926 matches
-
principiului realității. Presupunând că, în ciuda opoziției supraeului sau a lumii exterioare, pulsiunea ajunge să își găsească satisfacerea, s-ar înregistra mai întâi o senzație de plăcere, întrucât satisfacerea unui instinct este întotdeauna plăcută la început. Mai târziu însă, sentimentele de culpabilitate generate de inconștient sau legate de pedepsele aplicate de lumea exterioară produc repulsie. În ambele cazuri, eul încearcă să evite senzația secundară de neplăcere. 3) Teama ca intensitatea pulsiunii să nu devină excesivă. Acest motiv se întâlnește la copii și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
a primului an de viață și al cărei început este marcat de identificarea cu mama ca obiect total) și caracterizată printr-o relație cu obiecte percepute în totalitatea lor și prin predominanța integrării, a ambivalenței, a angoasei depresive și a culpabilității. Controlul omnipotent asupra obiectului se dezvoltă ca apărare împotriva angoasei depresive, a culpabilității și a pierderii, apărare ce se sprijină pe o relație cu obiectele caracterizată prin dominare, control și dispreț. 11) A te crampona de obiect (V.): a te
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
cu mama ca obiect total) și caracterizată printr-o relație cu obiecte percepute în totalitatea lor și prin predominanța integrării, a ambivalenței, a angoasei depresive și a culpabilității. Controlul omnipotent asupra obiectului se dezvoltă ca apărare împotriva angoasei depresive, a culpabilității și a pierderii, apărare ce se sprijină pe o relație cu obiectele caracterizată prin dominare, control și dispreț. 11) A te crampona de obiect (V.): a te atașa de obiecte în mod exagerat, a nu fi dispus să rupi legătura
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
resping ajutorul celorlalți. În centrul ipohondriei se află un reproș mascat. 25) A se îmbolnăvi (V.): subiectul face referire în mod curent, în scop de evitare și de regresie, la bolile de care suferă, exagerându-le. Responsabilitatea poate fi evitată, culpabilitatea poate fi ocolită, iar pulsiunile agresive și libidinale resimțite ca periculoase pot fi înlăturate. Exploatarea inconștientă a bolii ca apărare este aproape sigur asociată cu alte mecanisme, cum sunt regresia sau transformarea activității în pasivitate. 26) Limitări ale funcțiilor eului
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
satisfacerea unei nevoi sau evitarea unui pericol. În această situație, proba realității este abandonată. 33) Refuzul realității psihice (L. și P.; Segal): apărare maniacă ce se dezvoltă, asemenea controlului omnipotent asupra obiectului, în timpul poziției depresive, ca apărare împotriva angoasei depresive, culpabilității și pierderii. Ea se întemeiază pe un refuz absolut al realității psihice - realitatea mediului intern, care include pulsiuni și obiecte interne. 34) Refuzul psihotic (DSM-IV): tip de refuz caracterizat printr-o alterare majoră a aprecierii realității. 35) Reliefarea afectelor (V.
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
și explicația rațională. Sentimentele sunt deci intensificate inconștient, în scop defensiv. 36) Reparația (L. și P.; Segal): mecanism vizând restaurarea unui obiect alterat de fantasmele distructive ale subiectului. Reparația survine în cursul poziției depresive ca reacție la angoase și la culpabilitate (fenomene de ordin depresiv). Dacă reparația funcționează ca o parte a sistemului de apărări maniace, ea capătă caracteristicile maniace ale refuzului, ale controlului și ale disprețului. 37) Ritualizarea (V.): stabilirea unei anumite ordini sau „identitudini” (sameness) a lucrurilor sau a
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
și metaforele - tot atâtea exemple de deplasări - joacă un rol important. Să luăm exemplul terapiei prin joc, utilizată la copii. Păpușile-părinți pot fi ucise și aruncate la gunoi, fapt ce are ca rezultat o senzațiede ușurare și nu una de culpabilitate. Să cităm un alt exemplu, dat de Horowitz et al. (1992), care procedează la o microanaliză a discursului construit în cadrul terapiei de o tânără suferind de fobie socială. Analiza, realizată de o întreagă echipă, s-a bazat pe o oră
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
manii de doliu” sunt bine cunoscute. N. Abraham și Torok (1973/1987) consideră totuși că „o anumită creștere a libidoului la decesul obiectului este un fenomen răspândit, dacă nu cumva universal”. Această tendință activă poate antrena sentimente de rușine și culpabilitate, după cum arată următoarea mărturisire: „Am probat voalul negru zâmbindu-mi în oglindă, ca o logodnică ce se pregătește pentru ziua cea mare”. În registrul activismului patologic am putea încadra bine cunoscutele practici sportive intensive ale anorexicilor, care raționalizează astfel de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
