846 matches
-
cu „roșii” pentru a respinge armatele „albe”. Totuși, această convergență este efemeră. Cu începere din 1918, Ceka îi reprimă cu violență pe anarhiștii din Moscova și din Petrograd. Iar în 1920, odată consolidată victoria în Ucraina, Lenin ordonă reprimarea mahnovșcinei: anarhiștii sunt arestați, exilați, împușcați chiar. Zdrobirea revoltei de la Kronstadt* înseamnă sfârșitul anarhismului în Rusia și marchează începutul reculului său pe plan internațional. Totuși, seducția exercitată de Revoluția din Octombrie, iar apoi de către Rusia sovietică asupra militanților radicali îi incită pe
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
arestați, exilați, împușcați chiar. Zdrobirea revoltei de la Kronstadt* înseamnă sfârșitul anarhismului în Rusia și marchează începutul reculului său pe plan internațional. Totuși, seducția exercitată de Revoluția din Octombrie, iar apoi de către Rusia sovietică asupra militanților radicali îi incită pe numeroși anarhiști - îndeosebi anarhosindicaliști - să se ralieze Internaționalei comuniste*, la începutul anilor 1920. Mișcările anarhiste europene sunt slăbite prin aceasta, iar numeroși militanți care au vizitat URSS, sau anarhiști ruși aflați în exil* denunță arbitrarul regimului bolșevic și monopolul lui asupra mijloacelor
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Octombrie, iar apoi de către Rusia sovietică asupra militanților radicali îi incită pe numeroși anarhiști - îndeosebi anarhosindicaliști - să se ralieze Internaționalei comuniste*, la începutul anilor 1920. Mișcările anarhiste europene sunt slăbite prin aceasta, iar numeroși militanți care au vizitat URSS, sau anarhiști ruși aflați în exil* denunță arbitrarul regimului bolșevic și monopolul lui asupra mijloacelor de exprimare a opiniei politice. Mărturia cea mai impresionantă este cea a lui Voline - în Revoluția necunoscută, publicată în 1947 - care relatează experiența sa în presa anarhistă
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
o forță politică, datorită Federației Anarhiste Iberice (FAI) care se află în fruntea Confederației Naționale a Muncii (CNT), având în 1936 între 800000 și 1000000 de membri. Dar rolul crescând atribuit comuniștilor în timpul războiului din Spania* îi marginalizează progresiv pe anarhiști, dând câștig de cauză PC spaniol; luptele din mai 1937 de la Barcelona între militanții celor două orientări sunt revelatoare pentru persistența incompatibilității dintre aceste două curente revoluționare, numeroși anarhiști fiind victimele unor asasinate politice*. Cultura libertară, prezentă încă în Europa
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
crescând atribuit comuniștilor în timpul războiului din Spania* îi marginalizează progresiv pe anarhiști, dând câștig de cauză PC spaniol; luptele din mai 1937 de la Barcelona între militanții celor două orientări sunt revelatoare pentru persistența incompatibilității dintre aceste două curente revoluționare, numeroși anarhiști fiind victimele unor asasinate politice*. Cultura libertară, prezentă încă în Europa Occidentală, și-a demonstrat vigoarea în Mai 1968*, gândirea antiautoritară - inclusiv antileninismul său - fiind împărtășit de o parte dintre studenți, de unii tineri muncitori și de stângism*. Ea continuă
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
social-democratul german Kautsky în Dictatura proletariatului (1918) și Terorism sau comunism (1920). De asemenea, în timpul congresului de înființare a PCF*, în 1920, Lîon Blum recuză metodele de acțiune leniniste și se opune aderării partidului la IC. încă din anii 1920-1921, anarhiștii ruși se ridică cu arma în mână împotriva bolșevicilor, la chemarea „Jos comisarocrația, trăiască sovietele”. Dacă sunt de acord cu distrugerea marii proprietăți private, ei cer menținerea micii proprietăți țărănești și meșteșugărești și-i reproșează lui Lenin* că trădează revoluția
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
