474 matches
-
nebuni se transformă, în cazul alienaților, în pericol social, acestora atribuindu-li-se un mare potențial antisocial de tip violent, imprevizibil și de care nu pot fi făcuți responsabili. Conceptul de alienare mintală este legat, ca explicare etiologică, de „teoria degenerescenței” care a făcut epocă în secolul al XIX-lea, aspect asupra căruia vom reveni. Ceea ce este însă important îl reprezintă faptul că atât „nebunia”, cât și „alienația mintală” aveau și un nucleu de fascinație asupra societății. Nebunii erau în mod
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
reprezintă faptul că atât „nebunia”, cât și „alienația mintală” aveau și un nucleu de fascinație asupra societății. Nebunii erau în mod egal considerați nu numai niște persoane dezechilibrate, ci și niște „inspirați” (profeți, vizionari etc.). În cazul alienației mintale, teoria degenerescenței care încerca să le dea o explicație era compensată de teoria geniului, adesea reamintindu-se celebrul adagiu aristotelic: Nulum magnum ingenium sine mixtura dementia fuit. Medicalizarea nebuniei și constituirea psihiatriei ca disciplină medicală introduce un termen nou, cel de „boală
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
lungă durată”. J. Rogues de Fursac scrie în al său Tratat de psihiatrie (1923) că „predispoziția latentă sau evidentă, congenitală sau dobândită, este indispensabilă pentru ca o boală mintală să apară și să se dezvolte”. Această etapă este dominată de teoria degenerescenței (A. Morel, V. Magnan, C. Lombroso) în explicarea apariției bolilor psihice. b) Teoria cauzelor determinante, de origine exterioară, aduc în discuție aspectul medical din medicina generală, somatică. În sensul acesta sunt incriminați, în geneza bolilor psihice, factori infecțioși, toxici, discrinici
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
organicist care localiza tulburările psihice în afecțiuni ale creierului și punctul de vedere psihologizant care considera bolile psihice ca afecțiuni ale personalității. Un alt aspect semnificativ care se impune în această epocă este reprezentat prin transferarea ideilor cuprinse în „teoria degenerescenței” în „concepția endogenetică” a etiologiei bolilor psihice, acceptată fără rezerve în cazul psihozelor endogene. b) Etapa psihiatriei biologice se caracterizează prin tendința de a explica originea și dinamica tulburărilor psihice prin conexiunea lor cu procesele fiziologice ale creierului, dându-se
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
introducerea de termeni noi, medicali: halucinații, bizarerii, delir, manie, demență, imbecilitate, melancolie. Un moment important este marcat în schimbarea și lărgirea vocabularului și a discursului clinic prin căutarea unei „baze heredo-biologice” în explicarea bolilor psihice. Este momentul introducerii conceptului de degenerescență mintală, prin care, în mod definitiv „nebunia morală” era separată de psihiatrie și psihopatologie. Apar termeni clinico-psihiatrici noi de tipul: degenerescență, dezechilibru psihologic, monstruozități, degradare psihică, atavisme. Școala Germană de Psihiatrie este însă cea care fixează terminologia bolilor psihice, construiește
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
vocabularului și a discursului clinic prin căutarea unei „baze heredo-biologice” în explicarea bolilor psihice. Este momentul introducerii conceptului de degenerescență mintală, prin care, în mod definitiv „nebunia morală” era separată de psihiatrie și psihopatologie. Apar termeni clinico-psihiatrici noi de tipul: degenerescență, dezechilibru psihologic, monstruozități, degradare psihică, atavisme. Școala Germană de Psihiatrie este însă cea care fixează terminologia bolilor psihice, construiește discursul clinic despre bolile mintale și instituie normele unui sistem de clasificare nosologică. Apar termeni noi, pur medicali, desemnând fenomenele clinico-psihiatrice
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
