407 matches
-
politice și economice, profitând de război. Uneori, ei reprezentau o minoritate națională, religioasă sau lingvistică și, ca atare, erau deja disprețuiți sau temuți din alte motive. Deși „colaboraționismul” nu exista ca delict, neavând o definiție legală și o pedeapsă corespunzătoare, colaboraționiștii puteau fi acuzați În mod plauzibil de trădare, o infracțiune reală, comportând sancțiuni destul de severe. Pedepsirea colaboraționiștilor (reali și imaginari) a Început Înainte de sfârșitul războiului. Mai exact, a avut loc În toți acei ani, fie sub formă de acțiuni individuale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
atare, erau deja disprețuiți sau temuți din alte motive. Deși „colaboraționismul” nu exista ca delict, neavând o definiție legală și o pedeapsă corespunzătoare, colaboraționiștii puteau fi acuzați În mod plauzibil de trădare, o infracțiune reală, comportând sancțiuni destul de severe. Pedepsirea colaboraționiștilor (reali și imaginari) a Început Înainte de sfârșitul războiului. Mai exact, a avut loc În toți acei ani, fie sub formă de acțiuni individuale, fie pe baza instrucțiunilor de la organizațiile clandestine. În intervalul dintre refluxul armatelor germane și preluarea efectivă a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o suscitau pedepsele demonstrează că, pentru femei, ca și pentru bărbați, ocupația a fost resimțită În primul rând ca o umilință. Jean-Paul Sartre descria colaborarea În termeni deliberat sexuali, ca „supunere” În fața puterii ocupantului; În numeroase romane din anii ’40, colaboraționiștii sunt fie femei, fie bărbați slabi („efeminați”), seduși de farmecul viril al stăpânitorilor teutoni. Răzbunându-se crunt pe femeile pierdute, francezii Încercau să Înăbușe amintirea incomodă a neputinței lor personale și colective. Acte anarhice de pedepsire violentă au avut loc
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lucru. Răfuiala nepremeditată (Însă discret alimentată, În unele cazuri) contribuia la eliminarea elitelor locale și a acelor politicieni care ar fi putut sta În calea ambițiilor comuniste. În Bulgaria, de exemplu, nou-apărutul Front al Patriei a stimulat pedepsirea neoficială a colaboraționiștilor de orice speță, sub acuza generică de „simpatizant fascist”, și a Încurajat denunțarea oricărei persoane suspectate de simpatii prooccidentale. În Polonia, răzbunarea populară Îi viza frecvent pe evrei - În primele patru luni ale anului 1945, În Polonia eliberată au fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Polonia), unde, pe 4 iulie 1946, 42 de evrei au fost uciși și mulți alții răniți, din cauza zvonului că un copil din localitate a fost răpit și omorât În cadrul unui ritual. Într-un sens, și aceste acte erau Îndreptate Împotriva colaboraționiștilor, pentru că, În ochii multor polonezi (inclusiv ai foștilor partizani antinaziști), evreii erau suspectați de afinități cu ocupantul sovietic. Nu se cunoaște numărul exact al oamenilor uciși În primele luni de epurări și execuții „neautorizate” din estul Europei, ocupat de sovietici
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
toate delictele comise de Rezistență (sau În numele său) În primele 41 de zile de la data oficială a eliberării naționale. În schimb, se subînțelegea că instituțiile guvernamentale recent restabilite Își asumau sarcina pedepsirii vinovaților. Aici au apărut problemele. Ce era un „colaboraționist”? Cu cine colaborase și În ce scop? Dincolo de cazurile simple de omucidere sau furt, de ce se făceau vinovați „colaboraționiștii”? Cineva trebuia să plătească pentru suferințele națiunii, dar ce Însemna, concret, această suferință și cui putea fi imputată? Conturul acestei enigme
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În schimb, se subînțelegea că instituțiile guvernamentale recent restabilite Își asumau sarcina pedepsirii vinovaților. Aici au apărut problemele. Ce era un „colaboraționist”? Cu cine colaborase și În ce scop? Dincolo de cazurile simple de omucidere sau furt, de ce se făceau vinovați „colaboraționiștii”? Cineva trebuia să plătească pentru suferințele națiunii, dar ce Însemna, concret, această suferință și cui putea fi imputată? Conturul acestei enigme varia de la stat la stat, dar dilema fundamentală era una singură: nu exista un precedent pentru experiența europeană din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1914 și 1918 -, acest lucru nu era privit ca o Încălcare a legii, ci ca un rău inevitabil al războiului. După cum am remarcat, colaboraționismul nu cădea sub incidența legii decât atunci când echivala cu trădarea. Ca să luăm un exemplu grăitor, mulți colaboraționiști din Franța - indiferent de circumstanțele particulare - au fost inculpați și condamnați, conform Articolului 75 al Codului Penal din 1939, pentru „pactizare cu inamicul”. Dar cei aduși În fața curților judecătorești franceze lucraseră adesea nu pentru naziști, ci cu regimul de la Vichy