lasă prinsă în acest joc și, în martie 1937, în două enciclice distincte, papa Pius al XI-lea condamnă nazismul (Mit Brennender Sorge) și, în continuitate cu o enciclică din 1931 - comunismul (Divinis Redemptoris). La cealaltă extremitate a spectrului spiritual, anarhiștii se distanțează de „mitul bolșevic” - titlu sub care își publică Alexander Berkman jurnalul său din Rusia, în 1932 - și elaborează o solidă critică teoretică la adresa „fascismului roșu”, atât memorială - analizând episoadele Kronstadt*, Mahno -, cât și politică - „Trăiască sovietele, jos bolșevicii
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Proletară sau din PCMLF-HR își legitimează atacurile lor contra regimului democratic calificându-l ca fascist, iar Fracțiunea Armata Roșie din Germania sau Brigăzile Roșii din Italia vor face la fel pentru a justifica terorismul*. Alții își îndreaptă argumentația contra comuniștilor: anarhiștii* au denunțat de timpuriu „fascismul roșu” (Voline, 1934), în vreme ce, în anii 1970, unele organizații maoiste califică partidele prosovietice ca fiind „social-fasciste”. ANTIIMPERIALISM CONTRA IMPERIALISMULUI, STADIUL CEL MAI îNALT AL CAPITALISMULUI Lupta antiimperialistă a fost una din axele majore ale ideologiei
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
încercare competența foștilor ofițeri țariști, cât și loialitatea lor față de noua putere. în fruntea armatei I-a de cavalerie, Budionnîi se distinge în lupta contra armatelor albe ale lui Denikin și Wranghel, și contra armatei insurecționale din Ucraina condusă de anarhistul* Mahno, fost aliat temporar al roșilor; corespondentul de război Isaac Babel a publicat de altfel relatarea, devenită faimoasă, a companiei din Polonia din 1920, sub titlul Cavaleria roșie (1926). La rândul său, Tuhacevski este însărcinat de către Troțki, în martie 1921
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
C. Plisnier, găsim și liberali (R. Aron), membri ai social-democrației* (E. Reuter, A. Philip) și ai exilului* rus (B. Nikolaevski, S. Schwartz) și polonez (E. Giedroyc, J. Czapski), federaliști europeni (D. De Rougemont, H. Frenay), membri ai stângii antitotalitare și anarhiști. în Franța CPLC este susținut de A. Gide, A. Malraux, J. Maritain, J. Romains, F. Mauriac, R. Roure, D. Rousset, iar în străinătate, de B. Croce, J. Dewey, K. Jaspers, S. De Madariaga sau B. Russell. Toți sunt de acord
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
1796. șefii ei, Babeuf și Darthî, au fost condamnați la moarte și ghilotinați în 1797. în timpul Restaurației, al Monarhiei din Iulie și al celui de-al doilea Imperiu au fost organizate - și reprimate - numeroase conspirații: a carbonarilor, a neobabuviștilor, a anarhiștilor* și a republicanilor adepți ai insurecției - ca Auguste Blanqui, teoretician al „punerii mâinii pe arme”. Această tradiție conspirativă a fost practic abandonată în Franța după eșecul Comunei, dar ea a luat amploare în țări în care puterea a fost dictatorială
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
monarhiei și care se definesc ei înșiși drept „contrarevoluționari”. Dar bolșevicii califică în acest fel toate forțele politice și sociale care le sunt ostile. Prin această stigmatizare, ei caută să-și descalifice concurenții direcți în câmpul revoluționar - socialiști revoluționari, menșevici, anarhiști*, soviete țărănești - acuzându-i mai întâi că fac jocul contrarevoluției, apoi - ca la Kronstadt* - că sunt contrarevoluționari. Această stigmatizare a concurentului cel mai apropiat va fi practicată de ansamblul partidelor comuniste. Astfel, după congresul de înființare a PCF* în 1920
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
