1,215 matches
-
nu este una simplă, având în vedere diversitatea termenilor care se acordă și a relațiilor dintre aceștia. În limba română, acordul sau fenomene similare cu acordul se întâlnesc în următoarele situații (vezi DSL, s.v.): a) în grupul nominal, termenii cu flexiune dependenți de substantivul-centru se acordă cu acesta; b) în grupul flexionar (grupul verbal al unui verb la o formă flexionară finită), se face acordul în număr și persoană între subiect și verbul-predicat și în număr și gen între subiect și
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
absența acestora sau în anumite condiții sintactico-semantice, valuarea se face pe baza trăsăturilor semantice. 5. Alte ipoteze și teorii 5.1. Proiecția Acord Ipoteza unui centru Acord este legată de articolul lui Jean-Yves Pollock din 1989 referitor la centrul funcțional Flexiune (engl. Inflection), cel care mediază relația dintre subiect și predicat și care cuprinde informația gramaticală asociată cu verbul, de tipul Timp, Aspect, Mod, Acord ș.a. La momentul apariției articolului lui Pollock, propoziția era concepută ca proiecția maximală a centrului Flexiune
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Flexiune (engl. Inflection), cel care mediază relația dintre subiect și predicat și care cuprinde informația gramaticală asociată cu verbul, de tipul Timp, Aspect, Mod, Acord ș.a. La momentul apariției articolului lui Pollock, propoziția era concepută ca proiecția maximală a centrului Flexiune. Acesta cuprindea un set de trăsături nominale și verbale, de tipul Mod, Timp, Acord. Subiectul propoziției se afla în poziția de specificator al Flexiunii, iar verbul, în poziția de complement. Propunerea teoretică avansată de Pollock este cunoscută sub numele de
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Acord ș.a. La momentul apariției articolului lui Pollock, propoziția era concepută ca proiecția maximală a centrului Flexiune. Acesta cuprindea un set de trăsături nominale și verbale, de tipul Mod, Timp, Acord. Subiectul propoziției se afla în poziția de specificator al Flexiunii, iar verbul, în poziția de complement. Propunerea teoretică avansată de Pollock este cunoscută sub numele de "ipoteza Flexiunii divizate" (split-Infl hypothesis) și pornește de la observarea poziției față de verb a negației și a adverbelor de tipul souvent, often ("adeseori"), în franceză
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
cuprindea un set de trăsături nominale și verbale, de tipul Mod, Timp, Acord. Subiectul propoziției se afla în poziția de specificator al Flexiunii, iar verbul, în poziția de complement. Propunerea teoretică avansată de Pollock este cunoscută sub numele de "ipoteza Flexiunii divizate" (split-Infl hypothesis) și pornește de la observarea poziției față de verb a negației și a adverbelor de tipul souvent, often ("adeseori"), în franceză și în engleză, contrastiv. Pollock afirmă că există (cel puțin) două poziții flexionare cu statut de centru unde
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Pollock afirmă că există (cel puțin) două poziții flexionare cu statut de centru unde verbul se poate ridica, nu una singură, cum se afirma până atunci. Cât despre natura celor două centre flexionare, aceasta este legată de trăsăturile care compun flexiunea verbală și care, în limbile romanice, sunt Timpul și Acordul. Prin urmare, Acordul este considerat un centru, care are o proiecție maximală, cu specificator și complement, conform teoriei X-bară. Proiecția maximală a Acordului (GAcord) este propoziția însăși, complementul său este
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
urmare, subiectul se acordă cu Acordo, iar trăsăturile Acordului sunt transferate asupra verbului. Acestea sunt numărul și persoana, în mod tipic, pentru un verb la un mod finit, sau numărul și genul, în cazul acordului cu formele participiale. După ipoteza Flexiunii divizate, era firesc să apară și ipoteza Acordului divizat. De vreme ce sunt mai multe trăsături conținute de Acord (numărul, persoana, genul, în funcție de limbă și de forma verbului), de ce să nu presupunem că fiecare dintre ele este un centru, având propria proiecție
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Cazul. Este acesta o trăsătură phi, la fel ca numărul și persoana, implicată în acord? În teoria generativistă de dinaintea apariției programului minimalist, cazul era atribuit în anumite configurații sintactice de verb, prepoziție, adjectiv (acestea atribuind cazul regim 12) și de Flexiune, adică de Acord + Timp (care atribuie cazul nominativ). Este situația prototipică, dar care nu acoperă toate situațiile existente: în islandeză nominativul este atribuit complementului, iar subiectul are cazul dativ (vezi (3), reluat mai jos); în portugheză, verbul la infinitiv se
