866 matches
-
teorii înrudite sunt denumite, de alte surse de specialitate, cu termenul de „pozitivism”, pe care îl recomand, tocmai datorită faptului că elimină confuzia dintre Școala engleză a relațiilor internaționale și o categorie întreagă de teorii înrudite între ele doar prin asumpții metodologice și gnoseologice. Explicarea sociologică a apariției unei școli distincte a relațiilor internaționale în lumea britanică ține, fără îndoială, de poziția diferită a țărilor Commonwealth-ului, în ierarhia de putere internațională, față de cele două superputeri, mai ales în anii ’60-’70
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
internaționale. Precursorii evocați în scrierile Școlii engleze sunt Grotius și Vattel, sub aspectul importanței pe care aceștia o acordă dreptului internațional și primelor teoretizări sistematice ale acestuia. Un alt autor al teoriei politice clasice, ale cărui idei se regăsesc în asumpțiile fundamentale ale raționalismului, este John Locke. Concepția sa despre starea naturală (state of nature), fundamental diferită - în ipotezele și implicațiile ei cele mai profunde - de concepția lui Hobbes, atât de invocată în cazul realismului clasic, constituie o sursă importantă de
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
o deosebire esențială, teoriile fiind constructe intelectuale menite să explice legile, iar pentru aceasta este nevoie ca ele să creeze un tablou mental simplificat, abstras din realitate, al domeniului cercetat. În cadrul unei teorii se combină enunțuri descriptive și enunțuri non-factuale (asumpții) teoretice, rolul acestora din urmă fiind acela de a da sens datelor. Asumpțiile trebuie judecate nu după corespondența lor cu realitatea, ci pornind de la capacitatea teoriei care le include de a explica domeniul cercetat. Un demers strict inductiv, concretizat prin
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
aceasta este nevoie ca ele să creeze un tablou mental simplificat, abstras din realitate, al domeniului cercetat. În cadrul unei teorii se combină enunțuri descriptive și enunțuri non-factuale (asumpții) teoretice, rolul acestora din urmă fiind acela de a da sens datelor. Asumpțiile trebuie judecate nu după corespondența lor cu realitatea, ci pornind de la capacitatea teoriei care le include de a explica domeniul cercetat. Un demers strict inductiv, concretizat prin emiterea de ipoteze pornind de la observarea realității, este ineficient: el va pune în
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
din punct de vedere structural” (Ibidem, p. 89) cu sistemul politic internațional, în sensul că în ambele funcționează principiul auto-ajutorării. Piața condiționează comportamentul actorilor economici, recompensând și sancționând, la rândul ei, anumite tipuri de comportamente. Într-un astfel de mediu, asumpția lui Waltz despre unități (state) este că ele vor căuta să supraviețuiască, modelându-și comportamentele în acest sens. Al doilea eșalon al structurii se referă la specificația funcțiilor unităților. În domeniul intern, relațiile de supraordonare-subordonare încurajează diferențierea între unități, fiecare
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
însă pe terenul politicii externe - adică fără a trata modul sau eficacitatea cu care unitățile vor răspunde acestor presiuni și posibilități. Teoria trebuie să lege nivelul sistemic de cel al actorului, în sensul că, pornind de la un set minimal de asumpții despre stat și motivația acțiunii sale, trebuie să arate cum constrângerile structurale generează rezultatul așteptat. O asemenea teorie este cea a balanței de putere. Astfel, într-un mediu anarhic, caracterizat de auto-ajutorare, statul are drept scop suprem supraviețuirea, ca precondiție
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
un potențial agresor) nu va lua în calcul motivele, ci exclusiv capacitățile acestuia. Ea se poate realiza prin eforturi interne (sporirea propriilor capacități) sau externe (crearea de alianțe). Alegerea de către stat a comportamentului de contrabalansare nu are nevoie de nici o asumpție de raționalitate a statului - el este „prescris” de la nivelul structurii, prin intermediul mecanismului de socializare. Waltz pornește de la premisa că orice teorie trebuie să treacă proba falsificabilității, însă recunoaște că, deoarece se prezice doar o vag definită și inconstantă condiție de
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
au fost, în mare, confirmate pe intervalul studiat, iar epocile de multipolarism neechilibrat (1793-1815, 1903-1918 și 1939-1945) sunt marcate de războaie majore: războaiele napoleoniene și cele două războaie mondiale. Realismul defensiv Realismul defensiv combină perspectiva structurală cu un set de asumpții despre stimulentele conflictului sau cooperării interstatale. În primul rând, interpretând dilema securității, realiștii defensivi arată că încheierea de alianțe sau înarmarea, în scopul atingerii obiectivelor de securitate ale statului, pot conduce la o diminuare a securității, prin aceea că un
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