inima sistemului - PCUS și șeful său, Stalin -: „spiritul de partid” este acum decisiv. Abaterile de la acest spirit permit reperarea oricărei deviații de la ortodoxia ideologică și politică. Cum cea mai mare parte a secțiilor IC provin din niște grupuri preexistente - socialiști, anarhiști, sindicaliști - care au cunoscut cultura politică a liberului arbitru personal, impunerea ortodoxiei provoacă inevitabile tensiuni care duc încă de la începuturi la numeroase despărțiri. Unele dintre acestea nu sunt voluntare și corespund procesului de epurare deja practicat în sânul PCUS. Istoria
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Este reprezentativ întreg spectrul opoziției la bolșevism: social-democrați din Georgia după anexarea țării lor de către URSS* în primăvara anului 1921; lideri menșevici care editează, la Berlin, Curierul socialist, difuzat în URSS până la sfârșitul anilor 1920; socialiști revoluționari ca Alexandr Kerenski; anarhiști ca Volin și Mahno, refugiați în Franța; monarhiști sau liberali ca Pavel Miliukov. Emigrația rusă se răspândește în lumea întreagă: în Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria, Polonia, Germania - Berlinul devine unul din marile sale centre, și aici apar numeroase cărți și periodice
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
figura fostului general rus ajuns șofer de taxi a devenit celebră. De altfel, ea nu-i decât parțial adevărată: numeroși exilați muncesc în uzine și, la Billancourt, Renault înregistrează un important contingent de ruși și de ucrainieni, printre care și anarhistul Nestor Mahno. în amintirile ei, Nina Berberova descrie dificultățile prin care trec intelectualii emigrați în încercările lor de a-și tipări scrierile, publicațiile în limba rusă ale imigrație neoferind decât posibilități restrânse. Francezii ignoră în acel moment că o adevărată
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
ale tinerei generații (1967) - se bucură de un larg ecou în mediile studențești. în anii 1960 se înmulțesc grupurile situate la stânga PCF și care-i critică politica - îndeosebi în timpul războiului din Algeria - dar și pe aceea a comunismului sovietic: în afara anarhiștilor* și a troțkiștilor*, apar Partidul Socialist Unificat și maoiștii*, preveniți în parte din PCF. în mai 1968, „stângismul” cunoaște în Franța ora sa de glorie. Astfel, pe 4 mai 1968, Georges Marchais, secretar al PCF, îi stigmatizează pe „stângiști” și
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Unificat și maoiștii*, preveniți în parte din PCF. în mai 1968, „stângismul” cunoaște în Franța ora sa de glorie. Astfel, pe 4 mai 1968, Georges Marchais, secretar al PCF, îi stigmatizează pe „stângiști” și pe „fasciști” și-l denunță pe „anarhistul german Cohn-Bendit”. Foarte curând, mass-media califică drept „stângiste” toate grupurile revoluționare care scapă controlului PCF și îl critică sever pentru „reformismul” său sau pentru „revizionism”. La puțină vreme după aceea, termenul este revendicat chiar de aceste grupuri: Daniel și Gabriel
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
pe toți cei care protestează, Lenin declanșează conflictul: „Roșii” - și Armata Roșie* - luptă împotriva „Albilor” - ofițeri țariști care au constituit Armate voluntarilor, dar și împotriva „Verzilor” - armate țărănești răsculate contra rechiziționării recoltelor și a înrolărilor forțate -, și chiar împotriva „Negrilor” - anarhiștii* lui Nestor Mahno și cei de la Kronstadt*. Acest război civil cu mai mulți „parteneri”, remarcabil descris de Boris Pasternak în Doctor Jivago, atinge culmi de sălbăticie. Astfel, din 1918 până în 1922, războiul civil le permite bolșevicilor să instituie o teroare
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
de Front Popular* fondată pe antifascism*, deosebit de eficace în cursul războiului civil din Spania*, unde comuniștii participă atât la războiul civil dintre republicani și franchiști - prin intermediul Brigăzilor internaționale -, cât și la războiul civil din tabăra republicană - cu represiunea comunistă împotriva anarhiștilor și a POUM. Rezistență, Eliberare și război civil Din toamna anului 1943 până în vara anului 1945, reculul și apoi înfrângerea Italiei, a Germaniei și a Japoniei creează condiții favorabile pentru Rezistența* comunistă. Dacă la Ialta* s-a convenit ca țările
