă puteri regești. E drept că acești prinți sunt fără împărăție. Dar ei au privilegiul de a ști că toate
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
toate formele sale, cufundarea în divin sau în etern, în iluziile cotidianului sau ale ideii, iată tot atâtea ecrane care ascund absurdul. Dar există funcționari fără ecran, și despre aceștia vreau să vorbesc. Am ales cazul extrem. La acea limită, absurdul le dă puteri regești. E drept că acești prinți sunt fără împărăție. Dar ei au privilegiul de a ști că toate împărățiile sunt iluzorii. Știu, iată măreția lor și zadarnic se vorbește de nefericirea lor ascunsă sau de cenușa deziluziei
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
care este dinainte învins. Trebuie doar să respecți regulile luptei. Acest gând poate ajunge pentru a hrăni o minte omenească; el a susținut și susține civilizații întregi. Nu negi războiul, ci mori din pricina lui sau trăiești! Tot astfel și cu absurdul: trebuie să respiri o dată cu el, să-i recunoști lecțiile și să le afli miezul. În această privință, bucuria prin excelență absurdă este creația. "Arta și numai arta, spune Nietzsche; avem arta, pentru ca adevărul să nu ne ucidă." În experiența pe
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
o operă care comportă în cel maî mare grad tentația de a explica, în care iluzia se propune de la sine, în care concluzia este aproape nelipsită. Mă refer la creația romanescă. În cele ce urmează, îmi voi pune întrebarea dacă absurdul poate să se mențină în această creație. A gândi înseamnă înainte de toate a voi să creezi o lume (sau să-ți limitezi propria lume, ceea ce-i același lucru). Înseamnă a pleca de la dezacordul fundamental ce-l separă pe om de
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]