1,480 matches
-
urmat de la constituirea Comunităților Europene (este suficientă o scurtă lecturare a tratatelor fondatoare). În România dinaintea instalării comunismului, noțiuni precum "europenism" și "europenizare" indicaseră modernizarea ca occidentalizare. În timpul comunismului, Europa occidentală a însemnat spațiul ideologic al răului, străinătatea dușmănoasă și decadentă (Linz și Stepan, 1996; Holmes, 2004). După căderea comunismului, proiecția asupra Europei nu s-a schimbat peste noapte. După cum nota Adrian Marino (1995, 12), "mulți, mult mai mulți, cei mai mulți dintre români mai ales după decenii de izolare percep 'Europa' în
by Sergiu Gherghina [Corola-publishinghouse/Science/1101_a_2609]
-
de alt fel). Ba, mai mult, ei devin creatori de subdiviziuni administrative; cei mai importanți fac în așa fel încât satul lor să fie sediul unei subprefecturi (de unde explozia tuturor entităților administrative). Această lustruire a blazonului unei șefii incapabile și decadente, pierzându-se în lupte de prestigiu din alte vremuri, nu este decât un element al situației politico-administrative generale: apare o ruptură (care se accentuează foarte rapid) între o populație nepolitizată care joacă un rol de figurant ușor caricatural (alegerile) și
by LAURENT BAZIN, MONIQUE SELIM [Corola-publishinghouse/Science/1015_a_2523]
-
fructul unei dispute cu ideologiile secolului al XIX-lea și o confruntare, lipsită de iluzii, cu problemele cele mai înalte ale culturii europene actuale. El recunoaște linii de continuitate cu gândirea franceză: bunăoară critica lui Steding, a artei și filosofiei decadente, presărate cu exotisme asiatice, din vremea Republicii de la Weimar, și el simptom al maladiei culturii europene, ar fi echivalentă cu acea Défense de l’Occident a lui Henri Massis 2. Fie ea și descriptivă, această cronică conține un raționament care
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
compoziție de piese geometrice conglomerate în tablou, de parcă sunt bucățile unei mașini, ce n-a fost încă montată. Tehnica mecanică devine astfel criteriul viziunii omului. Cubismul e ultima expresie caricaturală a figurii omenești. Iată deci cât de vizibilă e linia decadentă urmărită în evoluția acestei arte. Devenită autonomă prin ruperea ci din centrul spiritual, care îi dă viață, amploare și frumusețe suprapământească, ca se transformă în fotografie a naturii, după concepția naturalistă, ea desfigurează și reduce pe om la neant, după
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
literatură, de la romanul lui Balzac și Dostoievski la pornografia freudistă, sau de la poemul eminescian la behăielile animalice ale dadaismului; în arhitectură, de la linia monumentală clasică la cutiile de chibrituri suprapuse unele peste altele în construcțiile de azi. Toate aceste fenomene decadente, vizibile în creațiile moderne, sunt expresii ale omului de azi, desfăcut de legăturile cu transcendentul, uitându-și destinul de dincolo de lume, care îi deschidea o perspectivă spirituală magnifică pentru însăși creațiile lui și pipernicit ca într-o carceră, în condițiile
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
sub pretextul artei. Guyau care nu e creștin. Guyau care a scris Ireligia viitorului și era convins că arta, ca funcție socială, va lua locul credinței, studiază pe larg acest soi de artă sub aspectul literar și o numește „literatura decadenților”. El o pune pe același plan cu producțiile „dezechilibraților” din ospicii și vede în ea semnul disoluției sociale. În Occident, fenomenul acesta e specific marelui oraș, în cosmopolitismul căruia insul, dezrădăcinat de viața organică a colectivității, se simte izolat, numai
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
lui Ion Minulescu, care se lăuda la începuturile sale literare cu un teism foarte superficial, nu lipsesc, firește, Citera, Lesbosul și Corintul, nume de sonorități languroase, luate din retorica poesiei franceze. Dar reprezentantul cel mai tipic al neoclasicismului, fără nota decadentă, e Duiliu Zamfirescu, poetul Imnurilor păgâne. Titlul spune prea mult față de luminoasele și cadentatele evocări ale Italiei romane și ale Greciei clasice. E o păgânătate mai mult peisagistă. când galantă și glumeață, când senzuală; oricum însă, a unui suflet sănătos
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
LIGA LITERARĂ, revistă apărută la București, lunar, din iunie 1893 până în octombrie 1895, și în august 1898. Revistă de grup, L. l. a publicat cu regularitate încercări de „poezie nouă”, „decadentă”, exerciții simboliste, fără a susține teoretic această atitudine de frondă. Mircea Demetriade dă o poezie a nevrozei cu accente de sinceritate, dar și cu multă poză; Al. Obedenaru cultivă macabrul, amintind atmosfera de morbid și bizar din Nevrozele lui Maurice
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287805_a_289134]
-