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
sprijinite de Biserica catolică și care contează pe armată pentru a impune la o adică o soluție bazată pe forță. Generalul Sanjurjo încearcă, încă de pe 10 august 1932, să dea o lovitură de stat care însă eșuează; în acest timp, anarhiștii* din Federația Anarhistă Iberică (FAI) și anarhosindicaliștii din CNT se lansează, la rându-le, în trei tentative insurecționale infructuoase, în 1932-1933. PC spaniol (PCE), decapitat de Stalin*, care tocmai a demis patru dintre principalii săi conducători, nu reprezintă decât un
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
lui Hitler în Germania și a lui Dollfuss în Austria, se angajează pe o linie revoluționară inspirându-se din modelul sovietic. Intrarea miniștrilor CEDA în guvern declanșează, în octombrie 1934, o grevă generală insurecțiarală, declarată și susținută de PSOE, de anarhiști și de PCE; aceasta duce la instaurarea în Asturii a unei puteri revoluționare rapid reprimate. Succesul Frontului Popular și pronunciamiento militar La alegerile legislative din 16 februarie 1936, coaliția republicani/socialiști triumfă sub egida politicii de Front Popular*, inaugurată în
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
drept, a democrației pluraliste și a statuluinațiune. El devine un război al claselor care, din punct de vedere al lui Lenin, trebuie să fie preventiv și este fundamentat pe deosebirea radicală dintre prieteni și dușmani - adversari politici, inclusiv revoluționari (menșevici, anarhiști*, sindicaliști etc.) sau grupuri considerate realmente ori numai la modul fantasmat ca opunându-se noii puteri (aristocrați, burghezi, ofițeri, cler etc.). Punând mâna pe putere, Partidul Bolșevic devine un partid-stat care îndeplinește simultan atât funcțiile unui stat, cât și acelea
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
au ambiția universală a comunismului rus care „are pretenții, mărturisite la Imperiul mondial” și „ambiția metafizică [...] de a edifica, după moartea lui Dumnezeu, o cetate în care omul este în sfârșit divinizat”. Camus se inspiră din criticile sindicaliștilor revoluționari și anarhiști ai comunismului și din Simone Weil, gânditoare al cărei eseu Reflecții asupra cauzelor libertății și a asupririi sociale (1934) constituie una din cele mai pătrunzătoare critici ale marxismului „ajuns la starea de dogmă”; pentru ea, statul sovietic este „la fel de opresiv
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
din Paris din 1871 ridică problema oportunității, pentru revoluționari, de a se angaja pe calea luptei armate. Liderii socialiști de la începutul secolului XX, care recuză războiul civil* și optează pentru democrație*, refuză să se angajeze pe calea luptei armate, dar anarhiștii* și revoluționarii ruși* practică terorismul*. Lenin*, care nu concepe revoluție fără război civil, respinge terorismul, dar preconizează încă din 1905 organizarea insurecției și a terorii* de masă necesare pentru asigurarea luării puterii - ceea ce-i reușește odată cu Revoluția din Octombrie*. Insurecția
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
a studenților radicali care revendică mixitatea reședințelor universitare și critică programele de învățământ. Convocarea lui Daniel Cohn-Bendit, unul din liderii Mișcării de pe 22 martie, în fața consiliului de disciplină, pe data de 3 mai, provoacă începutul revoltei și emergența unei mișcări anarhist*-conseiliste care recuză acțiunea tradițională atât a PCF* și a Uniunii Studenților Comuniști, patronate de el, cât și a grupurilor troțkiste* sau maoiste*. Contestația - cuvânt-cheie pentru Mai 1968 -, limitată mai întâi la studenți, se extinde, începând de pe 13 mai, la
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]