b) fizionomia se referă, în primul rând, la aspectul „morfopsihologic” al feței (retractat-introvert sau dilatat-extrovert), apoi la expresia „mimicii” bolnavului respectiv (indiferentă, tristă, veselă, tensionată, irascibilă, bizară, grimase, ticuri, cicatrici etc.); c) semne sau stigmate ale unor infirmități: stigmate de degenerescență care țin de tipul constituțional biopsihologic al bolnavului respectiv și care pot fi: - stigmate fizice: talie redusă, hipostaturală (nanism, infantilism) sau talie exagerată, hiperstatură (gigantism), microsau macrocefalie, hidrocefalie, urechi asimetrice, asimetrie facială, defecte de închidere a liniei mediane (buză de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
privește sfera personalității și are două aspecte. Pe de o parte, aceste sindroame privesc perioada formării personalității și a sferei intelectuale (creștere, maturizare, individualizare, formarea Eului, identitatea persoanei); iar pe de altă parte, privesc descreșterea sau degradarea ca formă de „degenerescență” a intelectului și a personalității individului respectiv. În primul caz avem de-a face cu stările de arierație mintală, sau oligofreniile, și cu psihopatiile, pe când în cel de-al doilea caz, cu demențele și cu stările defectuale post-procesuale. Al doilea
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
existență tragică. 3) Modelul medico-moral consideră nebunii ca fiind bolnavi psihici, a căror suferință este raportată la sfera pasiunilor, menținându-se prin aceasta, în prim-plan, esența morală a nebuniei. 4) Modelul medico-biologic consideră nebunia ca pe o formă de „degenerescență”, o degradare atavică a individului, contrarie procesului de evoluție a acestuia. Ea reprezintă o „reîntoarcere” către formele primitive, ancestrale ale etapelor de evoluție umană, fiind marcată în cazul bolnavilor psihici prin prezența unor „stigmate” fizice și psihice ale acestora. 5
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de contribuțiile doctrinare și nosologice ale lui A. Morel și V. Magnan, preluate ulterior de Școala italiană de psihiatrie prin C. Lombroso. A. Morel (1860) introduce o teorie explicativă în ceea ce privește geneza sau cauzelor bolilor psihice, cunoscută sub numele de „teoria degenerescenței” asupra căreia vom reveni ulterior. Pe baza acesteia el propune o clasificare a bolilor psihice, pentru prima dată după criterii etiologice, în șase grupe și anume: 1) alienația ereditară, în care intră următoarele: a) alienația rezultată dintr-un temperament nervos
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de manifestare clinică. În sensul acesta H. Dagonet (1862) ne oferă următoarea clasificare a tulburărilor psihice în șapte grupe principale: 1) Vesaniile sau nebunia propriu-zisă în care include: mania, melancolia, stupiditatea, delirurile sistematizate cronice, tulburările psihice cu evoluție periodică. 2) Degenerescența mintală care cuprinde: debilitatea mintală, debilitatea morală și psihozele degenerative. 3) Nebunia morală sau nebunia impulsivă, cu două sub-grupe: a) nebunia morală: mania și melancolia, b) nebunia impulsivă: suicidul, homicidul, dipsomania, cleptomania, piromania. 4) Nebunii secundare în care sunt incluse
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
primitivă, secundară și senilă. 7) Stările morbide congenitale reprezentate prin imbecilitate, idioție și cretinism. Dincolo de aspectele „modelelor clinico-nosologice” mai sus prezentate și discutate, teoria care marchează profund concepția clinico-psihiatrică a secolul al XIX-lea referitoare la bolile psihice este teoria degenerescenței enunțată de A. Morel și dezvoltată de V. Magnan și C. Lombroso. Plecând de la criteriile de evaluare etiologică a bolilor psihice, A. Morel, izolează o grupă de afecțiuni cu un caracter particular, la baza căreia stau fie „infirmități de evoluție
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Magnan și C. Lombroso. Plecând de la criteriile de evaluare etiologică a bolilor psihice, A. Morel, izolează o grupă de afecțiuni cu un caracter particular, la baza căreia stau fie „infirmități de evoluție”, fie „infirmități de involuție”. Pe primele le consideră „degenerescențe”, pe celelalte le consideră „degradări”; în sensul acestor delimitări etiologice, sunt izolate următoarele categorii nosologice psihiatrice: 1) Degenerescențele, care sunt tare organice ale individului sau care pot fi dobândite familial. K Regis distinge în această categorie de tulburări următoarele forme
