2,765 matches
-
timpului de apoi”. În plus, multe „motive” provin din textele profetice: Ziua Domnului, noua creație, viziunile alegorice interpretate de către un înger (Zaharia 9-14; Isaia 65,17; Amos 5,18 etc.). „Strămoașa” genului este, incontestabil, Cartea lui Daniel, din care și Apocalipsa lui Ioan se va înfrupta copios. Cartea lui Daniel a fost redactată în două etape, prima parte (cap. 1-7) în jurul anului 330 î.Hr., a doua în timpul persecuției lui Antiochos al IV-lea Epiphanes (168-165 î.Hr.). Personajul principal, profetul Daniel, a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lui Antiochos al IV-lea Epiphanes (168-165 î.Hr.). Personajul principal, profetul Daniel, a trăit cu mult înainte, la sfârșitul exilului babilonian (545-535 î.Hr.). Rețeta citirii evenimentelor contemporane prin grila unor evenimente asemănătoare petrecute odinioară va fi aplicată sistematic de către autorii apocalipselor. Plecând de la Cartea lui Daniel, se poate încerca o definire minimalistă a genului. Acest lucru este extrem de important, întrucât, prin stabilirea criteriilor definitorii, se defrișează și, implicit, se delimitează teritoriul cercetării ulterioare. Ce vom alege din masa de texte intertestamentare
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
criteriilor definitorii, se defrișează și, implicit, se delimitează teritoriul cercetării ulterioare. Ce vom alege din masa de texte intertestamentare pentru a ilustra genul respectiv: de exemplu, toate textele referitoare la sfârșitul lumii trebuie considerate „apocaliptice”? De fapt, ce este o apocalipsă? Iată prima chestiune care trebuie lămurită. Noi folosim astăzi cuvântul „apocaliptic” marcați inconștient de episoadele eshatologice, de cutremurătoarele descrieri din textul ioanic. În vulgata curentă, termenul „apocalipsă” trimite automat la „sfârșitul lumii”. și totuși etimologia refuză categoric o astfel de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
textele referitoare la sfârșitul lumii trebuie considerate „apocaliptice”? De fapt, ce este o apocalipsă? Iată prima chestiune care trebuie lămurită. Noi folosim astăzi cuvântul „apocaliptic” marcați inconștient de episoadele eshatologice, de cutremurătoarele descrieri din textul ioanic. În vulgata curentă, termenul „apocalipsă” trimite automat la „sfârșitul lumii”. și totuși etimologia refuză categoric o astfel de interpretare: apokalypsis vine de la apo(„dez-”) și kalyptein („a acoperi”) și se traduce prin „descoperire”, „dezvăluire”. Nimic altceva. Daniel are o serie de viziuni, printre care și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
etimologia refuză categoric o astfel de interpretare: apokalypsis vine de la apo(„dez-”) și kalyptein („a acoperi”) și se traduce prin „descoperire”, „dezvăluire”. Nimic altceva. Daniel are o serie de viziuni, printre care și una referitoare la sfârșitul lumii. Ioan, în apocalipsa care-i poartă numele, așijderea: sfârșitul lumii este prevestit de semne cumplite: cutremure, inundații, venirea Anticristului etc. Toate acestea însă reprezintă elemente ale viziunii, atât. Treptat, din cauza imaginilor-șoc folosite în descrierea sfârșitului (eschaton), dar mai cu seamă a faptului că
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
reprezintă elemente ale viziunii, atât. Treptat, din cauza imaginilor-șoc folosite în descrierea sfârșitului (eschaton), dar mai cu seamă a faptului că viitorul interesează îndeobște mai mult decât trecutul, iar soarta oamenilor mai mult decât aceea a planetelor ori a îngerilor, termenul „apocalipsă” a căpătat un sens marcat eshatologic. În ceea ce mă privește, susțin punctul de vedere al lui Christopher Rowland, și anume: factorul comun al tuturor scrierilor apocaliptice este „credința că voia lui Dumnezeu poate fi cunoscută prin intermediul revelației care scoate direct
