810 matches
-
de un timp primordial, ontologic, care se articulează cu ființa (Svetlana Paleologu-Matta Eminescu și abisul ontologic, 1988), la Borges este un timp labirintic, circular. "Timpul ciclic" va fi una din temele favorite ale ilustrului argentinian, spre ea îl conduce însăși "duplicitatea" discursului, care produce acel "interstițiu pe unde se scurge subiectul", de care vorbea R. Barthes (Romanul scriiturii, Ed. Univers, 1987, p. 173). Este, de fapt, un "interstițiu" tunel de salvare, o posibilitate de a fi inclus în Tot, în Marea
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
un privilegiat. Și odată acest țel ajuns, situația generală nu-l mai interesează” (Ibidem, pp. 77-78). Mihai Ralea atrage însă atenția: Adaptabilitatea e o sabie cu două tăișuri. Ea poate însemna evoluție, inteligență, finețe, suplețe, progres, după cum poate însemna lașitate, duplicitate, șiretenie, superficialitate. În ea se găsesc conținute virtual și posibilitățile de progres, și cele de decadență. Totul va depinde de directiva culturală, socială și morală care va fi imprimată poporului nostru de conducătorii săi. Destinul care ne așteaptă e astfel
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
au văzut fie virtutea (Constantin Rădulescu-Motru, Mihai Ralea, Lucian Blaga, G. Călinescu), fie viciul (Dumitru Drăghicescu). Formele pe care le îmbracă adaptarea în cultura română sunt: instinctul de autoconservare, fluctuația, schimbarea ca scop în sine, soluția de moment, ambivalența (dualitatea, duplicitatea, disimularea), compromisul și nuanța, asumarea lucidă a legilor firii, măsura, firea lucrurilor (rânduiala). 1.2.1. Instinctul autoconservării Deseori s-a spus că persistența în timp a poporului român a fost un „miracol istoric”. Probabil a lucrat instinctul autoconservării, dezvoltat
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
Membru de onoare al Academiei Române, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. XI, Edit. Humanitas, București, 1999, p. 21. footnote>; învățăm să ne ferim cu toată puterea de duplicitate, căci Părinții ne îndeamnă ca „ceea ce spune gura să mărturisească cugetul, iar ceea ce spune cuvântul să o simtă inima”<footnote Sf. Ambrozie, Despre Sfintele Taine, cap. IX, 54, traducere și note de Prof. David Popescu, în Col. PSB., vol.53
Biserica Ortodoxă Română by Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/120_a_155]
-
de Securitate și mai apoi obstrucționați să acționeze, dar nu au fost arestați, întrucât Ceaușescu nu a dorit acest lucru. Saucă speculează ideea că însuși Ceaușescu ar fi fost racolat cândva (în tinerețe) ca agent KGB, doar astfel explicându-se duplicitatea sa față de sau manipularea sa în acțiunile kaghebiste din România (p. 17). KGB-ul a avut cel mai important rol în pregătirea opiniei publice pentru căderea lui Ceaușescu, numele mediatizat al înlocuitorului său fiind Ion Iliescu. Ca protejat al Kremlinului
[Corola-publishinghouse/Science/1928_a_3253]
-
de Tismăneanu ca fiind o „orgie stalinisto-fascistă de ură și violență” - p. 234), au demonstrat autoritarismul regimului Iliescu instalat după revoluție. Într-o altă lucrare pe care o coordonează (Revoluțiile din 1989. Între trecut și viitor, 1999), Vladimir Tismăneanu sintetizează duplicitatea revoluției române și a actorilor ei - însă nu despre revolta populară este vorba, ci despre puciști. Tismăneanu observă cum, pe de o parte, Armata și Securitatea au reprimat demonstrațiile anticomuniste din decembrie 1989, iar pe de altă parte, Ceaușescu a
[Corola-publishinghouse/Science/1928_a_3253]
-
dilemă: a nu-i sprijini pe sârbi însemna a-i arunca în brațele francezilor; pe de altă parte, a-i sprijini deschis însemna conflict nu doar cu Turcia, dar și cu Anglia. în aceste circumstanțe, St. Petersburgul a ales calea duplicității, sfătuind Constantinopolul să promită concesii sârbilor în schimbul depunerii armelor, dar le-a livrat arme, pe ascuns, sprijinindu-i în lupta antiotomană. în lunile aprilie și august 1805 s-a articulat o nouă coaliție antifranceză, alcătuită din Anglia, Rusia și Austria
