866 matches
-
tot neamul tău acolo, a murmurat el, ca să vă stingeți până la unul.’’ Dar mârșava dorință a lui Pinabel nu s-a îndeplinit. Ramurile și frunzișul crăcii i-au încetinit căderea,iar Bradamanta a ajuns jos prea puțin atinsă, deși, oarecum amețită. De cum și-a revenit ea a aruncat o ochire în juru-i și a văzut o ușă prin care a trecut într-o a doua peșteră, mai mare și mai înaltă în boltă decât cea dintâi. Aceasta avea înfățișarea unui templu
AVENTURI ALE PAIRILOR De la curtea lui Carol cel Mare sec.al VIII-lea e.n. by Thomas Bulfnich () [Corola-publishinghouse/Imaginative/349_a_559]
-
de dinainte de petrecerea BlackBerry. Când mobilul mi-a trâmbițat la trei și jumătate dimineața, am fost sigură că aveam probleme. Vorbesc cumva cu Betty? Întrebă o femeie În vârstă imediat ce am răspuns. —Alo? Cine e? Sunt Bette, am spus, Încă amețită, deși țâșnisem deja În poziție verticală și aveam un pix În mână. —Betty, sunt doamna Carter, spuse vocea de femeie. — Îmi pare rău. Puteți repeta numele dumneavoastră, vă rog? —Doamna Carter. Liniște. Mama lui Jay-Z. Aha! —Salutări, doamnă Carter. M-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2293_a_3618]
-
Angeles, dar fără aerul acela de autosuficiență pe care localurile par să-l dezvolte când știu că sunt tari. O divizie de chelneri stilați Încercuiră imediat masa și ne luară comenzile de băutură. În jumătate de oră, toată lumea era plăcut amețită și, la miezul nopții, Elisa și Philip dansau deja pe mese. Păreau În largul lor frecându-se În ritmul acela. Exista o sugestie de idilă - și Încă una recentă. Fotografii pozau de zor, dar Nedim și ai săi Îi Îndopau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2293_a_3618]
-
La doar douăzeci de pași depărtare, Oan-san urmărea calm desfășurarea luptei. Cei opt arcași ai lui Jian Shi se apropiară, pregătindu-se să tragă. Dar, În spatele lor, un ușor murmur arăta uimirea războinicilor. Jian Shi se ridică din nou, ușor amețit. Locul În care fusese lovit nu era ales la Întâmplare. Încetul cu Încetul, simțea că Își pierde simțul echilibrului. Privi În jur și văzu sulița pe care o scăpase, dar se răzgândi și scoase sabia lungă și Încovoiată. Așteptă câteva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
urdia avea voie să petreacă vreme de trei zile. Era marea victorie. După optsprezece ani de domnie, Ștefan era Învins. Iar Mahomed Își meritase numele de Fatih. Cuceritorul. Din crâmpeie de discuții, din laude și strigăte, din povestiri ale ienicerilor amețiți, Oană Încercă să recompună tragedia de la Valea Albă. Se așteptase la ea, dar sperase, totuși, Într-un miracol. Iată că, de data asta, nici un miracol nu se produsese. Ștefan reușise, totuși, din câte Înțelegea căpitanul, să țină În loc valurile de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
tânăr este trimis să-l informeze pe, dar Razdan refuză să-l primească în casă. Într-o dimineață, în timpul programului zilnic de mers la baie, prelungit cu o oră, ca să combată această perioadă de criză, Pandit Razdan se simte cam amețit. Încearcă să lupte împotriva senzației de teamă care-l cuprinde, apăsându-l în piept, dar cu cât luptă mai mult, cu atât se simte mai rău. În cele din urmă, se vede obligat să se întoarcă în pat și să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
aud strigătele individului. A reușit! Ajungând pe o stradă lăturalnică, are răgaz să înghită jalebi aproape nemestecat, lingându-și zahărul de pe degete, fără a-i păsa că sunt murdare sau pline de praf. Zahărul îl face să se simtă puțin amețit. Apoi, simțindu-se ceva mai bine după ce a mâncat, se pregătește să se prezinte la adresa recomandată de cerșetor. Casa se află la capătul unei alei înguste cu mirosuri cam urâte, cu grămezi de gunoi și băltoace al căror conținut nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
cameră. Încearcă să se gândească. Și printre cugetările sale, care se tot năruie, devin colaterale sau se contrazic, ajunge la concluzia că intențiile lui Ma-ji și ale lui Balraj nu sunt tocmai onorabile. Care sunt acestea, creierul lui nesigur și amețit nu reușește să precizeze. Și cu cât se gândește mai mult, începe să i se facă teamă. Trebuie să scape de aici. Simțindu-se de parcă ar înota prin sirop, Pran se îndreaptă spre fereastră și descoperă că deși nu e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