Blandiana, Gabriela Melinescu, Nichita Stănescu. Prefațează volume de autori români sau de traduceri din literatura universală, traduce el însuși din poezia modernă americană (îndeosebi în revista „Steaua”) și se angajează într-o campanie de reabilitare oficială a literaturii interbelice - reputat decadentă în România comunistă (Minulescu, Arghezi, Bacovia, Petică, Blaga). Prefațează Antologia literaturii române de avangardă a lui Sașa Pană (1969), o premieră absolută într-o epocă de relativă și trecătoare toleranță culturală. Mai puțin cunoscut este poetul C., autor a trei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286042_a_287371]
-
ne-om îngropa în stomacul tău cald / și am trăi într-un vis uriaș, într-o altă istorie”), dar, paradoxal, pare a se apropia de alți doi poeți, Nicolae Labiș și Cristian Popescu. Poet al tranziției, al (i)realității imediate, decadente, al transformărilor postdecembriste, revenind permanent la versuri de început, pe care le reciclează, I. devine implicit un poet al străzii, într-o subcultură a manelelor și a telenovelei, într-o țară ficționalizată, unde „necuvintele” au fost înlocuite de „subcuvinte”. El
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287487_a_288816]
-
așa-numita „Rebeliune a Boxerilor” de la începutul secolului. Mii de țărani săraci au fost recrutați pentru a participa la o rebeliune în masă împotriva ocupației străine din Beijing, cu acordul tacit al faimoasei împărătese Dowager și a curții sale Manciuriene decadente. Antrenați pe o perioadă scurtă în arte marțiale și exerciții qi gong rudimentare și împuterniciți prin intermediul unor pseudoceremonii de ințiere, această gloată de insurgenți a fost asigurată că trupurile lor sunt acum imune la gloanțele și la loviturile de tun
[Corola-publishinghouse/Science/2142_a_3467]
-
lămurească (și să se transpună în) interioritatea acestui scriitor decât să cântărească și să proclame valoarea unui text. Își exersează deci perspicacitatea pentru a surprinde „substratul sufletesc și etic” al unor scrieri, ceea ce îl face reticent față de estetica așa-zicând decadentă. Descriptiv prin formație didactică, cu exagerată grijă pentru conexiuni, raportează mai totdeauna o creație sau alta la contextul (social, național) în care ele au fost zămislite. Povestește tacticos subiectul, apoi ia la rând personajele, oprindu-se la cele „verosimile” și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285833_a_287162]
-
suflete și totuși le trâmbițează vestea plăgilor ce vor veni. De ce? De ce se adresează îngerul unei adunări umane pe care o știe ca fiind total ignorantă și necunoscătoare de repere divine? Dar poate că ființa angelică nu se adresează omului decadent. Și când Mielul a deschis pecetea a șaptea, s-a făcut tăcere în cer, ca la o jumătate de ceas. Sunetele trâmbițelor angelice survin pe fundalul acestei tăceri din cer. Spațiile interplanetare și intergalatice sunt guvernate de o astfel de
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
pământului și apoi, în această liniște sosită din abisurile cosmice, răsună trâmbițele printre nori incendiați de pașii îngerilor. Îngerii trâmbițează în liniștea cosmică, coborâtă în jurul pământului, spre a deplânge eșuarea spirituală a acestuia. Ei trâmbițează și totul tace cu excepția omului decadent care vociferează și palpită întru viciu pe suprafața terestră privită acum cu mânia ochiului divin. Și această trâmbițare apelează, spre a le descătușa, energiile devastatoare ce stau să coboare peste mundanul omului viciat și se adresează cosmosului, celorlalți îngeri, aleșilor
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
auzi, privi și resimți doar efectele teribile ale celor șapte trâmbițări. Abia la final, cum indică atenționarea cristică, alături de întregul ființării reunite prin erupția transcendenței și stoparea istoriei, abia în marginea viziunii finale a Divinității sosite pe norii aprinși, mulțimile decadente vor auzi cea din urmă trâmbiță, mai puternică decât celelalte șapte, trâmbița Judecății de Apoi: "Și va trimite pe îngerii Săi, cu răsunet de trâmbiță, și vor aduna pe cei aleși ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
vieții peste omenirea defunctă întru beznele spiritului. Mai întâi, suflarea lor străbate trâmbițele nenorocirilor cathartice pentru ca apoi să-și reverse afluxul de viață divină prin trâmbița reînnoirii, resurecției universale. Această viața este suflată peste întinderile sterpe, secătuite ale spiței umane decadente generând, după spusa Apocalipsei, un pâmânt nou și un cer nou. Așezat în mijlocul cotidianității captive iluziilor ce slăbesc constant potențialitățile spirituale ale omului, poate că și eu voi fi izbit de nenorocirile inaugurate prin sunetul celor șapte trâmbițe, ne-auzite
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
autoritate primară, eu doar imit afirmația lor, doar o reflectez, precum o oglindă redă imaginea reală, încercând să fiu deplin solidar cu suferința lor. Se pare că în cazul acelui vai! angelic este vorba despre o solidaritate cu ființa umană decadentă, dar și de o delimitare netă în raport cu opțiunile negativ-morale ale sale. Mai precis, se împletește aici regrettul pentru suferințele ce le vor îndura oamenii cu regretul pentru incapacitatea acestora de a-și trezi conștiința chiar și în ultimul ceas al