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de afecțiuni cu un caracter particular, la baza căreia stau fie „infirmități de evoluție”, fie „infirmități de involuție”. Pe primele le consideră „degenerescențe”, pe celelalte le consideră „degradări”; în sensul acestor delimitări etiologice, sunt izolate următoarele categorii nosologice psihiatrice: 1) Degenerescențele, care sunt tare organice ale individului sau care pot fi dobândite familial. K Regis distinge în această categorie de tulburări următoarele forme clinice: a) dezechilibrați sau „degenerații superiori” (dizarmonici, originali, excentrici), b) degenerații propriu-ziși sau „degenerații medii”, c) monstruozitățile sau
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
ci o stare de „degradare, o slăbire a facultăților psihice complet formate” (E. Régis). Tabloul clinic al acestora este reprezentat prin demențe: a) demențe primitive (demența senilă, demența ASC, PGP), b) demențe secundare (demența vesanică, epileptică sau alcoolică). Conceptul de degenerescență are un caracter prea general ca să poată fi admis și aplicat în mod curent în clinica psihiatrică (J. Fabet, J. Rogues de Fursac, E. Régis). El nu corespunde niciunei noțiuni nosologice bine definite (A. Gilbert-Ballet). Vag și imprecis, termenul desemnează
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
unic, cu o evoluție si un prognostic variat. Singurul punct comun al „stărilor de degenerescentă” este „caracterul negativ” al acestora, prin care se încearcă să se explice multe din aspectele clinico-psihiatrice (B. Ball). Ceea ce poate fi admis este faptul că „degenerescența” este unul din aspectele care trebuie totuși incluse în sfera „dispozițiilor ereditare” care explică apariția și dinamica unor afecțiuni psihice, în felul acesta discuția se deplasează de la „teoria degenerescenței” la „teoria eredității” în explicarea genezei bolilor psihice și în primul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
aspectele clinico-psihiatrice (B. Ball). Ceea ce poate fi admis este faptul că „degenerescența” este unul din aspectele care trebuie totuși incluse în sfera „dispozițiilor ereditare” care explică apariția și dinamica unor afecțiuni psihice, în felul acesta discuția se deplasează de la „teoria degenerescenței” la „teoria eredității” în explicarea genezei bolilor psihice și în primul rând psihozelor endogene, a stărilor de arierație mintală, psihopatii etc. Deși abandonată astăzi, teoria degenerescenței cuprinde, in nuce, ideea de ereditate tarată sau patologică, cu implicații asupra formării sistemului
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
apariția și dinamica unor afecțiuni psihice, în felul acesta discuția se deplasează de la „teoria degenerescenței” la „teoria eredității” în explicarea genezei bolilor psihice și în primul rând psihozelor endogene, a stărilor de arierație mintală, psihopatii etc. Deși abandonată astăzi, teoria degenerescenței cuprinde, in nuce, ideea de ereditate tarată sau patologică, cu implicații asupra formării sistemului personalității individului. Interesant este faptul că, deși formal abandonată, ea revine în câmpul epistemologic al psihopatologiei sub forma deficienței care nu este altceva decât o reevaluare
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
in nuce, ideea de ereditate tarată sau patologică, cu implicații asupra formării sistemului personalității individului. Interesant este faptul că, deși formal abandonată, ea revine în câmpul epistemologic al psihopatologiei sub forma deficienței care nu este altceva decât o reevaluare a degenerescenței sub alt punct de vedere, și sub forma deteriorării care este corespondentul degradării; aspecte de care, de altfel, am amintit deja în capitolele anterioare. Ceea ce se poate desprinde deocamdată este faptul că teoriile nosologice ale secolul al XIX-lea reprezintă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