al fratelui meu! Ce zici de planul meu? — Ce să cred? Despre ce? întreabă Privett-Clampe , apărut în spatele lui Flowers care gesticula disperat. — S-a ținut după mine, se scuză Flowers. Nu l-am putut opri. — Salut, băieți, îngaimă maiorul, destul de amețit. Flowers zicea că organizați un spectacol de cinema. N-am avut ocazia să văd ceva de genul ăsta, așa că m-am gândit s-o fac acum. Nu te superi, nu? — Cum să mă supăr, domnule maior? toarce Firoz, care întrevede
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
înjură în gura mare. Apoi se aude un scheunat și zgomotul făcut de un pahar spart de peretele din spate. Evident, Prințul a aruncat cu o cupă de șampanie în operatorul care se ocupă de film. — Ce faci acolo, corcitură amețită? Cât durează să pui toată chestia asta în funcțiune? Operatorul bâlbâie niște scuze în urdu. Și vorbește-mi în engleză! Nu suport să aud maimuțăreala asta de limbă blestemată! — Iertați-mă, sahib! Însuflețit peste măsură, prințul Firoz le cere scuze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
pietoni și taxiuri, ascultând răpăitul metalic al ploii pe umbrela sa mare, neagră, un sunet atât de diferit de mugetul musonului indian, încât nu poate uita niciodată ce a făcut, cum a ajuns aici, ceea ce-l face să se simtă amețit, vertiginos de nou. Londra are polițiști cu uniforme albastre, autobuze roșii cu publicitate pe părțile laterale. Parcurile aflate printre clădirile înalte au gazon verde, îngrijit și, pentru prima oară înțelege ce au încercat englezii, fără succes, să redea în India
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
juraseră că văzuseră chiar vulpi și mâțe sălbatice. Ciudățenia era că jivinele nu urcau În curțile sătenilor ca să le facă rele. Stăteau cuminți, În legea lor, În Vale. Poate, cine știe cum, rar, oamenii se pomeneau În mijlocul bătăturii cu câte un șarpe amețit, plecat orbește În căutare de căldură. Dacă era prea mic, Îl omorau cocoșii; dacă era destul de mare, păsăretul făcea hărmălaie ca de uliu și gospodarul știa: venea cu o sapă, tăia pe nepoftit și azvârlea În Vale bucățile care Încă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
și găseam, singur, În mușuroiul ăla de furnici, câte o celulă cu zăbrele la fiecare pas. Eram singur, părinții rămăseseră În sat - acolo Își aveau slujbele - și m-am trezit dintr-odată Într-un apartament de bloc. Singur, speriat, disperat, amețit, fără să Întrezăresc nici cea mai mică rază de lumină În ce mă privea. Aproape din instinct, Îndrăznesc să presupun, am Început să fug cât se putea din colivia aceea de la bloc ori măcar să stau mai multă vreme În afara ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
putea fi deosebit de tată-său - se chinuia să spargă, cu un baros și câteva pene de fier, niște buturugi vânoase și mustăcioase de plopi scoși din rădăcină de pe malul Dunării. De prin scorburile lor ieșea câte un șarpe negru și amețit, care se repezea, după câteva clipe de rătutire, o Întindea grăbit, ca și cum ar fi știut drumul de când venise pe lume, către hățișurile Văii. „De parcă n-ar fi fost și așa destulă șerpăraie pe acolo”, se pomeni gândind primarul. „Numai ăștia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
invita În străinătate să-și susțină cauza. Liniștit, Dordonea rupse documentul În bucăți mici, Îl azvârli peste gardul de sârmă Împletită În curtea păsărilor și trimise la dracu’ toate autoritățile și oficialitățile din țară și din lume. Cei trei plecară amețiți și nedumeriți, iar mai târziu, În șaretă, ajunseră la concluzia că profesorul pensionar era numai bun pentru cămașa de forță. Nici pe departe nu le trecu prin cap că peste Dordonea se așternuse fericirea. După un timp s-a prăpădit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
așa Îngrozitor de rușinatul ei tată. Le zâmbi celor doi, Îi Întrebă despre cum erau treburile În sat, despre tatăl ei, tristul Diogenis Dagdelinis. Tânărul și aproape bătrânul răspundeau cu grabă și bâlbâit, Încălecându-și unul altuia vorbele. Chiar și așa, amețiți cum erau, ghiciră În ochii negri ai nepământenei o tristețe resemnată de vită Înjugată la plug, care rabdă bice și jordii fără să Încerce să se ferească. Se auzi glasul răstit și fioros al patronului turc, un om destul de În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