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru naziști, ci cu regimul de la Vichy, condus și administrat de francezi și, În aparență, moștenitorul legitim al statului francez antebelic. Aici, ca și În Slovacia, Croația, Ungaria, Protectoratul Boemiei, Republica de la Salò a lui Mussolini sau România mareșalului Antonescu, colaboraționiștii s-au apărat, pretinzând că nu lucraseră decât cu și pentru autoritățile propriului stat. Din partea Înalților funcționari din poliție sau guvern, evident vinovați de a fi slujit interesele naziste prin intermediul regimurilor-marionetă, argumentul era cel puțin nesincer. Dar figurile mai puțin
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
semene a justiție. Numărul celor pedepsiți, ca și gravitatea sentințelor, varia enorm de la o țară la alta. În Norvegia, la o populație de numai 3 milioane de locuitori, toți cei 55.000 de membri ai Nasjonal Samling, principala organizație a colaboraționiștilor pronaziști, au fost puși sub acuzare, alături de alți 40.000; 17.000 au fost condamnați la Închisoare și 30 la moarte, dintre care 25 au fost executați. Nicăieri În altă parte proporțiile nu au fost atât de ridicate. În Olanda
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sau profesiile liberale), 154 de oameni au fost condamnați la moarte și 40 dintre ei executați. În Belgia Învecinată s-au pronunțat mai multe sentințe capitale (2.940), dar au fost executate Într-un procent mai mic (242). Numărul de colaboraționiști trimiși la Închisoare a fost aproximativ același, dar, În vreme ce olandezii i-au amnistiat curând pe majoritatea deținuților, statul belgian i-a ținut mult timp după ziduri, iar foștii colaboraționiști vinovați de delicte grave nu și-au recăpătat niciodată integral drepturile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au fost executate Într-un procent mai mic (242). Numărul de colaboraționiști trimiși la Închisoare a fost aproximativ același, dar, În vreme ce olandezii i-au amnistiat curând pe majoritatea deținuților, statul belgian i-a ținut mult timp după ziduri, iar foștii colaboraționiști vinovați de delicte grave nu și-au recăpătat niciodată integral drepturile civile. Contrar unui longeviv mit postbelic, populația flamandă nu a fost pedepsită cu predilecție, deși este adevărat că, prin represiunea eficientă a suporterilor Noii Ordini (În majoritate flamanzi), elitele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a existat, practic, colaborare. Cu toate acestea, 374 de danezi din 100.000 au fost condamnați la Închisoare În cadrul unui proces postbelic. În Franța, colaboraționismul a fost pedepsit mai blând tocmai pentru că fusese atât de răspândit. De vreme ce Însuși statul era colaboraționistul principal, să acuzi de acest lucru niște simpli cetățeni părea abuziv și risca să semene discordia - cu atât mai mult cu cât 3 din 4 judecători de la procesele colaboraționiștilor francezi fuseseră ei Înșiși angajați ai statului colaboraționist. Până la urmă, numai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
blând tocmai pentru că fusese atât de răspândit. De vreme ce Însuși statul era colaboraționistul principal, să acuzi de acest lucru niște simpli cetățeni părea abuziv și risca să semene discordia - cu atât mai mult cu cât 3 din 4 judecători de la procesele colaboraționiștilor francezi fuseseră ei Înșiși angajați ai statului colaboraționist. Până la urmă, numai 94 de oameni din 100.000 (mai puțin de 0,1% din populație) au fost condamnați la Închisoare pentru infracțiuni săvârșite În timpul războiului. Dintre cei 38.000 de Întemnițați
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Însuși statul era colaboraționistul principal, să acuzi de acest lucru niște simpli cetățeni părea abuziv și risca să semene discordia - cu atât mai mult cu cât 3 din 4 judecători de la procesele colaboraționiștilor francezi fuseseră ei Înșiși angajați ai statului colaboraționist. Până la urmă, numai 94 de oameni din 100.000 (mai puțin de 0,1% din populație) au fost condamnați la Închisoare pentru infracțiuni săvârșite În timpul războiului. Dintre cei 38.000 de Întemnițați, majoritatea au beneficiat de amnistia parțială din 1947
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
rămas decât 1.500. Între 1944 și 1951, curțile judecătorești din Franța au condamnat la moarte 6.763 de persoane (3.910 in absentia) pentru trădare și delicte similare. Dintre aceste sentințe, numai 791 au fost executate. Principala pedeapsă aplicată colaboraționiștilor francezi a fost „decăderea din drepturi”, introdusă imediat după eliberarea Parisului pe 26 august 1944 și comentată sardonic de Janet Flanner: „Decăderea din drepturi șdégradation nationaleț Înseamnă să pierzi tot ceea ce francezii consideră agreabil: dreptul de a purta decorații de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din Axă, Italia a fost autorizată de guvernele aliate să-și organizeze singură procesele și epurarea - la urma urmei, italienii Întorseseră armele În 1943. Dar nu era deloc clar cine și cum trebuia urmărit În justiție. Dacă În restul Europei colaboraționiștii erau prin definiție acuzați de „fascism”, În Italia termenul acoperea o categorie mult prea largă și eterogenă. Condusă de fasciștii locali Între 1922 și 1943, țara a fost scoasă de sub sceptrul lui Mussolini de unul dintre mareșalii acestuia, Pietro Badoglio