REPREZENTANŢELE DIPLOMATICE BRITANICE îN PRINCIPATELE ROMÂNE (1803-1859) by CODRIN VALENTIN CHIRICA () [Corola-publishinghouse/Science/91650_a_93525]
-
excelență, continuând în același timp să contestăm validitatea unui criteriu de excelență general admis într-un mediu dat. În acest caz, vom opune formației, competenței sau culturii niște caracteristici cum ar fi aptitudinea cuiva de a se face simpatic, abilitatea, duplicitatea sau chiar conformismul: toate însușirile în care efectiv se poate da dovadă de superioritate. Și, dacă vom continua consultarea dicționarului, informându-ne și asupra derivaților relativ recenți ai termenului elită, cum ar fi elitist sau elitism, ne vom convinge foarte
[Corola-publishinghouse/Science/2356_a_3681]
-
ar fi ținut ședințe legionare. Constantin P. Ionescu, judecat în 1949 de către Tribunalul Militar Iași pentru uneltire împotriva ordinii sociale, a ajuns, în mai 1949, la Suceava, unde a cunoscut „reeducarea”. Deși se menționează că ar fi acuzat mișcarea de duplicitate, a acceptat-o destul de rapid. Pe 15 septembrie 1949 a fost transferat la Gherla, unde, în anul următor, a devenit membru în conducerea acțiunii, apoi unul dintre principalii conducători, din mai până în septembrie 1951. El stabilea cu Popa și Țurcanu
[Corola-publishinghouse/Science/2118_a_3443]
-
ipocrizie și de ritualurile prin care viața noastră intelectuală este adesea condamnată la politețea formelor fără fond. Astfel, spațiul nostru public se dovedește un adăpost inadecvat pentru adevăr, descurajant pentru sinceritate și impropriu pentru spontaneitate”1. Când această convenție a duplicității este ignorată, reacțiile sunt impregnate de euforii false sau excese resentimentare. Fie că ești idealizat, fie că ești amenințat, în corespondența privată, cu linșajul, descoperi imposibilitatea dialogului într-un ambient claustrofob, tipic pentru subculturile periferice. Retipărirea Bufniței din dărâmături într-
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Crezul rostit la liturghie. Zilele de Paști, trăite la țară, trezesc în amintire razele unui soare egal și petalele fulguite ale florilor de cireș. Trăiam în „casa robiei” (Exodul 20, 2). Frica populară față de milițieni inocula în mai toată lumea reflexele duplicității. Oamenii dialogau arareori - se suspectau cel mai adesea de „turnătorie”. Călătorind spre satul bunicilor din Oltenia, pe distanța a 400 de kilometri între Timișoara și Craiova, abia auzeam călătorii dintr-un compartiment înghețat îndrăznind să vorbească. Geamurile erau bocnă, mizeria
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și parazitară a răului metafizic, sunt puțini la număr. Cinic inflexibil și delator entuziast, un asemenea personaj n-a avut mult de așteptat sub comunism până să devină un lider politic zelos sau un gardian strașnic al represiunii. Altminteri, fenomenologia duplicității presupune date foarte complexe. Șantajul sau intimidarea au fost aproape întotdeauna marca sistemului totalitar. Precum colectivizarea, care a trebuit să se adapteze la „condițiile din teren”, racolarea viitorilor turnători nu s-a putut face fără exercițiul persuasiunii viclene. Nimeni n-
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
sufletești care precedă prăbușirea interioară nu putem explica nici fenomenul corelativ al mărturisirii întârziate. Transformarea unui om liber într-un turnător supus, incapabil de revoltă ori zvâcniri de luciditate, cere totuși timp. La fel, despovărarea unei conștiințe maculate de amintirea duplicității nu se produce automat, așa cum împăcarea și ușurarea care îi urmează nu survin în chip magic. În România, anotimpul spovedaniilor publice a venit printr-un decalaj specific, care ne reamintește toate diferențele dintre școala de iarnă a comunismului ceaușist și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