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
de interogarea Creatorului din Paradis: Adam, unde te-ai ascuns? Îngerul postulează, astfel, diferența dintre ce ar fi trebuie să fie omenirea în raport cu Divinitatea și ce a ajuns în marea ei parte. Mesager și executant, el de-plânge soarta omenirii decadente, omenire asupra căreia planează acel vai! prevestitor. Poate că și eu, fiind ancorat în mijlocul acestei lumi condamnate de tribunale siderale, voi fi așezat sub necruțătoarea zodie a angelicului vai! urmând a-l rosti paroxistic cu vocea fragmentată de terori nebănuite
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
ale omului de la dramele individualității sale până la tragediile Pompeiului și ale atlanților. Textul Apocalipsei interferează printre damnările enunțate și justificări ale apariței acestor plăgi precum și ale amplificării lor, justificări, care, de asemenea, dau seama de atitudinea Divinității în raport cu ființa umană decadentă, atitudine ce, în mod constant, acordă o nouă șansă spre reașezare morală, șansă refuzată însă de fermitatea inconștient-negativă a acestei ființe: "Dar ceilalți oameni care nu au murit de plăgile acestea, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
piatră și de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble" (Apocalipsa 9.20). Idolul reprezintă aici un nou termen-simbol menit să indice modul în care vede și acționează Divinul pedepsitor. Astfel, ceea ce pentru omul decadent reprezintă, în mare parte, reperele progresului vieții sale, idealitățile spre care trebuie să tindă și modelele care și le asumă intensiv, se arată a fi, la nivelul atotcunoașterii divine, idoli ce captează și închid conștiința umană în marasma unei false
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
și le asumă intensiv, se arată a fi, la nivelul atotcunoașterii divine, idoli ce captează și închid conștiința umană în marasma unei false împliniri de sine. Acești idoli sunt catalizatorii spre care se îndreaptă impulsiunile negative și instinctuale ale omului decadent, polii ce stimulează obsesiv necesitatea unui mai mult cumulat prin sacrificarea compasiunii și a liniștii așezării în sine, prin jertfirea capabilității de ascultare și tolerare a celuilalt, indiferent de superioritatea sau inferioritatea sa definitorie. Idolul reprezintă aici masca în care
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
obsesiv necesitatea unui mai mult cumulat prin sacrificarea compasiunii și a liniștii așezării în sine, prin jertfirea capabilității de ascultare și tolerare a celuilalt, indiferent de superioritatea sau inferioritatea sa definitorie. Idolul reprezintă aici masca în care se investește omul decadent, o mască-capcană dincolo de care zeul privește și surpinde același surâs demonic ce tentează, spre a pierde, spița umană în aluncările unei maleficități ucigătoare. După evocarea viziunilor ce relevă conflictul dintre forțele divine reprezentate simbolic de înger, cei doi martori profetici
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
altor nume invocate, reprezintă desigur un simbol ce trimite, indică, conduce semantic. Astfel, plecându-se de la evocarea anticei cetăți caldeene de pe Eufrat în care iudeii biblici au fost aduși ca robi, se intenționează aducerea în prim-plan a mundanului omenirii decadente, a cotidianității profane în care omenii cetăților au uitat Divinitatea și s-au dăruit deschiderilor demonice. Despre acest mundan decadent rostește vocea angelică, în continuarea textului Apocalipsei: "A căzut Babilonul!" (Apocalipsa 14.8) Și eul meu, cu rădăcinile coborâte în
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
de pe Eufrat în care iudeii biblici au fost aduși ca robi, se intenționează aducerea în prim-plan a mundanului omenirii decadente, a cotidianității profane în care omenii cetăților au uitat Divinitatea și s-au dăruit deschiderilor demonice. Despre acest mundan decadent rostește vocea angelică, în continuarea textului Apocalipsei: "A căzut Babilonul!" (Apocalipsa 14.8) Și eul meu, cu rădăcinile coborâte în infern după însemnarea cu semnul fiarei, se află în mijlocul acestei universale cetăți și se prăbușește împreună cu gigantica ei structură. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
pereții turnului istoriei. Căderea acestui turn precum și a cetății ce-l împresoară este un eveniment ce reiterează ceea ce s-a petrecut, în plan transcendent, prin căderea luciferică. Cetatea Babilonului și Turnul Babel reprezintă mundaneitatea trecută, prezentă și viitoare a omului decadent și soarele malefic în jurul căruia aceasta gravitează, steaua egoismului ontic-exclusivist ce nu și-a păstrat la sine decât templele de unde surâde din icoane mereu aceeași fiară ce l-a însoțit ispititor pe Adam din răsăriturile Edenului și până în apusurile timpului
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]