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Pare că acordul are loc întotdeauna în configurația sintactică specificator - centru, așa cum s-a și propus în Chomsky, 1995. Însă fenomenele discutate până acum acoperă doar o parte dintre situațiile cu acord, cele legate de acordul verbului, pornind de la centrul Flexiune și teoriile legate de divizarea acestuia. Încă de la sfârșitul anilor 1980 se discută despre paralelismul dintre structura propoziției și structura grupului nominal. În teza sa de doctorat, Abney (1987) arăta că structura grupului nominal este asemănătoare cu structura propoziției. Așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
sfârșitul anilor 1980 se discută despre paralelismul dintre structura propoziției și structura grupului nominal. În teza sa de doctorat, Abney (1987) arăta că structura grupului nominal este asemănătoare cu structura propoziției. Așa cum propoziția era proiecția maximală a unui centru funcțional (Flexiunea), și grupul nominal era conceput ca proiecția maximală a unui centru funcțional: determinantul (Det). Complementul acestui centru funcțional era proiecția maximală a numelui Faptul că în unele limbi substantivele se acordă cu posesorul reprezenta un argument în favoarea existenței unui centru
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Sintaxă și ar modifica-o pentru a produce o formă fonologică. Un rol important pentru susținerea teoriei lui Bobaljik îl joacă felul cum este definit elementul care controlează (determină) acordul: (46) Elementul care controlează acordul unui complex verbal finit (verb + Flexiune) este cel mai înalt nominal accesibil din domeniul verb + Flexiune (Bobaljik 2008). Accesibilitatea este definită în termeni de caz morfologic, nu caz abstract. Astfel, în islandeză, unde verbul se acordă cu obiectul direct în nominativ, nu cu subiectul, care este
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
fonologică. Un rol important pentru susținerea teoriei lui Bobaljik îl joacă felul cum este definit elementul care controlează (determină) acordul: (46) Elementul care controlează acordul unui complex verbal finit (verb + Flexiune) este cel mai înalt nominal accesibil din domeniul verb + Flexiune (Bobaljik 2008). Accesibilitatea este definită în termeni de caz morfologic, nu caz abstract. Astfel, în islandeză, unde verbul se acordă cu obiectul direct în nominativ, nu cu subiectul, care este în dativ, acordul se explică prin faptul că obiectul direct
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
se bazează pe distincția între predeterminanți, determinanți tari și determinanți slabi și pe câteva considerații legate de morfologia pronominală. Potrivit lui Barbu, determinantul slab are valoare adjectivală, dar dacă preia funcția determinantului tare, are valoare pronominală (un alt poet - alt poet). Flexiunea cu marcarea cazului, de tipul altor, amânduror etc., este o flexiune de tip pronominal. Cum determinantul slab are o natură adjectivală, el trebuie să aibă și o flexiune de tip adjectival, deci fără marcarea cazului: Într-o secvență de determinanți
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
și pe câteva considerații legate de morfologia pronominală. Potrivit lui Barbu, determinantul slab are valoare adjectivală, dar dacă preia funcția determinantului tare, are valoare pronominală (un alt poet - alt poet). Flexiunea cu marcarea cazului, de tipul altor, amânduror etc., este o flexiune de tip pronominal. Cum determinantul slab are o natură adjectivală, el trebuie să aibă și o flexiune de tip adjectival, deci fără marcarea cazului: Într-o secvență de determinanți ce precedă un substantiv numai primul funcționează pronominal, iar restul funcționează
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
preia funcția determinantului tare, are valoare pronominală (un alt poet - alt poet). Flexiunea cu marcarea cazului, de tipul altor, amânduror etc., este o flexiune de tip pronominal. Cum determinantul slab are o natură adjectivală, el trebuie să aibă și o flexiune de tip adjectival, deci fără marcarea cazului: Într-o secvență de determinanți ce precedă un substantiv numai primul funcționează pronominal, iar restul funcționează adjectival." Prin urmare, sunt "mai corecte" gramatical sintagmele fără dubla marcare a cazului, deoarece al doilea determinant
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
iar restul funcționează adjectival." Prin urmare, sunt "mai corecte" gramatical sintagmele fără dubla marcare a cazului, deoarece al doilea determinant are valoare de adjectiv. Dar pentru că în paradigma acestor pronume care ocupă poziția de determinant slab există și forme cu flexiune de tip pronominal, se utilizează uneori și acestea. Marcarea sau nemarcarea cazului la al doilea determinant s-ar explica așadar prin jocul dintre natura pronominală și cea adjectivală a determinanților slabi. O altă explicație ar putea fi aceea că, în
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