speranța și curajul. În felul acesta, am semănat îndoiala față de credință. Deși creștinii venerabili făcuseră temniță grea pentru împotrivire față de bolșevism - din Banat până în Ucraina și din landul branderburgic până în Vorkuta sau Kamciatka -, tinerețele mele s-au obișnuit cu trista duplicitate a vieții de preot al Bisericii și colaborator al organelor de stat. Am acceptat excomunicarea fratelui meu, pr. Calciu-Dumitreasa. M-am scăldat în apele gri-unsuroase ale fățărniciei. Prin ploconeli și ospețe mănăstirești cu tovarășii din marea nomenclatură, am urcat nestingherit
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ci sinistra imagine a asfixierii forțate. Înzestrate cu multă culoare, dar și cu gravitate, fragmentele de amintiri ciobite se prefac uneori, sub „pana” lui Paul Cernat, în mici vitralii epice. „Spaimele unui șoim al patriei” evocă infiltrarea precoce a practicii duplicității în suflețelul fraged al lui Paul: în primii ani de grădiniță, viitorul șoim al patriei știa deja pe cine să înjure și cum să mintă. Autorul descrie în amănunt cele mai importante viraje livrești din anii de școală primară, când
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
să mai plătim costurile inautenticității. Harul suprimă ubicua meschinătate. Amendăm dezbinarea de sine. Trezirea dorinței de Viață fără început și fără sfârșit se păstrează doar prin descrierea minuțioasă a iluziilor spirituale. Orizontul lumii trebuie răsturnat pentru a întrevedea zarea Vieții. Duplicitatea fenomenologică a realității sau, mai precis, tentația obiectivării idolatre suferă sabotajul ascetic al dorinței. Pregustând infernul morții, suntem gata să abandonăm iluzionismul magic al culturii spectacolului. Instinctele prădătoare ale animalității sunt răstignite cu piroanele duhovnicești ale crucii. Patosul vieții își
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
altfel spus, metoda este nedespărțită de adevăr. Adevărul este unit cu Duhul Adevărului. Calea e însăși Viața. Dimpotrivă, lumea este un montaj de umbre mișcătoare. Irealitatea aparenței camuflează apariția nemijlocită a esenței fenomenelor reale. Când nu înțelegem această lege a „duplicității fenomenologice” (M. Henry), adoptăm ticurile unui biet mim de circumstanță. O prejudecată pioasă ne spune că, pentru a dobândi virtutea smereniei, este suficient să imităm manifestările exterioare ale unei persoane smerite: un fel de a vorbi, un fel de a
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ale unei virtuți care ne face, prin excelență, nevăzuți nu ține decât de o păcăleală demonică. Esența acestei înșelări ține de făgăduința deșartă; tiranii, mici sau mari, ai acestei lumi promit întodeauna mai mult decât pot oferi. În acest stadiu, duplicitatea fenomenologică n-a fost depășită. La fel se întâmplă și cu alte gesturi ascetice (i.e., postul). Două persoane pot asuma, cantitativ și calitativ, același comportament plecând de la două (invizibile) rațiuni contrare. Iluzia exteriorității ne poate proiecta în ceremonialul etalării „virtuților
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
asuma, cantitativ și calitativ, același comportament plecând de la două (invizibile) rațiuni contrare. Iluzia exteriorității ne poate proiecta în ceremonialul etalării „virtuților”, în timp ce esența ascezei ține de adâncirea lăuntrică a chenozei. „Instituind posibilitatea permanentă a amăgirii și minciunii”, spune Michel Henry, „duplicitatea apariției desfășoară un univers al cărui principiu e ipocrizia. Nu că aceasta s-ar stabili aici sub forma unei stări de fapt întotdeauna realizate, ca și cum toate comportamentele detectabile într-un astfel de univers ar fi cele ale ipocriziei. În acest