chiar sacrificiul pentru o ființă iubită nu au nimic de-a face cu această apărare. Adevăratul altruism ca apărare se sprijină pe patru fundamente, legate fiecare de rezolvarea unui conflict. Acest altruism poate fi: - un tip special de formațiune reacțională. Culpabilitatea care se leagăde agresivitatea sau ostilitatea refulate este aici evitată grație altruismului; - un mijloc de a evita agresivitatea, sursă de conflict, la fel ca în cazul anterior. Soluția este însă diferită: în loc să fie refulată, agresivitatea este deplasată către scopuri „nobile
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
fenomenele subordonate ascetismului nu trebuie considerate o serie de procese de refulare, ci „manifestarea unei ostilități înnăscute, nediferențiate, primare și primitive între eu și pulsiuni”. În refulare, respingerea unei pulsiuni este întotdeauna selectivă. Pulsiunile care nu antrenează nici un sentiment de culpabilitate sunt acceptate: respingerea pulsiunilor nu se face niciodată la întâmplare. În ascetismul adolescentului, respingerea oricărei pulsiuni este masivă și, așa cum am văzut mai sus, poate viza nevoi fizice dintre cele mai elementare. Un alt mecanism poate fi apropiat de ascetismul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
al Eului care, pe lângă o aparență mai mult sau mai puțin nevrotică, de fapt puțin investită, menține o relație de influență clivată, nereală și total închisă în ea însăși”. Numeroși pacienți copii sau adulți, incapabili să suporte suferința produsă de culpabilitatea în legătură cu ambivalența care-i domină, pot astfel regresa în mod tranzitoriu sau ireversibil către moduri de clivaj mai primitive, având ca variante extreme angoasele de persecuție, de confuzie sau dezintegrare. Astfel de pacienți ne dau sentimentul că clivajul le permite
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
o persoană foarte amabilă, foarte blândă; eram practic incapabil să zic «nu», să mă opun direct cuiva, eram terorizat de violență; totodată, aveam uneori accese de violență și de furie incontrolabilă, care mă lăsau descumpănit, cu un sentiment intens de culpabilitate”. Analizatul își continuă reflecția despre el însuși, remarcând că acum reușește să-și apere punctul de vedere fără angoasă și că, în paralel, accesele sale de furie sunt mai rare. De asemenea, el se simte mai dinamic, întrucât energia pe
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
îi stă acum la dispoziție. Acest exemplu ilustrează observația făcută de N. Jeammet (1993) în legătură cu contrainvestirea sentimentelor negative într-o extremă amabilitate. Formațiunea reacțională împiedică stabilirea unei experiențe relaționale reale, în care „s-ar trăi, în funcție de agresivitatea resimțită, sentimente de culpabilitate, incitând la a da sau la a primi reparații morale, în ritmul fiecăruia dintre partenerii aflați în interacțiune”. Cu următorul caz, prezentat de Lamagnère (1994), intrăm în patologia pură. O exagerare caricaturală a nevoii de curățenie - ca reacție, după teoria
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
adulți, dezvăluite de atunci în număr mare. Pe când copilul așteaptă limbajul tandreței, limbajul pasiunii se impune prin practici abuzive. Ferenczi explică atunci că frecventa supunere, atât de surprinzătoare, a micilor victime s-ar datora faptului că, inconștient, copilul este depozitarul culpabilității nerecunoscute a adultului. Acest gen de introiecție ar putea fi numit „identificare cu culpabilitatea agresorului”. A. Freud (1936/1993) pune accentul mai mult pe agresiune decât pe culpabilitate și propune denumirea de „identificare cu agresorul” pentru transformarea curentă a agresatului
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
se impune prin practici abuzive. Ferenczi explică atunci că frecventa supunere, atât de surprinzătoare, a micilor victime s-ar datora faptului că, inconștient, copilul este depozitarul culpabilității nerecunoscute a adultului. Acest gen de introiecție ar putea fi numit „identificare cu culpabilitatea agresorului”. A. Freud (1936/1993) pune accentul mai mult pe agresiune decât pe culpabilitate și propune denumirea de „identificare cu agresorul” pentru transformarea curentă a agresatului în agresor, prezentă atât în jocurile copiilor, cât și în viața adultă unde se
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
a micilor victime s-ar datora faptului că, inconștient, copilul este depozitarul culpabilității nerecunoscute a adultului. Acest gen de introiecție ar putea fi numit „identificare cu culpabilitatea agresorului”. A. Freud (1936/1993) pune accentul mai mult pe agresiune decât pe culpabilitate și propune denumirea de „identificare cu agresorul” pentru transformarea curentă a agresatului în agresor, prezentă atât în jocurile copiilor, cât și în viața adultă unde se derulează, dintotdeauna și pretutindeni, practici rituale sau de exorcism. A. Freud îi descrie variațiile
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