fie marcat pentru caz. De asemenea, am putea considera că avem a face cu un fenomen de procesare a enunțului, propagarea mărcii de caz se face din "inerția" vorbitorului. Contextele cu feminin singular G/D susțin ipoteza lui Barbu (2008). Flexiunea pronominală se caracterizează prin desinențele de G/D -ui, -ei, -or. La feminin singular, formele utilizate pronominal au desinența -ei, iar cele utilizate adjectival au desinența -e (cf. adjectivul propriu-zis: fetei înalte): (15) a. altei fete (N/Ac altă fată
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
se folosește forma altei, cu desinența pronominală -ei. Când este în poziția a doua, de determinant slab, se folosește forma alte, cu desinența adjectivală -e. Valoarea de determinant slab sau tare se corelează cu morfologia. De ce este această diferență între flexiunea pronominală și cea adjectivală a pronumelor? Determinantul tare are o valoare pronominală, deoarece el are rolul de a selecta o entitate (denotată de substantiv), deci are o valoare referențială. Determinantul slab nu introduce o nouă entitate în discurs (acesta este
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
entitate în discurs (acesta este rolul determinantului tare), ci precizează suplimentar referința acestuia. Se observă că forma de feminin singular celeilalte are două desinențe diferite pentru G/D: desinența -ei la primul element și desinența -e la al doilea element. Flexiunea acestui pronume arată că dintre cele două forme sudate din componența sa, prima are valoare pronominală (celei-), iar a doua, valoare adjectivală (-lalte). 2.2.1.5. Sintagmele cu valoare intensivă cât mai mulți, cei mai mulți Sintagma cu valoare intensivă cât
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
rare și au un caracter colocvial: (83) a. ?alui meu (prieten vechi) b. ?alei mele (prietene) c. alor mei (prieteni) d. alor mele (prietene) Forma de feminin, singular, dativ sau genitiv alei este marcată cu terminația -ei, care apare în flexiunea nominală cu articol definit (fata - fetei) și în flexiunea pronominală. În urma unei căutări pe internet alui meu are cca 800 de rezultate, iar alei mele, cca 300. Prin comparație, alor mei are cca 15000 de rezultate, iar alor mele, cca
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
meu (prieten vechi) b. ?alei mele (prietene) c. alor mei (prieteni) d. alor mele (prietene) Forma de feminin, singular, dativ sau genitiv alei este marcată cu terminația -ei, care apare în flexiunea nominală cu articol definit (fata - fetei) și în flexiunea pronominală. În urma unei căutări pe internet alui meu are cca 800 de rezultate, iar alei mele, cca 300. Prin comparație, alor mei are cca 15000 de rezultate, iar alor mele, cca 4800 de rezultate. Așadar, al are forme de genitiv
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
singular. Gruiță (1981) oferă o explicație morfofonetică pentru acest fenomen: forma însăși are mai multe șanse să fie considerată o formă cu "aspect neutral" datorită desinenței ă, care nu este simțită ca exclusiv feminină deoarece ea se regăsește și în flexiunea masculinului (tată, popă etc.). În schimb, u din însuși este simțit ca exclusiv masculin. În plus, ă se regăsește și în flexiunea de plural a unor substantive neutre neregulate (ou-ouă), deci "însăși nu este atât de tranșant din punctul de
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
aspect neutral" datorită desinenței ă, care nu este simțită ca exclusiv feminină deoarece ea se regăsește și în flexiunea masculinului (tată, popă etc.). În schimb, u din însuși este simțit ca exclusiv masculin. În plus, ă se regăsește și în flexiunea de plural a unor substantive neutre neregulate (ou-ouă), deci "însăși nu este atât de tranșant din punctul de vedere al opoziției singular / plural" (1981: 149). Această explicație este discutabilă, deoarece morfemul ă este foarte rar în flexiunea neutrului (doar la
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
regăsește și în flexiunea de plural a unor substantive neutre neregulate (ou-ouă), deci "însăși nu este atât de tranșant din punctul de vedere al opoziției singular / plural" (1981: 149). Această explicație este discutabilă, deoarece morfemul ă este foarte rar în flexiunea neutrului (doar la pl. ouă) și a masculinului (sunt doar câteva substantive masculine care la singular se termină în -ă). Capitolul 3. ACORDUL PREDICATULUI CU SUBIECTUL 1. Introducere 1.1. Subiectul nominal Verbul la o formă verbală personală se acordă
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
există o relație între acordul verbului-predicat și cazul nominativ al nominalului subiect. De exemplu, în engleză cazul nominativ este atribuit nominalului într-o configurație de acord de tip Specificator - centru. Poziția canonică a subiectului este cea de Specificator al centrului Flexiune, care include grupul verbal: (6) GFlex 3 Spec Flex' GN 2 Flex GV Flex, centrul grupului GFlex, atribuie cazul nominativ nominalului din poziția [Spec, GFlex]. Cazul nominativ este atribuit prin acordul dintre centru și Spec, spre deosebire de acuzativ, atribuit prin guvernare
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]