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ipocriziei. În acest caz, n-ar mai fi cu putință nici o ipocrizie. Dualitatea apariției face ca într-un sistem metafizic constituit și definit de această dualitate să domnească ipocrizia cu titlu de posibilitate principială mereu deschisă”. Ispitele speculează tocmai această duplicitate fenomenologică. Omul uită să caute locul inimii, judecându-și conștiința și starea aproapelui după aparențe. Treptat, înșelarea devine a doua fire a omului. Sub pretextul iubirii aproapelui sau chiar al prieteniei spirituale, mintea acceptă să fie subnutrită cu himere și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
iluminații, la 11 februarie pentru alegerea lui Filip de Flandra, iar după trei săptămâni la un nou plebiscit pentru confirmarea lui Carol de Hohenzollern ca domnitor al Principatelor Române. Evident că participările la toate aceste evenimente presupuneau și foarte multă duplicitate și intenție de salvare personală, dacă ne referim la funcționarii care nu lipsesc de la nici unul din aceste evenimente 218. Momentul 11 februarie devine nu peste multă vreme unul de legitimare politică a celor care participaseră la diferite faze ale realizării
[Corola-publishinghouse/Science/84966_a_85751]
-
două lucrări (Micul Colț; Povestea foii de hîrtie) este antitetică concluziei r așteptată de la propoziția p; pe de altă parte, prezența celor două cărți produce un efect de ecou al unei enunțări distante a propoziție p. Acest joc dublu, această "duplicitate enunțiativă" (A. Berrendonner, 1981, p.197) corespunde unui dublu nivel al enunțării. În definitiv, cînd se ironizează, o enunțare E1 se referă la o enunțare E0, anterioară sau implicită, pentru a o desconsidera. A menționa micul colț, povestea foii de
by Philippe Lane [Corola-publishinghouse/Science/1119_a_2627]
-
integrată ca atare. Este ceea ce reiese și din dubla negație pe care o comportă cuvântul franțuzesc dé-ni: părând că neagă de două ori, refuzul (déni) ajunge de fapt să afirme și deci să recunoască, în același timp. Astfel se explică duplicitatea, în sens propriu, cât și în sens figurat, ce însoțește această tehnică defensivă cel puțin subversivă. Istorictc "Istoric" Dat fiind faptul că socotește refuzul ca, mai întâi de toate, o recunoaștere a realității exterioare, Freud situează acest proces particular la
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
a lui Michel Maffesoli din ciclul arhitectonic consacrat postmodernității întregește problematica ordinii, a experienței societale cu tema moralei. Aceasta după ce în lucrările precedente a reperat alte fațete ale genezei postmodernității: în cartea asupra cotidianului din 1979 a introdus noțiunea de "duplicitate" în ființa individului, ca potențial al deschiderii spre schimbarea de paradigmă societală și sociologică (inspirându-se din Sfântul Augustin, care ne învață că mundus est imundus); în Umbra lui Dionysos, contribuție la o sociologie a orgiei (1982) găsim o analiză
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
principale ale elaborării edificiului său reflexiv despre postmodernitate: "[...] această dilatare a sinelui în Sine [ființa colectivă] mă incită să revin asupra fundamentului ei: pluralizarea persoanei. Leitmotiv, declinat în diverse moduri, dar pe care începusem să-l prezint prin noțiunea de duplicitate: a fi dublu ca structură antropologică. Apoi arătând alunecarea individului, indivis univoc, către persoana (persona) cu diferite măști. Și, în sfârșit, atrăgând atenția asupra porozității identității și asupra emergenței identificărilor multiple" (p.124). Dacă o seamă de gânditori au asociat
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]