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
apocaliptic de celelalte, neapocaliptice (în care, așadar, nu intervine nici o revelație directă). Tot Rowland propune lista următoare: 1Enoh sau Enoh în etiopiană; 2Enoh sau Enoh în slavonă; Cartea jubileelor; 2Baruh sau Baruh în siriacă; 3Baruh sau Baruh în greacă; 4Ezdra; Apocalipsa lui Abraham; Testamentul lui Abraham; Testamentele lui Levi și Nephtali (din Testamentele celor doisprezece Patriarhi); Urcarea la cer a lui Isaia; Păstorul lui Herma; 3Enoh sau Enoh în ebraică. În paginile următoare mă voi opri pe îndelete asupra a șase
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
amplă pentru a putea fi rezumată și interpretată în câteva pagini. De asemenea, am lăsat deoparte Păstorul lui Herma, considerându-l un text cât de cât cunoscut. Literatura „intertestamentară”92 creează o atmosferă aparte. În această atmosferă se înscrie și Apocalipsa lui Ioan, cu structura, elementele narative, stilul și conținutul teologic specifice. După un prim parcurs inițiatic, „de obișnuire”, vom poposi pe țărmul Patmosului eliberați de stresul ineditului, dezinhibați, exersați în vertijuri cosmice. II Cartea lui Enoh (versiunea etiopiană) Din ciclul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Cercetătorii înclină spre ipoteza compunerii tardive a unui corpus ce se vrea compact din cinci secțiuni care, la origine, nu au altă legătură între ele decât prezența aceluiași personaj (și nici măcar, întrucât vom vedea că partea a doua cuprinde o „Apocalipsă a lui Noe” de sine stătătoare). Dar să enumerăm cele cinci secțiuni alcătuitoare: - I-XXXVI: Preambul. Cartea veghetorilor (redactată spre mijlocul secolului al III-lea î.Hr.); - XXXVII-LXXI: Cartea Parabolelor lui Enoh (secolul I î.Hr.); - LXXII-LXXXII: Tratatul de astronomie (prima jumătate
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ceara” în prezența Fiului Omului. Modelul, ușor de recunoscut în spatele viziunilor „apocaliptice” din Cartea lui Enoh, îl constituie episodul potopului. Nu întâmplător în secțiunea a doua a textului este intercalată, destul de stângaci din punctul de vedere al tehnicii literare, o „apocalipsă a lui Noe”. Potopul reprezintă o distrugere aproape totală a vieții terestre, dar în același timp preludiul unei noi creații, a unei noi cosmogeneze. De altfel, orice eshatologie presupune o cosmologie. Totuși, autorul nostru are de rezolvat o contradicție: cum
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
nostru scrie din perspectiva unui Enoh postdiluvian. Nimic mai firesc pentru un asemenea gen literar. Granițele temporale și spațiale se frâng, iar noi am dovedi o mare naivitate căutând o coerență logic-argumentativă într-un „discurs” de tip metonimic și paratactit. Apocalipsele nu sunt altceva decât poeme, am zice astăzi, „științifico-fantastice” cu încărcătură psihic-teologică profundă. În viziunea lui Enoh este intercalată, așa cum pomeneam adineaori, o altă viziune, independentă la origine: cea a lui Noe (cap. LX și urm.). Astfel se punctează încă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
prăbușește în abis; munții se ciocnesc între ei, la fel dealurile și copacii. Urmează rugăciunea lui Enoh către Dumnezeu, pentru ca acesta să se îndure și să cruțe măcar o părticică din pământ. A doua viziune, cunoscută îndeobște sub numele de „apocalipsa cu bestiar”, prezintă istoria omenirii după un cod „zoologic”. Fiecare animal trimite la un personaj individual sau colectiv. În paranteză voi da referentul vizat. Așadar Enoh vede un taur alb (Adam), o vacă (Eva) și doi viței, unul roșcat și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