aceste reguli, fapt care a făcut să „fie diferite” de ceilalți indivizi (Theophrast, La Bruyere, Ph. Pinel, V. Magnan, J.B. Fries). Psihiatria franceză din secolul al XIX-lea a propus ca mod de explicare a naturii personalităților anormale conceptul de „degenerescență” expus mai pe larg, considerându-i pe psihopați ca fiind personalități dezechilibrate congenital (A. Morel, V. Magnan). Acest punct de vedere a fost preluat și dezvoltat de către C. Lombroso, într-un context lărgit, cu caracter interdisciplinar, psiho-socio-medico-antropologic. În aceeași epocă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
-i pe psihopați ca fiind personalități dezechilibrate congenital (A. Morel, V. Magnan). Acest punct de vedere a fost preluat și dezvoltat de către C. Lombroso, într-un context lărgit, cu caracter interdisciplinar, psiho-socio-medico-antropologic. În aceeași epocă, psihiatria engleză sublinia caracterul de degenerescență, sau de ireversibilitate morală a acestei categorii de indivizi pe care-i eticheta drept moral insanity. În secolul XX problema naturii personalității psihopatice și raporturile sale cu psihopatologia, precum și locul pe care îl ocupă în sfera nosologiei psihiatrice a fost
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
1893), care face distincția între bolile exogene și bolile endogene, după cum „condițiile principale de boală pătrund în individ din afară sau se găsesc în interiorul lui datorită unei dispoziții adusă cu sine”. A. Morel introduce, așa cum am arătat deja anterior, teoria degenerescenței, care susținea că la baza bolilor psihice stă ereditatea patologică, de un mare polimorfism, exprimată printr-un concept care, deși a făcut vogă în epocă, a fost ulterior negat pentru a fi apoi rediscutat. Este vorba despre psihoza unică, asupra
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
vogă în epocă, a fost ulterior negat pentru a fi apoi rediscutat. Este vorba despre psihoza unică, asupra căreia vom reveni. Teoria menționată punea accentul pe o ereditate încărcată patologic a individului în sfera căreia erau semnalate stigmate atavice de degenerescență. Pentru Moebius, devierile endogene și aspectele lor psihopatologice, ca tablouri clinico-psihiatrice, sunt expresia unor dispoziții înnăscute ale individului. E. Kraepelin face distincția între tulburările psihice dobândite și cele legate direct de o anumită dispoziție constituțională, sau „teren patologic” al bolnavilor
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
drept arierații mintale (întârzieri în dezvoltarea psihică), deficiențele psihosenzoriale, au fost incluse în cadrele nosologiei psihiatrice. Din punct de vedere social, evoluția arierației mintale ca „problemă socială” înregistrează mai multe etape: Era clinică, inaugurată de Bourneville, se baza pe teoria degenerescenței, recomandând internarea deficienților intelectuali în azilele de alienați. Era pedagogică este inaugurată de Seguin (1837, 1850) care fondează la Boston, în SUA, primele clase pentru arierații mintali, folosind în educația acestora „metoda senzorială”, pe care o vor prelua Montessori și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
formelor demențiale ale PGP au modificat întrucâtva aceste aspecte. Din această categorie de afecțiuni psihiatrice, cu caracter psihoorganic cerebral, fac parte următoarele afecțiuni: maladia Pick, maladia Altzheimer, maladia Creutzfeld-Jakob, coreea cronică Huntington, demența presenilă cu atrofie cerebeloasă, demența presenilă cu degenerescență talamică, demența presenilă simplă Gillespie, catatonia tardivă, maladia Parkinson, demența senilă simplă, presbiofrenia, demențele secundare (vasculare, post-traumatice, toxice etc.). Psihopatologia demențelor În evoluția clinică a demențelor se delimitează patru stadii, în raport cu tipul și gradul de alterare a funcțiilor psihice ale
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]