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În septembrie 1944 pentru judecarea celor mai importanți prizonieri, era compusă din judecători și avocați care fuseseră ei Înșiși fasciști; la fel și personalul Curții Extraordinare cu Juri, instanță creată special pentru a-i pedepsi pe angajații mărunți ai regimului colaboraționist. În aceste condiții, demersurile judiciare nu puteau stârni populației un prea mare respect. Cum era de așteptat, rezultatele nu au mulțumit pe nimeni. Până În februarie 1946, au fost anchetați 394.000 de angajați guvernamentali, dintre care numai 1.580 au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
făcea nici o distincție Între partizanii de stânga care luptaseră Împotriva lui Hitler și gherilele comuniste care Încercau să dărâme statul grec postbelic (ce-i drept, adesea era vorba despre aceiași oameni), judecați și condamnați În anii următori au fost nu colaboraționiștii, ci inamicii lor, partizanii - În plus, ei s-au văzut excluși din viața publică decenii la rând, iar copiii și nepoții lor nu s-au putut angaja În supradimensionatul sector de stat până spre sfârșitul anilor ’70. Procesele și epurările
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reținem acest lucru când ne Îndreptăm atenția asupra represaliilor postbelice oficiale din Europa Centrală și de Est. Fără Îndoială că, din punctul de vedere al lui Stalin și al autorităților de ocupație sovietice din teritoriile controlate de Armata Roșie, pedepsirea colaboraționiștilor, a fasciștilor și nemților reprezenta În primul rând un mod de a curăța peisajul social și politic local de posibile impedimente În calea comunismului. La fel și În cazul Iugoslaviei lui Tito. Numeroase persoane au fost acuzate de crime fasciste
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu erau acuzate degeaba. Iugoslavia era un caz deosebit de Încâlcit. În Ungaria, Curțile Populare au judecat la Început adevărați criminali de război - Îndeosebi activiștii din regimurile progermane ale lui Döme Sztójay și Ferenc Szálasi din 1944. Procentul fasciștilor și al colaboraționiștilor condamnați În Ungaria nu l-a depășit pe cel din Belgia sau Olanda postbelică - deși nu Încape Îndoială că ei săvârșiseră crime grave, executând cu entuziasm (și chiar anticipând) programul german de expediere În lagăre a sute de mii de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ar fi putut Împotrivi instaurării regimului comunist. Curțile Populare Extraordinare din Cehoslovacia, Înființate prin decret prezidențial la 19 mai 1945, au Împărțit 713 sentințe capitale, 741 de condamnări pe viață și 19.881 de alte sentințe privative de libertate „trădătorilor, colaboraționiștilor și elementelor fasciste din rândurile națiunii cehe și slovace”. Cuvintele amintesc de jargonul judiciar sovietic, prefigurând viitorul sumbru al țării. Dar În Cehoslovacia ocupată existaseră Într-adevăr trădători, colaboraționiști și fasciști: unul dintre aceștia, părintele Tiso, a fost spânzurat la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
viață și 19.881 de alte sentințe privative de libertate „trădătorilor, colaboraționiștilor și elementelor fasciste din rândurile națiunii cehe și slovace”. Cuvintele amintesc de jargonul judiciar sovietic, prefigurând viitorul sumbru al țării. Dar În Cehoslovacia ocupată existaseră Într-adevăr trădători, colaboraționiști și fasciști: unul dintre aceștia, părintele Tiso, a fost spânzurat la 18 aprilie 1947. Dacă părintele Tiso și alții au avut parte de un proces corect - sau dacă un proces corect ar fi fost posibil În atmosfera vremii - rămâne o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
criticate: cei judecați când războiul era Încă În plină desfășurare sau imediat după eliberare au primit pedepse mult mai aspre decât cei inculpați ulterior. Prin urmare, delincvenții mărunți judecați În primăvara anului 1945 au primit sentințe mai lungi decât diverși colaboraționiști notorii, care nu au compărut decât abia după un an. În Boemia și Moravia, foarte multe (95%) dintre sentințele capitale au fost duse la Îndeplinire, din pricina unei reguli care prevedea ca prizonierii să fie executați În două ore de la pronunțarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Europa Centrală, al cărei viitor politic era deocamdată incert, părea mai prudent ca soarta ei să fie separată de cea a Germaniei. Însă Austria nu era o țară ocupată ca oricare alta, unde era de ajuns ca fasciștii și colaboraționiștii locali să fie pedepsiți pentru ca viața să-și reia cursul normal. Din 7 milioane de locuitori, 700.000 fuseseră membri ai Partidului Nazist; când războiul s-a terminat, existau 536.000 de membri cu carnet; 1,2 milioane de austrieci
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]