subiectului la compulsia de repetiție pentru a încerca să provoace abreacția traumatismului (Freud, 1920/1981). Demersul va fi însă inutil în cazul acestei paciente, de vreme ce el nu va împiedica instalarea la vârsta adultă a unei nevroze obsesionale, aflată în legătură cu o culpabilitate mult prea intensă a supraeului. Putem astfel presupune că „alegerea”atitudinilor sexuale, traduse în act de către pacientă în relația cu alte fetițe, se află în legătură cu dezvoltarea libidinală pe care a fost nevoită să o parcurgă, copil fiind. Identificarea cu agresorul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
imputată mamei corespunde dorinței voyeuriste a copilului față de mama sa. El își asumă sentimentul de indignare al mamei, căreia îi atribuie, în schimb, propria lui curiozitate. Acest exemplu are meritul de a demonstra implicarea proiecției (mai cu seamă a proiecției culpabilității astfel evacuate) în acest mecanism de identificare cu agresorul. Să mai notăm aici remarca făcută de Sandler (1985/1989), care avansează ideea unei legături între mecanismul de identificare și mecanismele contrafobice în care subiectul se expune continuu la o situație
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
iubit care este pierdut sau decepționant. Acest libido „supus introiecției” va servi la realizarea unei identificări a eului cu obiectul absent, dar, în opinia lui Freud, „umbra acestui obiect cade astfel asupra eului”, statornicind melancolia în forma unei maladii a culpabilității și a doliului imposibil. Doliu sau melancolie, iată alternativa care se prezintă, după cum subliniază N. Abraham și Torok (1973/1987). Acești autori arată cum trauma pierderii unui obiect drag poate antrena un răspuns particular la doliul intolerabil prin încorporarea magică
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
propria persoanătc "Întoarcere către propria persoană" Definițietc "Definiție" Refuzarea inconștientă de către subiect a propriei agresivități, pe care o deturnează dinspre celălalt pentru a o abate asupra propriei persoane. Acest mecanism de apărare se poate afla la originea unor sentimente de culpabilitate, a unei nevoi de pedepsire, a unei nevroze de eșec sau a unor tentative de autodistrugere. Discutarea definițieitc "Discutarea definiției" Anumite persoane, neputând suporta prezența în interiorul lor a unor pulsiuni agresive, se debarasează de acestea, ca să spunem așa, tratându-se
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
din poemul L’héautontimoroumenos, ilustrează această atitudine: „Eu rana sunt și sunt cuțitul! Eu sunt și palma, și obrazul! Și victima sunt, și călăul”. Acestui inamic interior i se pot adresa reproșuri - de unde și apariția unui sentiment de înjosire și culpabilitate. Subiectul poate refuza orice satisfacție și orice drept la reușită - de unde și o serie de conduite de autopedepsire, care pot conduce la o nevroză de eșec. Persoana poate ajunge până la agresarea propriului eu corporal - de unde și false accidente, boli altfel
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
suferi) în activitate (a provoca suferință) (în Giniewski, 1978). Cazul ce urmează este, în modul cel mai clar, patologic: Folosind amuzanta sintagmă „Hoț-criminal-traficant-escroc”, Lamagnère (1994) își descrie unul dintre pacienți, pe Jean-François, de 32 de ani, al cărui sentiment de culpabilitate este împins la extrem, dacă avem în vedere faptul că se simte vinovat fără nici cel mai mic motiv, iar aceasta în numeroase circumstanțe. La Paris se comiseseră niște crime în serie, „când o bătrână a fost ucisă; vorbindu-se
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
s-a întâmplat în două rânduri (pe când se afla încă la școală și apoi mai târziu, când lucra) să se acuze de delicte pe care nu le comisese, pentru a pune capăt torturii mentale exercitate de ideile sale fixe de culpabilitate. O altă consecință a sentimentului de autopedepsire se manifestă prin anumite rezistențe la cura psihanalitică. Pacientul refuză să se vindece, boala aducându-i singurul lucru ce contează pentru el, faptul de a fi nefericit. Freud (1940/1967), care face această
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
sfârșit, nevrozele de eșec țin de același mecanism. Freud (1919/1977) descrie situația nevrozaților care se autopedepsesc angajându-se în relații sau căsătorii nepotrivite. El pune chiar și scepticismul său în legătură cu posibilitatea de a admira Acropolele pe seama unui sentiment de culpabilitate care se poate traduce astfel: „Nu sunt demn de o asemenea fericire, nu o merit” (1936/1987). Lafforgue (1963) estimează că Rousseau, Robespierre și Napoleon au fost autorii propriei lor nefericiri după ce au reușit performanțe de care, în cele din
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
același timp, un mijloc de a evita o pedeapsă necunoscută și mult mai aspră la care se aștepta de luni de zile cu anxietate.” Explicația dată accidentului ne arată dublul aspect al acestei apărări: calmarea angoasei legate de sentimentul de culpabilitate, dar și posibilitatea de a se sustrage unei pedepse căreia i se prevede iminența, devansând-o printr-un soi de superstiție. Și în cazul copiilor, Bourguignon (1984) remarcă faptul că „accidentele nu se întâmplă oricui, nici oriunde, nici în orice
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]