să opineze că mulți neoliberali participă la conturarea unui program de cercetare neorealist lărgit sau să sugereze existența unei tabere comune raționaliste, opusă reflectivismului. Subdisciplina studiilor de securitate a produs o tipologie bazată pe reunirea a două criterii de diferențiere: asumpțiile referitoare la anarhie (care fundamentează mai vechea separare între realismul ofensiv și cel defensiv) și fenomenele ce trebuie explicate de teorie (delimitându-se astfel neorealismul și realismul neoclasic). Astfel, neorealismul ar reuni teoriile care încearcă să explice rezultatele internaționale - spre
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
neorealismul și realismul neoclasic). Astfel, neorealismul ar reuni teoriile care încearcă să explice rezultatele internaționale - spre exemplu, probabilitatea războiului între Marile Puteri, durabilitatea alianțelor sau probabilitatea cooperării internaționale. Poate fi delimitat un cadran al neorealismului defensiv, cuprinzând teorii bazate pe asumpția că sistemul internațional oferă statelor stimulente pentru expansiune doar în anumite condiții. Aici se regăsesc, printre altele, teoria waltziană a balanței de putere sau teoriile preponderent structurale în privința dilemei securității. În cadranul neorealismului ofensiv, o poziție proeminentă este deținută de
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
de această omisiune și de apariția distincției între curentul ofensiv și cel defensiv, ale cărei rădăcini țin - așa cum s-a discutat în secțiunile anterioare - de interpretarea implicațiilor anarhiei, delimitarea realismului neoclasic față de neorealism poate fi interpretată tot prin prisma relaxării asumpțiilor naturaliste și holiste găsite în versiunea structurală a lui Waltz. De asemenea, prin plasarea împreună, în cadranul neorealismului defensiv, a teoriei structurale waltziene și a versiunilor realist-defensive axate pe teoria jocurilor, se observă că și această tipologie reflectă ideea continuității
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
dintre acestea trebuie să fie realismul structural, care are meritul de a fi parcimonios și clar, deși sfera fenomenelor pe care le cuprinde este limitată. Altul [...] trebuie să fie un program de cercetare structural, modificat, care să relaxeze unele dintre asumpțiile realismului structural, dar să rețină destul din nucleul dur pentru a putea genera predicții a priori pe baza informațiilor despre mediul internațional. În fine, avem nevoie de teorii mai bune despre politica internă, luarea deciziilor și procesarea informațiilor, astfel încât golul
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
se pornească de la cunoașterea contextului în care ea se produce. Caracterul structural este important deoarece, pornind de la influența structurii sistemului internațional, se pot face predicții cu privire la comportamentul actorilor. Programul de cercetare enunțat de Keohane se bazează pe o serie de asumpții ale realismului structural care suferă, însă, unele modificări: statele sunt principalii actori în politica mondială, însă organizațiile interguvernamentale și actorii nestatali joacă roluri mai importante decât sunt dispuși să accepte realiștii; actorii sunt caracterizați de raționalitate, în sensul că tind
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
regimuri internaționale” - un concept care va deveni central în cadrul programului de cercetare neoliberal. Lucrarea lui Keohane și Nye Power and Interdependence (1977) are o importanță specială în acest context, pentru că impune un model de înțelegere a politicii mondiale: interdependența complexă. Asumpțiile situate la baza acestui model erau următoarele: societățile sunt conectate prin multiple canale: interstatale (canalele normale asumate de realiști); transguvernamentale (sesizabile în cazul în care se relaxează asumpția realistă că statele acționează coerent, ca unități); și transnaționale (sesizabile în cazul
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
context, pentru că impune un model de înțelegere a politicii mondiale: interdependența complexă. Asumpțiile situate la baza acestui model erau următoarele: societățile sunt conectate prin multiple canale: interstatale (canalele normale asumate de realiști); transguvernamentale (sesizabile în cazul în care se relaxează asumpția realistă că statele acționează coerent, ca unități); și transnaționale (sesizabile în cazul în care se relaxează asumpția realistă că statele sunt singurele unități cu rol de actori în politica internațională); agenda relațiilor interstatale constă dintr-o multitudine de teme, care
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
model erau următoarele: societățile sunt conectate prin multiple canale: interstatale (canalele normale asumate de realiști); transguvernamentale (sesizabile în cazul în care se relaxează asumpția realistă că statele acționează coerent, ca unități); și transnaționale (sesizabile în cazul în care se relaxează asumpția realistă că statele sunt singurele unități cu rol de actori în politica internațională); agenda relațiilor interstatale constă dintr-o multitudine de teme, care nu sunt aranjate într-o ierarhie clară sau consistentă); guvernele nu utilizează forța militară acolo unde prevalează
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