invocându-le și ascultând de cuvântul lor” (XC, 30). Dar judecata nu culminează cu izbânda lui Israel, ci cu nașterea noului Adam („un taur alb, cu coarne mari”) și convertirea tuturor națiilor (păsările și animalele se transformă în tauri albi). „Apocalipsa cu bestiar” stă la originea unui întreg gen literar, ilustrat și în cultura română, printre altele, de Istoria ieroglifică a lui Cantemir. 4Ezdra Tradiția rabinică îl consideră pe Ezdra „al doilea Moise”. Într-adevăr, se poate spune că întoarcerea din
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
rea a omului, în «inima sa rea» (III, 20; VII, 48). O sămânță rea a fost semănată în inima lui Adam. Din această sămânță nu poate ieși decât teribilă recoltă!”100. 4Ezdra a fost redactată cam în aceeași perioadă cu Apocalipsa lui Ioan (95-100 d.Hr.). * Prima viziune (dialogul între Ezdra și trimisul lui Dumnezeu, Uriel) se leagă de o nedumerire pe care o întâlnim și în gura lui Baruh: ce rațiune poate să aibă pedepsirea poporului ales, Israel, prin intermediul unui
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lumii. Baruh grec sau 3Baruh Baruh este, așa cum știm din Vechiul Testament, un discipol al profetului Ieremia, a cărui activitate publică s-a desfășurat în vremea exilului babilonian (626-586 î.Hr.). Scrierea datează de pe la începutul secolului I d.Hr., așadar este puțin anterioară Apocalipsei lui Ioan. Miza esențială pare a fi menținerea „speranței împotriva oricărei speranțe”. Comunitatea unde se pare că s-a zămislit textul pare amenințată de o catastrofă de amploarea exilului babilonian. Reactualizând figura lui Baruh, membrii comunității își regăsesc un model
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
oamenii teriomorfi, din primele două ceruri, pasărea Phoenix și călătoria Soarelui, din al treilea cer, demonul-șarpe identificat cu Hadesul) trimit la imaginarul egiptean. „Există bune indicii în favoarea unei origini egiptene a operei. ș...ț Mediul în care s-a creat Apocalipsa lui Baruh în greacă este o comunitate mistică și sincretistă. Adepții acestei confrerii făceau speculații asupra misterelor creației. Ei se autointitulau «prieteni ai îngerilor» și doreau să trăiască în curățenie sufletească toată viața.”105 * Revelația (apokalypsis) are loc pe malul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
și 51,1). A treia trăsătură, mai rar întâlnită, dar extrem de importantă: protagonistul povestește crâmpeie din autobiografia sa, instituindu-se astfel ca model (în dublu sens: de urmat sau de ocolit; de exemplu Viața lui Adam și a Evei 30-44; Apocalipsa lui Moise 15-30). Există și cazuri în care protagonistul se mulțumește să facă o pledoarie fierbinte pentru un alt personaj, văzut ca întrupare a tuturor virtuților umane (de pildă, Iosif în Testamentul celor doisprezece patriarhi). Ultima trăsătură o constituie „competența
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
care ți-l voi arăta Eu” (Geneza 12,1). Testamentul lui Abraham dezvoltă sensul figurat al pasajului biblic: „despărțirea” lui Abraham de casa părintească este asimilată cu despărțirea de tot ce-i pământesc, altfel spus, cu despărțirea sufletului de trup. Apocalipsa lui Abraham, un alt text apocaliptic, despre care vom spune câteva cuvinte mai încolo, exploatează sensul literal, propriu al pasajului respectiv. De aceea prima parte a acestei scrieri intertestamentare va fi consacrată convertirii patriarhului, altfel spus, ruperii de credința idolatră
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
muribundul își va recăpăta vigoarea fizică și sufletească. Dar sufletul se lipește de mâna înșelătoare, iese din trup și arhanghelul Mihail îl urcă imediat la Domnul. Revenind însă la primul refuz la lui Abraham, el provoacă indirect călătoria cerească și apocalipsa din capitolele 10-14. Înainte de a muri, Abraham îi cere lui Dumnezeu un ultim hatâr: să poată contempla în trup fiind întreg pământul, de la un capăt la celălalt, în toată bogăția și diversitatea vieții sale. și rugămintea i se împlinește neîntârziat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