zăpada din fundul unei râpi. — Kanbei, spuse Hideyoshi, în sfârșit, sunând de parcă durerea i-ar fi șiroit din tot trupul, e jalnic. Mă așteptasem să fie greu, dar... Kanegasaki nu putu spune multe ca răspuns. Părea să fie, și el, amețit. — Of, pur și simplu nu înțeleg. Acum șase luni, era bine. Și-acum, uite. După o scurtă pauză, continuă, ca și cum, dintr-o dată, și-ar fi venit în fire. — Ei, haide. Aveți de gând doar să stați aici și să plângeți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
calul, te rog? Predându-le celor doi frâul calului, Hideyoshi intră pe poarta castelului exact ca și cum ar fi revenit la el acasă, urmat de proprii săi vasali. Războinicii care umpleau ca o pădure castelul îi observau comportamentul cu uimire - aproape amețiți. În același moment, Inuchiyo și fiul său ieșiră în fugă, alergând spre Hideyoshi. În timp ce se apropiau unul de altul, cei doi vorbiră în același timp, ca doi prieteni vechi ce erau: — Ei, ia te uită! — Inuchiyo! Ce te-a apucat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
mare nătâng. Poate că asta îl și reținea pe Ieyasu. Să se înfurie? Să râdă? Fără îndoială, își stăpânea toate aceste porniri lăuntrice simultane, aproape ca și cum n-ar fi putut accepta violentele emoții ce-l pustiiau pe dinăuntru. Ieyasu părea amețit. Era complet năuc. Atâta tot spunea expresia lui. Cei doi stătură astfel o bucată de vreme. În sfârșit, Ieyasu clipi din ochi de două-trei ori. Apoi, își ciupi lobul mare al urechii cu mâna stângă și-și frecă un obraz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
și al meu, dar foarte blondă și cu ochii de un albastru marin. Se apropie și mă întreabă senin: -Știi țigănește? Eu mă desfac în mii de bucăți, mă înalț la ceruri și cad de acolo de multe ori. Sunt amețită și parcă nici nu mai văd, dar reușesc să îndrug silabisind abia: -De ce crezi asta? -Nu știu, arăți așa...ești brunetă... Tocmai ea, care-mi era cea mai dragă dintre toți... Nu se poate... Sigur visez.... Și-mi ciupesc
Dacă aş putea străbate timpul by Dorina Neculce () [Corola-publishinghouse/Imaginative/775_a_1498]
-
întunecat. Zâmbind afectată, Misty și-a luat ziarul și a ieșit încet din cameră. Toți ochii erau ațintiți asupra șoldurilor ei unduitoare. Nici unul dintre bărbații din cameră n-a scos un sunet până când Misty n-a dispărut. După care, puțin amețiți, și-au îndreptat din nou atenția către mine, fără prea multă tragere de inimă. Ne-a topit inimile la toți! a zis Clarence pe un ton care suna al naibii de mult a admirație. Slavă Domnului că acum ești tu aici! Putem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
-
zis Luke, după care s-a aplecat și m-a sărutat ușor pe gură. Buzele lui au întârziat pe ale mele suficient de mult ca să-mi dea senzația că acela era un moment sacru. După care s-a îndepărtat. Eram amețită și aeriană. —A, să nu uit, a adăugat întinzându-mi un pachețel care părea să fi apărut de nicăieri. Apoi, fără să mai piardă timpul - sau, mai corect spus, cât ai clipi - Luke a făcut stânga-mprejur și a luat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
-
sub niște remarci pline de severitate, inteligente și la obiect. în cele din urmă, cu toate că-mi era groază de nervii lui Chaquie, m-am dus și-am trezit-o. Trebuia să vorbesc cu cineva. Din fericire, Chaquie era mult prea amețită ca să mai lase să iasă la lumină recent descoperitele ei gesturi arțăgoase. în timp ce Chaquie stătea pe pat, clipind ca un iepure orbit de lumină, am început să vociferez spunându-i cât de umilită fusesem. I-am promis c-o să mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
-
revedere, după care s-a alăturat unui grup de colegi de canotaj care erau la masa de biliard din apropiere. Fără îndoială, acesta fusese cel mai emoționant moment pe care-l experimentasem în cei optsprezece ani de viață. Mă simțeam amețită și teribil de însuflețită - de fapt, eram încă mult prea buimăcită ca să mă iau la palme pentru inexistentele mele talente conversaționale. După ce am savurat și ultima picătură din prețioasa bere pe care Randall mi-o cumpărase (îndesându-mi și sticla
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]
-
să se mai învârtă și s-a oprit abrupt în loc. Bea și Harry își petrecuseră toată după-amiaza adunând ingredientele pentru meniul din seara respectivă, ca să se pregătească pentru vizita noastră. Era imposibil să contramandăm în ultima secundă! Chiar și așa amețită cum eram, asta mi-era limpede. Mi-ar plăcea să putem rămâne, i-am spus lui Lucille, după o pauză, dar mă tem că prietenii mei s-ar supăra. Abia așteaptă să petreacă mai mult timp cu Randall, iar cina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2113_a_3438]