Power and Interdependence, la zece ani de la publicare, ei au privit teoretizările realiste și cele liberale ca fiind nu opuse, ci complementare: Atât realismul, cât și liberalismul își au rădăcinile într-o viziune utilitaristă asupra lumii [...] [Ambele] sunt consistente cu asumpția că, în mare, comportamentul statului poate fi interpretat ca o activitate rațională sau cel puțin inteligentă. De aceea, realismul și liberalismul nu sunt două paradigme incomensurabile (Keohane și Nye, 1987, pp. 728-729). Recunoscând că în trecut omiseseră a se poziționa
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
dihotomiile de mai sus și căruia, prin urmare, îi lipsește unitatea proprie unui nou curent de gândire. În același context, adepții radicali ai fiecăreia dintre pozițiile menționate critică teoria constructivistă tocmai pentru că este diferită, în anumite aspecte, de convingerile și asumpțiile elementare. Din acest punct de vedere, într-un mod radical, constructivismul poate fi atacat ca neaparținând nici uneia dintre abordările clar conturate în relațiile internaționale și contestat ca atare din cauza eclectismului său. Pentru un adept al premiselor și viziunii constructiviste despre
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
a identității lor, mai ales în sensul integrării diferențelor de gen și a unor valori ambigen. Feminismul perspectival (standpoint) este astăzi una dintre cel mai bine reprezentate linii de cercetare feministă în relațiile internaționale, axată pe evidențierea, analiza și critica asumpțiilor de gen implicite domeniului, așa cum a fost el definit și teoretizat până în acest moment. Feminismul perspectival consideră că identitatea istorică, socială, de gen a autorului, a teoreticianului influențează modul de teoretizare. Identitatea masculină a tuturor autorilor de relații internaționale constituie
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
de la premise și până la ultimele consecințe teoretice, și chiar practice. Este categoria cel mai bine reprezentată în literatura ultimelor două decenii și în marea majoritate a curentelor teoretice feministe. Lucrările critice își propun să aducă la lumină modul în care asumpțiile de gen care stau la baza organizării societăților noastre și a înțelegerii pe care o dezvoltăm de-a lungul vieții despre noi înșine și lumea înconjurătoare sunt la fel de prezente și în modalitatea de înțelegere a relațiilor internaționale, în construirea teoriilor
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
ipoteză extrem de plauzibilă, consecințele lui fiind situate dincolo de înțelegerea umană. Din acest punct de vedere, orice cercetător era, practic, condamnat la a postula drept inevitabile acele caracteristici ale mediului pe care le observa în fiecare clipă: competitiv, anarhic, extrem de periculos. Asumpțiile generale și logica realistă păreau pur și simplu singurele care treceau proba verificării empirice, de unde și enorma influență a acestui curent în perspectiva tradițională asupra securității prezentată în acest capitol. Gândirea relațiilor internaționale în termenii conflictului armat a devenit în
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
atât, este o teorie a puterilor de statu-quo. În plus, această teorie eșuează în a diferența între multitudinea de interese și motive pe care un stat le poate avea pentru a alege să balanseze sau să se alinieze. Ca atare, asumpția generală este că ambele comportamente sunt motivate de dorința statelor de a-și maximiza securitatea - sau, chiar mai mult decât atât, că singurul interes vital al unui stat în sistemul internațional anarhic este acela de a-și maximiza securitatea. A
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
doua direcție teoretică de studiu al alianțelor o constituie teoria balanței amenințărilor, dezvoltată de Stephen Walt în The Origins of Alliances. Aceasta are la bază teoria balanței de putere, pe care însă Walt o repune în discuție, transformând câteva dintre asumpțiile ei esențiale. Spre deosebire de Morgenthau, Walt susține că statele dezvoltă comportamente de aliniere sau balansare ca răspuns nu la dezechilibrul de putere din sistem, ci la dezechilibrele de amenințări cu care se confruntă. Aceste dezechilibre de amenințare apar îndeosebi când există
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
faptul că războiul este exclus de către membrii unei comunități de securitate doar în relațiile dintre ei, nu și față de terți - în relațiile cu aceștia, statele revin la logica raporturilor specifice unui mediu în care propria supraviețuire este problematică. Asemănările cu asumpțiile teoriei păcii democratice (tratată în alt capitol) sunt evidente. Trebuie făcută însă precizarea că fundamentele celor două abordări concordă doar până la un punct: în comunitățile de securitate, încrederea reciprocă poate fi fundamentată pe valorile democratice, dar nu exclusiv, definitorie fiind
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
respective au aderat la logica deja descrisă chiar în situația modificării condițiilor bipolarității: în interior, o democrație liberală; în exterior, participarea la un sistem de securitate condus de Statele Unite. Aplicarea cu maximă rigoare a „briciului lui Ockham” - de eliminare a asumpțiilor inutile - face ca înntreaga teorie a comunităților de securitate să fie pusă sub semnul întrebării. Existența unei grupări de state care au renunțat indubitabil la folosirea forței în relațiile dintre ele nu presupune cu necesitate dezvoltarea unor interese și identități
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]