un realism unic în literatura intertestamentară și nu numai, rămâne colaterală subiectului nostru. Viziunea pură și simplă din Testamentul lui Abraham este descrisă în capitolele X-XIV. Ea va constitui modelul și sursa principală a unei scrieri faimoase în Evul Mediu, Apocalipsa lui Pavel. Apocalipsa lui Abraham Ciclul abrahamic cuprinde și o Apocalipsă 118, alcătuită din două mari secțiuni: prima nu ne interesează (e un tratat narativ împotriva idolatriei, povestind convertirea lui Abraham); a doua, în schimb, e o adevărată bijuterie a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
în literatura intertestamentară și nu numai, rămâne colaterală subiectului nostru. Viziunea pură și simplă din Testamentul lui Abraham este descrisă în capitolele X-XIV. Ea va constitui modelul și sursa principală a unei scrieri faimoase în Evul Mediu, Apocalipsa lui Pavel. Apocalipsa lui Abraham Ciclul abrahamic cuprinde și o Apocalipsă 118, alcătuită din două mari secțiuni: prima nu ne interesează (e un tratat narativ împotriva idolatriei, povestind convertirea lui Abraham); a doua, în schimb, e o adevărată bijuterie a literaturii mistice cunoscute
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
a lui Isaia este o zvâcnire de durere, nostalgie și orgoliu. Trăsături definitorii ale genului apocaliptic După cele șase prezentări, putem încerca o descriere fenomenologică a literaturii apocaliptice. Voi urma grosso modo excelenta introducere a lui P. Vielhauer la capitolul „Apocalipse” din ediția E. Hennecke, W. Schneemelcher, R. Wilson 128. Patru sunt caracterele formale, de compoziție ale genului: recurgerea la pseudonimie, importanța acordată viziunilor, vaticinium ex eventu și combinarea formelor (caracter hibrid). Apocalipsele pot fi considerate reacții individuale și revizioniste la
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
excelenta introducere a lui P. Vielhauer la capitolul „Apocalipse” din ediția E. Hennecke, W. Schneemelcher, R. Wilson 128. Patru sunt caracterele formale, de compoziție ale genului: recurgerea la pseudonimie, importanța acordată viziunilor, vaticinium ex eventu și combinarea formelor (caracter hibrid). Apocalipsele pot fi considerate reacții individuale și revizioniste la canonul biblic. Conform tradiției iudaice, profeția a încetat odată cu secolul al V-lea î.Hr. Dumnezeu nu mai comunică direct cu poporul Său, ci numai prin riturile sacre întreținute de preoți în Templu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
se instituționalizează și se clericalizează. Totuși, în orice religie revelată există și vor exista mereu răbufniri individuale, ce creează mișcări disidente, alternative la starea de fapt instituțională. Pentru a da o cât mai mare pondere și credibilitate revelațiilor lor, autorii apocalipselor se folosesc de numele unor personalități consacrate: Daniel, Isaia, Ezdra, Enoh etc. În felul acesta, ei încearcă să desființeze, măcar la nivel formal, granița dintre scrierile canonice și cele necanonice. Pseudonimia despre care vorbesc aici are însă și o justificare
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
personalități consacrate: Daniel, Isaia, Ezdra, Enoh etc. În felul acesta, ei încearcă să desființeze, măcar la nivel formal, granița dintre scrierile canonice și cele necanonice. Pseudonimia despre care vorbesc aici are însă și o justificare logică, oferită de autorii înșiși: apocalipsele respective nu au fost făcute publice, din varii motive, în timpul vieții protagonistului, ci au așteptat condiții favorabile. De pildă, la sfârșitul lui 4Ezdra se spune că, timp de patruzeci de zile, profetul a dictat câtorva scribi conținutul revelațiilor primite de la
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]